În ultima săptămână toate activitățile noastre au gravitat în jurul copilului, respectiv a ceremoniilor legate de închiderea anului școlar: serbarea clasei, serbarea de premiere, ultimele cursuri ale diferitelor activități extracurriculare. Evident toată această agitație m-a făcut să stau un moment și să mă gândesc: ce a însemnat pentru copil primul an de școală, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?!
În primul rând trebuie să precizez că au existat emoții legate de adaptare, având în vedere că fetița mea nu a mers la grădiniță decât vreo două luni, adică nu a fost deloc la grădiniță. Pentru învățătoare, pentru care nu pot să am decât cuvinte de laudă – asta e, piticul meu e norocos în general- emoțiile cred că au fost mai mari decât pentru noi familia, pentru că a ținut neapărat să îmi atragă atenția la ultima serbare asupra evoluției fiicei mele și asupra dezinvolturei și siguranței de sine pe care a etalat-o. Ei bine, eu personal nici nu mă așteptam la altceva, eu pentru adaptarea la program îmi făceam probleme și nu pentru integrarea în colectiv. Și aici cred că ne-am lovit pentru prima dată de prejudecata legată de socializarea cât mai timpurie a copiilor. Eu întotdeauna am mers pe ideea de a ține cât mai mult copilul în afara mediului instituționalizat (dacă legea mi-ar fi permis aș fi optat pentru învățământul în particular pentru anii de școală primară) și asta pentru că sunt de părere că doar așa își poate defini cu adevărat individualitatea și un set de valori personale după care se va ghida o viață întreagă. Bineînțeles, cu condiția existenței timpului necesar pentru a te ocupa de formarea copilului și posibilitatea financiară de a-i asigura materiale didactice și activități educaționale – dar despre asta cred că voi scrie altădată.
Ca să revenim la subiect: care au fost plusurile și minusurile clasei întâi?
Un plus îl reprezintă în primul rând faptul că fetița mea a căpătat o încredere de sine extraordinară, o încredere în forțele proprii și o încăpățânare incredibile. La asta au contribuit mai ales concursurile școlare la care a participat, absolut benevol – niciodată nu i s-a impus participarea, întotdeauna a fost opțiunea ei. Pe de altă parte putem bifa încăpățânarea și la minusuri.
Un alt plus îl consider spiritul competitiv sănătos pe care l-a dezvoltat. Și acesta tot datorită talentului pedagogic al învățătoarei care a ghidat acest spirit, existent în formă latentă în orice copil, către competițiile școlare și nu către competitivitatea nesănătoasă în cadrul clasei. Nu neg, o ierarhie va exista întotdeauna în orice comunitate, în orice mediu ar fi ea, dar proiectarea ambițiilor personale asupra copiilor nu duce niciodată la nimic bun. Niciodată nu spuneți unui copil: trebuie să fii primul, ci spuneți-i în schimb: trebuie să dai tot ceea ce poți pentru a realiza cât mai bine ceea ce ai de făcut, astfel încât tu să fii mulțumit de rezultatul muncii tale. Nu îmi place să dau sfaturi, dar acesta este un sfat. Pentru că din experiența mea ca părinte am văzut că funcționează și pentru că astfel copilul va lupta pentru el și pentru mulțumirea izvorâtă din conștiința unui lucru bine făcut, chiar dacă nu întotdeauna apreciat la justa-i valoare, și nu pentru a obține premiul cel mare – eșecul afectându-l în mare măsură în acest caz. Sau, cazul cel mai nefericit, copilul obține rezultate academice bune doar pentru a nu-și dezamăgi părinții (exemplul perfect de formă fără fundament).
Copilul în oraș 