Încerc de ceva timp să scriu acest articol dar de fiecare dată nu mi-am găsit cuvintele. Nici acum nu știu cu ce să încep: cu sărăcia absolută, cu senzația de localitate din lumea a treia, cu poveștile impresionante ale Linei și mamei sale…sau cu munții de zăpadă care ne înconjurau. Sentimentele au fost multe și copleșitoare și a fost nevoie de timp să se sedimenteze pentru a putea fi transformate în cuvinte. Dar mai bine să încep cu începutul.
Acum câteva săptămâni am fost contactată de părintele Constantin, preot paroh într-una din localitățile rămase câteva săptămâni sub zăpadă. Auzise de la un prieten comun că aș putea ajuta. După o convorbire telefonică în care mi-a explicat situația tragică a unei localități îmbătrânite și fără speranță, am hotărât că merită să încerc să fac ceva. Așa că am apelat la cîteva dintre cunoștiințele mele pentru a aduna un transport de alimente. Din fericire s-a răspuns extraordinar de promt la apelul meu (sincer am rămas impresionată) și până seara adunasem suficiente alimente pentru aproximativ treizeci de familii. Știu ca va suna a reclamă dar trebuie să spun că fără ajutorul S.C. Braldico S.R.L. și a S.C. Szasz Mag Mixt S.R.L. nu aș avea ce povesti acum.
Așa că de dimineață am încărcat mașina și am pornit. Totul a fost perfect banal până am trecut de Albești Prahova. Din acel moment parcă am trecut într-o altă lume. Și țineți cont că zăpada se tasase cu un metru datorită temperaturilor pozitive.
La intrare în localitate ne-a întâmpinat părintele Constantin în persoană. Este incredibil de tânăr și extrem de puțin formalist. Și foarte ambițios. De curând a inaugurat o biserică mică lângă biserica mare, care este pe punctul de a se prăbuși. Speră să o poată renova și pe aceasta, fiind cea mai mare biserică din zonă și copie a Mânăstirii Curtea de Argeș. Din păcate însă trebuie refăcută structura de rezitență având în vedere că s-au prăbuțit turlele și întreaga clădire este fisurată. Eu îi doresc succes…
Dar să revin la povestea noastră. Am pornit deci pe străzi părintele conducându-ne la cei despre care știa că sunt într-o situație disperată. Sincer întreaga localitate pare a fi într-o situație disperată. Prietenul meu, care nu a mai fost până acum în sud, amuțise pur și simplu. Nu mai văzuse ce înseamnă sărăcia lucie. Parcă ne întorsesem în timp: bordeie din chirpici în care nu ți-ai putea imagina că mai poate trăi cineva adăposteau bătrâni. Da, bătrâni. Pentru localitatea Sălciile este locuită aproape numai de bătrâni (anul trecut au avut loc 47 de înmormântări și 3 botezuri). Cei mai norocoși au pensii de 300 ron pe lună. Ceilalți nu au nimic. Iar puținii tineri rămași sunt majoritatea șomeri. Și fără nici o perspectivă de a găsi un loc de muncă.
În astfel de momente îți dai seama cât ești cu adevărat de norocos. Norocos că ai avut parte de o educație, norocos că ți s-a oferit șansa de a face ceva. Copiii din Sălciile cu ochii lor incredibil de albaștrii (aproape toți locuitorii comunei au ochii albaștrii, de un albastru deschis și clar ca un cer senin de vară) își încep existența neavând nici un fel de perspective . Născuți într-un loc în care viitorul se rezumă la a doua zi ei nu știu să trăiască ci doar să supraviețuiască.
Copilul în oraș 