Altfel de pregătiri pentru Paște

Pentru cei mai mulți dintre creștini Paștele este o sărbătoare specială, în așteptarea căreia cei mai credincioși se pregătesc din timp: postind și meditând și încercând pe cât posibil să își curețe atât trupurile cât și sufletele. Pentru ceilalți, mai puțin credincioși, Paștele reprezintă încă o ocazie de a cheltui bani pe cadouri și pe mese excesiv de îmbelșugate și pe obiecte de decor tematice unele reușite, cele mai multe de un kitsch absolut. Din păcate încă o ocazie pentru cei mai mulți dintre români de a exersa consumatorismul fără discernământ și fără justificare.

Dacă până acum întâmpinam Paștele cu câteva ouă colorate, mai inspirat sau mai puțin inspirat, în funcție de timpul pe care îl aveam la dispoziție și ora din noapte la care se desfășura această activitate, ouă pe care le așezam apoi într-un coșuleț de nuiele în formă de iepuraș, anul acesta am reușit să ne alocăm timp confecționării câtorva obiecte de decor specifice. Și asta nu pentru că ni s-ar fi eliberat în mod miraculos programul, ba din contră, fetița mea a început școala și programul ei este mai încărcat ca niciodată. Dar anul acesta ne-am hotărât să ne facem timp pentru noi, pentru a trăi mai frumos și mai creativ.

Așa că săptămâna trecută am început cu primele decorațiuni pentru casă. Mai stângaci la început, mai stricând, mai refăcând, am reușit în final să obținem două obiecte de care suntem mulțumite, nu atât pentru valoarea lor din punct de vedere al realizării ci pentru simplul fapt că le-am făcut cu mânuțele noastre, și, mai ales, pentru  că au luat naștere din ideile noastre combinate.

Eternul Iepuraș

L-am realizat din pastă albă pentru modelat cu uscare-întărire la contactul cu aerul. Este un material ușor de utilizat pentru copii și non-toxic. Singurul dezavantaj este că părțile modelate individual au tendința de a se desprinde după uscare. Această problemă am rezolvat-o fixându-le cu bucăți de scobitori.

Fantezie cu floare

Același material de bază pe care apoi l-am pictat folosind culori acrilice. Ar fi ieșit la fel de bine și dacă foloseam tempera.

Publicitate

Dacă sunteți în căutarea sensului cu siguranță nu îl veți găsi cu trupa de teatru ”Redoute”

Din nou la teatru. De data aceasta o premieră.

Piesa : ”În căutarea sensului pierdut” o adatare după Ion Băieșu

Regia: Andrei Ralea

Încerc să găsesc ceva pozitiv cu care să încep. Greu. Senzația a fost de reprezentație de trupă de amatori de la Căminul Cultural din comuna X. Păcat de scenariul impecabil și spumos și de ideea genială care stă la baza piesei.

Uite că am găsit și un aspect pozitiv: fetița mea a râs de a răsunat sala. La propriu. Copilul s-a amuzat de fiecare replică în parte, chiar dacă uneori pierdea sensul ascuns al acesteia. Dar până și ea a fost neplăcut impresionată de interpretarea absolut deranjantă a ”actriței” Cristina Torodoc. De fapt, singura prestație dacă nu extraordinară dar măcar bună a fost cea a lui Andrei Netejoru.

Și de parcă interpretarea actoricească nu a fost îndeajuns pentru a strica o piesă de teatru bună, domnul Andrei Ralea a hotărât să forțeze finalul către actualitate într-un mod atât de abrupt încât părea desprins dintr-o cu totul altă poveste.

Sfârșit.

Arta de a nu face comerț

Se pare că tema promovării defectuase și a lipsei de profesionalism în ceea ce privește serviciile în România va tot apărea în articolele mele. Și chiar nu intenționam asta, dar cu tristețe constat că lucrurile în aceste domenii în loc să evolueze parcă involuează. Și faptul că mă izbesc în fiecare zi de astfel de atitudini și stări de fapt, izvorâte din ignoranță uneori, din lene alteori sau, de ce să nu îi spunem pe nume, de nesimțire de cele mai multe ori, mă întristează din ce în ce mai mult. Aș putea să povestesc despre un festival internațional de muzică clasică, la care și-au adus aportul artiști de renume mondial, și care s-a desfășurat cu sala goală. Dar nu vă voi povesti despre asta.

În schimb vă voi povesti incredibila experiență a prietenului meu care săptămâna trecută a încercat să achiziționeze ulei de nucă de cocos de la un site de e-commerce. Comanda fiind mică a hotărât că nu merită să plătească transportul prin curier, așa că a ales să i se livreze comanda prin poștă. Așteaptă omul cuminte cinci zile, timp în care nu primește coletul (un timp de livrare enorm chiar și pentru Poșta Română). În a cincea zi  trimite un e-mail către site întrebându-i de soarta comenzii. Voi reda în continuare dialogul care a urmat. Comentariile cred că sunt de prisos.

Prietenul meu:  ”Am dat comanda de un kg de ulei de cocos pe data de 14.03, astazi suntem in 19.03. Vreo data estimativa pt a ajunge in Brasov se poate ?”

Vânzătorul:     ”Maine dimineata pun coletul la posta. Ajunge la sfarsitul saptamanii .”

Prietenul meu: ”Fara suparare dar totusi nu credeti ca e cam mult ca termen de livrare pentru nici 100 de km? Normal ar fi ca eu sa refuz comanda in momentul in care ajunge si sa imi caut in alta parte acest ulei .”

Vânzătorul:    ”Da,este o intarziere. Puteati sa-mi spuneti ca doriti sa primiti rapid coletul.
Va rog ca data viitoare sa luati din alta parte. Puteti refuza coletul ,eu nu ma supar.”

Sălciile – un loc în care viitorul înseamnă ziua de mâine

Încerc de ceva timp să scriu acest articol dar de fiecare dată nu mi-am găsit cuvintele. Nici acum nu știu cu ce să încep: cu sărăcia absolută, cu senzația de localitate din lumea a treia, cu poveștile impresionante ale Linei și mamei sale…sau cu munții de zăpadă care ne înconjurau. Sentimentele au fost multe și copleșitoare și a fost nevoie de timp să se sedimenteze pentru a putea fi transformate în cuvinte. Dar mai bine să încep cu începutul.

Acum câteva săptămâni am fost contactată de părintele Constantin, preot paroh într-una din localitățile rămase câteva săptămâni sub zăpadă. Auzise de la un prieten comun că  aș putea ajuta. După o convorbire telefonică în care mi-a explicat situația tragică a unei localități îmbătrânite și fără speranță, am hotărât că merită să încerc să fac ceva. Așa că am apelat la cîteva dintre cunoștiințele mele pentru a aduna un transport de alimente. Din fericire s-a răspuns extraordinar de promt la apelul meu (sincer am rămas impresionată) și până seara adunasem suficiente alimente pentru aproximativ treizeci de familii. Știu ca va suna a reclamă dar trebuie să spun că fără ajutorul S.C. Braldico S.R.L. și a S.C. Szasz Mag Mixt  S.R.L. nu aș avea ce povesti acum.

Așa că de dimineață am încărcat mașina și am pornit. Totul a fost perfect banal până am trecut de Albești Prahova. Din acel moment parcă am trecut într-o altă lume. Și țineți cont că zăpada se tasase cu un metru datorită temperaturilor pozitive.

La intrare în localitate ne-a întâmpinat părintele Constantin în persoană. Este incredibil de tânăr și extrem de puțin formalist. Și foarte ambițios. De curând a inaugurat o biserică mică lângă biserica mare, care este pe punctul de a se prăbuși. Speră să o poată renova și pe aceasta, fiind cea mai mare biserică din zonă și copie a Mânăstirii Curtea de Argeș. Din păcate însă trebuie refăcută structura de rezitență având în vedere că s-au prăbuțit turlele și întreaga clădire este fisurată. Eu îi doresc succes…

Dar să revin la povestea noastră. Am pornit deci pe străzi părintele conducându-ne la cei despre care știa că sunt într-o situație disperată. Sincer întreaga localitate pare a fi într-o situație disperată. Prietenul meu, care nu a mai fost până acum în sud, amuțise pur și simplu. Nu mai văzuse ce înseamnă sărăcia lucie. Parcă ne întorsesem în timp: bordeie din chirpici în care nu ți-ai putea imagina că mai poate trăi cineva adăposteau bătrâni. Da, bătrâni. Pentru localitatea Sălciile este locuită aproape numai de bătrâni (anul trecut au avut loc 47 de înmormântări și 3 botezuri). Cei mai norocoși au pensii de 300 ron pe lună. Ceilalți nu au nimic. Iar puținii tineri rămași sunt majoritatea șomeri. Și fără nici o perspectivă de a găsi un loc de muncă.

În astfel de momente îți dai seama cât ești cu adevărat de norocos. Norocos că ai avut parte de o educație, norocos că ți s-a oferit șansa de a face ceva. Copiii din Sălciile cu ochii lor incredibil de albaștrii (aproape toți locuitorii comunei au ochii albaștrii, de un albastru deschis și clar ca un cer senin de vară) își încep existența neavând nici un fel de perspective . Născuți într-un loc în care viitorul se rezumă la a doua zi ei nu știu să trăiască ci  doar să supraviețuiască.

”Despre iubire la om”…sau o seară acceptabilă de teatru

Astă seara am fost la teatru.

Piesa: ”Despre iubire la om” o adaptare după povestirea ”Marfă vie” de A. P. Cehov.

Regia: Alexandru Dabija.

Ei bine, în ciuda regizorului, sau poate tocmai pentru că așteptările erau destul de mari, piesa a fost mediocră. Genul de reprezentație pe care ai și uitat-o a doua zi. (Mult mai interesante mi s-au părut câteva ”exemplare” din public…)

De ce spun  că reprezentația a fost mediocră? În primul rând deoarece intensitatea piesei a fost inegală, la fel și prestația actorilor care, pe mine personal, nu m-a convins. Deși publicul s-a aflat pe scenă, și implicit și eu, nu m-am simțit ca făcând parte din universul personajelor. Eram doar un spectator mult prea aproape.  În plus actorii interpretează în acel stil forțat, pe care eu personal îl urăsc, stil pe care îl numesc ”stilul urlat”. Cred că știți la ce mă refer.

Totuși nu pot să spun că a fost o experiență negativă. Ritmul alert în care se petrece acțiunea nu te lasă să te plictisești nici un moment. Replicile sunt destul de amuzante, deși în câteva ocazii, uzează de un limbaj prea vulgar ca să fie necesar ( deci nu  vă recomand să luați și copiii). Momentele create, uneori de un absurd voit artificial, reușesc să îți smulgă cel puțin un zâmbet dacă nu hohote de râs.

Așa că, punând în balanță plusurile cu minusurile, aș spune că pentru o duminică seară de teatru fără pretenții, dar cu zâmbetul pe buze, ”Despre iubire la om” ar putea fi alegerea perfectă.

Mărțișoare cu suflet

Noi românii avem această frumoasă tradiție a mărțișoarelor. E un mod minunat de a începe primăvara. Dar parcă în ultimul timp s-a trivializat cumva. Toate acele tarabe pline de tot felul de plastice și chinezării ieftine… Știu că gestul contează,  dar totuși, dacă nu vine din suflet atunci: la ce bun?!

Ca femeie nu am oferit mărțișoare. Situația s-a schimbat în momentul în care am devenit mămică. De trei ani încoace pregătim venirea primăverii cu o săptămână înainte. Împreună cu fetița mea facem ”planul de bătaie”: hotărâm câte mărțișoare vom dărui, ce materiale vom folosi, ne procurăm materialele și ne apucăm de treabă.

Nu contează că rezultatul final nu este întotdeauna cel preconizat sau că ai uitat mărțișoarele în cuptor și s-au ars (cum am pățit noi anul acesta). Ceea ce contează este că fiecare dintre ele are propria lui personalitate în funcție de personalitatea celei căreia îi va fi dăruit, și că fetița mea și cu mine petrecem timp împreună învățând, creând, jucându-ne.  Și că, nu în ultimul rând, în fiecare dintre ele există o părticică de suflet.

  Broșă din fimo

Mărțișoare realizate din fimo și mărgele de sticlă,

pe suport de tapet

Bucăți de scoică culese de pe plajă,

pe suport de ambalaj din plastic

Mărțișoare ealizate din nasturi de lemn și mărgele de sticlă,

pe suport de carton colorat