Joi seara în timp ce conduceam pe un drum semi-deszăpezit – că de obicei când conduc îmi vin majoritatea ideilor – mi-a trecut următorul gând prin minte: vorbim și discutăm că românii nu se mobilizează și că la noi nu există simț civic și social, dar noi ce facem?! ”Stăm ca vaci” ca să citez un personaj de etnie maghiară pe care l-am cunoscut în mod ironic tot într-o acțiune de voluntariat. Așa că m-am hotărât să adun câțiva prieteni și să mergem la deszăpeziri în Buzău sâmbătă și duminică. Tot analizând ideea mi-am dat seama că aș putea face rost și de ceva provizii pe care să le ducem cu noi.
Zis și făcut ajunsă acasă am căutat pe internet un centru de coordonare voluntari, ceva, un punct de pornire că ideea de a pleca unde ne taie capul ca după aceea să trebuiască să vină după noi că ne-am împotmolit pe cine știe ce coclauri nu prea se potrivea scopului. După ceva căutări am ajuns la concluzia că nu există un asemenea centru dar am notat numărul de la Crucea Roșie și am mai găsit un anunț într-un ziar cum că ar aduna o echipă de voluntari. Am notat și acel număr și astăzi – vineri- de la prima oră m-am apucat să dau telefoane.
Să adun prietenii cu care să plecăm nu a fost o problemă. (Am norocul să cunosc oameni deosebiți.) Cu locația către care să ne îndreptăm a fost cu totul altă poveste însă. Prima dată am sunat la Crucea Roșie Brașov unde o doamnă foarte contrariată mi-a comunicat că ea nu mă poate ajuta cu nimic, că și ei toate ajutoarele alimentare le trimit la București și că altceva nu știe. Buuuun. Am sunat la cei de la ziar. Aceștia mi-au spus că anunțul a expirat joi seară dar mi-au dat numărul de telefon al persoanei de contact. Bineînțeles că nu răspundea la telefon. Am stat un moment să mă reculeg și am sunat la Crucea Roșie Buzău. Aici am vorbit cu o doamnă foarte amabilă, al cărei nume din păcate nu l-am reținut, care tocmai se întorsese de pe teren unde fusese cu ajutoare și care a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine destul de mult timp. Mi-a explicat că fiind pe teren nu știe care este situația la nivel de județ, dar că deși nu crede să mai fie nevoie de voluntari ajutoarele alimentare vor fi binevenite. Să sun totuși la Inspectoratul Situațiilor de Urgență pentru că ei gestionează totul. Și mi-a dat și numărul de telefon.
Am sunat la Inspectorat. Aici un domn foarte amabil a încercat să îmi facă legătura cu șefii de operațiuni, care însă erau pe teren, și ,după ce și-a cerut scuze, m-a rugat să revin mai târziu cu un telefon. În timp ce așteptam să treacă timpul și elanul îmi scădea vertiginos am reușit să dau și de persoana de contact dată de cei de la ziar. Aceasta mi-a explicat din nou foarte amabil că și ei au făcut un parteneriat, că mașinile cu voluntari au plecat deja și că ea nu știe exact unde, dar să sun la Realitatea Tv sau la alt post de televiziune că ei mă pot informa. Deja îmi venea să renunț la tot.
Am revenit cu un telefon la Inspectorat. De data aceasta a reușit să ia legătura cu superiorii care mi-au transmis să sun la Prefectură că ei au situația exactă. Numărul de telefon să îl caut pe internet. Se făcuse deja ora 11. Am căutat totuși și numărul prefecturii. Evident nu a răspuns nimeni. Unul din marile mele defecte fiind perseverența –uneori până la prostie- mi-am adus aminte că cineva a menționat Consiliul Județean așa că am căutat acel număr de telefon. Am sunat, mi-am spus discursul..pentru a câta dată oare?…și o doamnă-domnișoară mi-a notat numărul de telefon urmând să mă contacteze. Într-adevăr în nici cinci minute am fost sunată înapoi și mi s-a dat numele unei localități, numele primarului și numărul de telefon. Evrika!!!! Plină de elan sun la doamna primar. Elanul mi s-a terminat brusc însă. În concluzie nu aveau nevoie de voluntari și nu știau dacă au nevoie de ajutoare alimentare. Mă va contacta peste aproximativ o oră. Mi-am contactat și eu prietenii și le-am spus că ne băgăm picioarele. Mai înțelept mi s-a replicat că măcar suntem împăcați că am încercat. Împăcați pe naiba.
Copilul în oraș 