Mozart şi Koichiro Kanno …sau micul meu secret antistres

Nu am fost niciodată o împătimită a muzicii clasice. De fapt, cunoştiinţele mele muzicale din sfera muzicii culte sunt atât de limitate încât cu greu le-aş putea numi cunoştiinţe. În afară de numele câtorva compozitori, a câtorva piese muzicale şi arii care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului nu ştiu mai nimic. Ba nu. Mai ştiu ceva: numele instrumentelor muzicale ( fără însă a le putea recunoaşte pe toate).

Anul trecut am fost la primul concert simfonic din viaţa mea. Recunosc cu ruşine. A fost, de fapt, un concert de popularizare a muzicii conceput special pentru copii.  Dar atunci l-am descoperit, împreună cu fiica mea, pe Koichiro Kanno. Nu mă voi apuca acum să fac biografia. Se poate găsi  uşor. Nu aş putea să vorbesc nici despre calităţile sale ca muzician. Despre asta las specialiştii să vorbească. Tot ceea ce pot să spun este că am rămas impresionată de personalitatea sa. O personalitate care transcede dincolo de podiumul de dirijor către public într-un mod plin de jovialitate şi de modestie. Nici un pic de preţiozitate căutată. Din contră. După micul său discurs de dinaintea fiecărei compoziţii, toţi cei prezenţi au zâmbetul pe buze.

Nu ştiu câţi stiaţi că în fiecare lună la Centrul Cultural Reduta din Braşov, orchestra  „Kollegium Musicum Kronstadt” susţine un concert din compoziţiile lui Mozart. Sub bagheta maestrului Koichiro Kanno. Pentru mine aceste concerte, pe care încerc să nu le ratez, au căpătat o dimensiune terapeutică. Starea de tensiune în care mă găsesc de obicei dispare în momentul în care membrii orchestrei încep să îşi acordeze instrumentele.  Iar în momentul în care dirijorul îşi exercită magia, cotidianul işi pierde puterea şi nu mai rămâne decât sunetul. Şi parcă din acel moment încep să gândesc mai clar şi reuşesc să pun lucrurile în perspectivă mai bine ca niciodată.

Anunțuri

Ieri m-am îndrăgostit….

Pentru prima dată în viața mea am fost la o expoziție de găini, iepuri și porumbei. Cu multă reticență, având în vedere că nu am o părere prea bună despre găini, iepurașii oricât ar fi de dragălași nu mă emoționează absolut deloc, iar porumbeii…ei bine să zicem că e suficient că știu că există. Și bineînțeles ca mergând fără nici un fel de așteptări, sau de entuziasm, am fost extraordinar de plăcut surprinsă. Dar să o iau pe rând.

Găinile: le detest, mi se par niște creaturi murdare, gălăgioase și înspăimântătoare într-o mare măsură. Ei bine impresia nu mi s-a schimbat prea tare, mai ales când exemplarul campion din singura rasă autohtonă prezentă arăta în acest fel.

Singurele lucruri noi pe care le-am remarcat au fost dimensiunile de curcan ( nu neapărat o trăsătură pozitivă la un animal de care vrei să te ferești) și câteva culori de penaj cu adevărat frumoase. În rest..gălăgie. Prea multă gălăgie.

      Iepurii. Într-adevăr drăgălași. Copii îi adorau. Cei pitici m-au     cucerit și pe mine cu aspectul lor de jucării de catifea. Preferatul meu: domnul de aici care privea parcă rușinat către public deoarece fusese descalificat din cauză de….obezitate. Ceea ce dovedește că lumea concursurilor de frumusețe este dură indiferent de specia din care faci parte.

Porumbeii. Ei bine, porumbeii m-au uluit. Știam destul de multe despre ei din documentare, știam că au fost eroi în al Doilea Război Mondial, i-am hrănit în Piața Sfatului. Dar nu mi-am imaginat niciodată că există atâtea varientăți și mai ales m-a impresionat numărul mare de varietăți autohtone existente și despre care trebuie să recunosc că habar nu aveam că există. Absolut spectaculoși. De la cei cu aspect de creaturi extraterestre, la cei cu penele în irizații de curcubeu cu toții m-au încântat. Iar de diva alba de mai sus pur și simplu m-am îndrăgostit.

Aventurile voluntariatului

Joi seara în timp ce conduceam pe un drum semi-deszăpezit – că de obicei când conduc îmi vin majoritatea ideilor – mi-a trecut următorul gând prin minte: vorbim și discutăm că românii nu se mobilizează și că la noi nu există simț civic și social, dar noi ce facem?! ”Stăm ca vaci” ca să citez un personaj de etnie maghiară pe care l-am cunoscut în mod ironic tot într-o acțiune de voluntariat. Așa că m-am hotărât să adun câțiva prieteni și să mergem la deszăpeziri în Buzău sâmbătă și duminică. Tot analizând ideea mi-am dat seama că aș putea face rost și de ceva provizii pe care să le ducem cu noi.

Zis și făcut ajunsă acasă am căutat pe internet un centru de coordonare voluntari, ceva, un punct de pornire că ideea de a pleca unde ne taie capul ca după aceea să trebuiască să vină după noi că ne-am împotmolit pe cine știe ce coclauri nu prea se potrivea scopului. După ceva căutări am ajuns la concluzia că nu există un asemenea centru dar am notat numărul de la Crucea Roșie și am mai găsit un anunț într-un ziar cum că ar aduna o echipă de voluntari. Am notat și acel număr și astăzi – vineri- de la prima oră m-am apucat să dau telefoane.

Să adun prietenii cu care să plecăm nu a fost o problemă. (Am norocul să cunosc oameni deosebiți.) Cu locația  către care să ne îndreptăm a fost cu totul altă poveste însă. Prima dată am sunat la Crucea Roșie Brașov unde o doamnă foarte contrariată mi-a comunicat că ea nu mă poate ajuta cu nimic, că și ei toate ajutoarele alimentare le trimit la București și că altceva nu știe. Buuuun. Am sunat la cei de la ziar. Aceștia mi-au spus că anunțul a expirat joi seară dar mi-au dat numărul de telefon al persoanei de contact. Bineînțeles că nu răspundea la telefon. Am stat un moment să mă reculeg și am sunat la Crucea Roșie Buzău. Aici am vorbit cu o doamnă foarte amabilă, al cărei nume din păcate nu l-am reținut, care tocmai se întorsese de pe teren unde fusese cu ajutoare și care a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine destul de mult timp. Mi-a explicat că fiind pe teren nu știe care este situația la nivel de județ, dar că deși nu crede să mai fie nevoie de voluntari ajutoarele alimentare vor fi binevenite. Să sun totuși la Inspectoratul  Situațiilor de Urgență pentru că ei gestionează totul. Și mi-a dat și numărul de telefon.

Am sunat la Inspectorat. Aici un domn foarte amabil a încercat să îmi facă legătura cu șefii de operațiuni, care însă erau pe teren, și ,după ce și-a cerut scuze, m-a rugat să revin mai târziu cu un telefon.  În timp ce așteptam să treacă timpul și elanul îmi scădea vertiginos am reușit să dau și de persoana de contact dată de cei de la ziar. Aceasta mi-a explicat din nou foarte amabil că și ei au făcut un parteneriat, că mașinile cu voluntari au plecat deja și că ea nu știe exact unde, dar să sun la Realitatea Tv sau la alt post de televiziune că ei mă pot informa. Deja îmi venea să renunț la tot.

Am revenit cu un telefon la Inspectorat. De data aceasta a reușit să ia legătura cu superiorii care mi-au transmis să sun la Prefectură că ei au situația exactă. Numărul de telefon să îl caut pe internet. Se făcuse deja ora 11. Am căutat totuși și numărul prefecturii. Evident nu a răspuns nimeni. Unul din marile mele defecte fiind perseverența –uneori până la prostie- mi-am adus aminte că cineva a menționat Consiliul Județean așa că am căutat acel număr de telefon. Am sunat, mi-am spus discursul..pentru a câta dată oare?…și o doamnă-domnișoară mi-a notat numărul de telefon urmând să mă contacteze. Într-adevăr în nici cinci minute am fost sunată înapoi și mi s-a dat numele unei localități, numele primarului și numărul de telefon. Evrika!!!! Plină de elan sun la doamna primar. Elanul mi s-a terminat brusc însă. În concluzie nu aveau nevoie de voluntari și nu știau dacă au nevoie de ajutoare alimentare. Mă va contacta peste aproximativ o oră. Mi-am contactat și eu prietenii și le-am spus că ne băgăm picioarele. Mai înțelept mi s-a replicat că măcar suntem împăcați că am încercat. Împăcați pe naiba.