M-am hotărât: să fie SuperBlog 2012

De aproape o săptămână tot oscilez între a mă înscrie sau a nu mă înscrie la SuperBlog 2012.

Până la urmă am hotărât că dacă tot am acceptat în ultimul timp toate provocările care mi-au apărut în cale, trebuie să o accept și pe aceasta. Recunosc: îmi va fi extrem de greu să scriu pe o temă dată având în vedere că până acum am scris exclusiv de plăcere. Dar dacă voi reuși să ajung la final va reprezenta pentru mine una din cele mai mari realizări pentru acest an. Și cu siguranță îmi voi acorda un premiu!

Iar pentru puținii dar fidelii mei cititori, cărora încă nu am apucat să le mulțumesc pentru susținere, așa că o fac acum, sper să nu fie prea supărătoare abaterea de la subiectele cu care i-am obișnuit până acum.

Așa că: să fie SuperBlog 2012.

Anunțuri

Din nou la joacă

Sâmbăta aceasta ne-am lăsat pe mâna celor de la ”Mission Colors” să ne organizeze joaca. Și nu am regretat. A fost distractiv, a fost captivant și nu în ultimul rând a fost…obositor. Cel puțin copilul mai avea puțin și cădea lat la un moment dat  dar… spiritul competitiv a învins și și-a forțat limitele reușind să termine cursa.

Despre ce cursă vorbesc? presupun că vă întrebați. Ei bine, cei de la ”Mission Colors” ne-au propus să descoperim Brașovul într-un mod inedit, într-o cursă cu indicii și puzzle-uri. Totul contra timp, evident.

Partea cea mai distractivă a fost în momentul în care am ajuns la sediul asociației și m-am trezit înconjurată de copii și adolescenți. Și câteva profesoare. Reacția mea inițială a fost că am greșit locația, dar mi s-a spus că doar copiii s-au mai înscris. Și noi ”echipa teribilă” , de fapt echipa ”Copilul în oraș”: respectiv subsemnata, copilul și mama mea.  Am deținut recordul absolut de vârstă în ambele sensuri: si seniori și juniori. 🙂

Dar asta nu ne-a împiedicat să avem o după-amiază cu adevărat frumoasă. În octombrie se va organiza un nou joc și categoric vom participa. Ceea ce sper este să văd și alți ”copii mari” participând, pentru că uneori mă simt ca și cum aș fi ultimul adult din România care nu a uitat să se joace.

A început sezonul de filme

Pentru că a început școala și nu mai avem atât de mult timp pentru hoinărit trebuie să ne orientăm către alte activități.  Una dintre activitățile noastre preferate pentrul sfârșitul de săptămână fiind vizionarea de filme, m-am gândit să vă prezint și vouă câte un film sau câte un desen animat în fiecare săptămână. În caz că sunteți în pană de inspirație.

Și pentru că oricum trebuie să încep de undeva voi începe cu filmul la care ne-am uitat în această seară. Este vorba de un film mai vechi, din 1985, Ladyhawke (Domnița Șoim). Fiind ceva mai vechi filmul, efectele speciale sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire. Totuși povestea este foarte frumoasă iar actorii și mai frumoși.

Pe scurt: fetiței i-a plăcut pentru că acțiunea se petrece în Evul Mediu, perioada ei favorită, și pentru personajul jucat de Matthew Broderick adolescent, respectiv micul, dar inteligentul și sufletistul, hoț de buzunare Phillipe Gaston alias ”Șoricelul”. Nota pe care i-a dat-o filmului a fost 9. Și copilul a văzut multe filme.

Mămicii, respectiv mie, mi-a plăcut pentru superba poveste de dragoste. Mi-a mai plăcut și pentru că  Michelle Pfeiffer  și Rutger Hauer sunt tineri și frumoși. Atât de frumoși încât le treci cu vederea faptul că nu știu să joace. Cel puțin cel din urmă. Și mi-a mai plăcut și umorul relației micului hoț cu divinitatea. De fapt, personajul întruchipat de Matthew Broderick este singurul personaj autentic și clar definit. Cei doi îndrăgostiți sunt doar arhetipuri. În concluzie pentru un film de văzut cu copilul vineri seara îi dau nota 8.

Era să uit să menționez nivelul de violență, un criteriu recent devenit important pentru mine. Nivelul de violență este mai mult decât moderat. Sunt câteva scene de luptă individuală perfect justificate în firul narațiunii. Iar de murit nu mor decât câteva personaje negative. Deci dacă ar fi sa fac o clasificare a nivelului de violență a filmelor și a animațiilor, dând note de la 0 la 10, unde 0 înseamnă absența totală a violenței iar 10 violența extremă, i-aș da un 6.

 

 

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

Astăzi am fost inspirată

Îmi place să mânânc mereu ceva nou. Recunosc. Și îmi place mâncarea care arată bine. Din păcate în ultimul timp a trebuit să îmi gătesc singură. Sau din fericire. Pentru că am descoperit că îmi place. Îmi place să inventez și să mă joc. De multe ori cred că redescopăr roata. Dar n-are importanță atâta timp cât mă simt bine.

”Procesul creativ” în bucătărie pornește de obicei de la un ingredient de bază. Astăzi a pornit de la niște ciuperci champignon grill absolut magnifice. În fotografie sunt deja curățate.

Până la ieșirea din magazin aveam deja toată rețeta in minte. Dar bineînțeles că socoteala din târg și cu cea de acasă…. În concluzie, m-am trezit cu o cantitate enormă de codițe tocate. Așa că le-am transformat într-un pat pentru pălării. Am adăugat bineînțeles sare și piper. Și o cantitate suficientă de vin alb.

Pălăriile le-am umplut cu bacon. Spre fericirea mea am găsit gata tocat cubulețe. Le-am băgat cam zece minute la cuptor(220 grade, fără ventilator).

Între timp am răzuit cașcaval, pe care l-am presărat pe ciupercile fierbinți. Și am mai băgat 5 minute la cuptor. Sare n-am mai pus pentru că era bacon-ul destul de sărat.

Și cam asta a ieșit în final. Era să uit. La servire am adăugat câteva frunze de busuioc și de salvie mărunțite. Și evident proaspăt culese.

”Sala cu moarta”

Această denumire am găsit-o căutând informații pe Internet despre femeia expusă în coșciug la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța. Și mi s-a părut extrem de sugestiv. Și subliniază cumva ideea care mă obseda și pe mine de când m-am întors din vacanță: dacă există ”viață de apoi” oare cum te-ai simți dacă ți-ai vedea rămășițele expuse și mii de oameni ar veni, te-ar studia, și-ar face fotografii pe care le-ar păstra ca suveniruri de vacanță?….

În altă ordine de idei, chiar dacă nu mai există nimic după moarte, chiar dacă scurta ei existență pe Pământ a fost totul, sau poate cu atît mai mult, ideea de a-i fi  expuse rămășițele ca și cum ar fi un alt obiect oarecare mi se pare extrem de tristă. Și dezumanizantă. Extaziindu-ne în fața coșciugului perfect conservat, în fața podoabelor superbe sau a danturii impecabile, uităm că avem în fața noastră o fostă ființă umană, o ființă care a gândit și a iubit, care a fost iubită la rândul ei, o ființă care a fost fiică, soție, mamă. Singurul lucru pe care ni-l mai amintim este că am vizitat ”Sala cu moarta”.

Și din respect pentru ceea ce a însemnat ea nu voi posta de data aceasta nici o fotografie cu rămășițele sale. Ci voi posta fotografia unei plăcuțe cu traducerea unei epigrame funerare care m-a impresionat profund. Este de pe un alt sarcofag dar simt că și femeia din muzeu a avut viața la fel de bogată. Și îmi place să cred că a fost și la fel de iubită…

Și aici închei povestea vacanței noastre pe țărmurile Mării Negre. Să sperăm că anul viitor vă voi povesti despre o mult dorită vacanță în Cuba sau despre un minunat sejur în Bahamas.

În căutarea pierdutei Callatis – Ziua 2

După ce am căutat pe Internet exact adresa Muzeului de Arheologie din Mangalia, nu a mai fost nici o problemă să îl găsim. Și am parcat exact în fața treptelor de la intrare. Muzeul este mic dar foarte interesant.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că este construit ”in situ”, în ”zona de necropolă” Mormântul cu papyrus fiind elementul central al acestuia.

Mi-a mai plăcut și colecția de statuete tanagra, unele din cele mai ineresante și mai bine conservate pe care le-am văzut până acum. Din păcate cred că ar fi putut fi puse ceva mai bine în evidență.

După ce am terminat de vizitat muzeul, înarmată cu informațiile de pe internet și cu ”Ghidul arheologic al Mangaliei” proaspăt achiziționat, încerc să aflu de la doamnele curatoare cum pot ajunge la celelalte obiective. Mare dezamăgire… Mi se explică foarte clar că în afară de Zidul de incintă al cetății colțul de Nord-Est nu se mai poate vizita nimic.

Resemnată pornesc către acesta, hotărâtă să trec și prin ”parcul arheologic”. Din nou dezamăgiri. Parcul arheologic este complet lăsat de izbeliște.

 

Iar situl de nord-est este bine împrejmuit cu garduri de plasă și imposibil de vizitat. Mi-a părut foarte rău, mai ales că mă legau amintiri vechi de el, când, copil fiind, ne-am jucat –eu și sora mea, împreună cu copii localnicilor- timp de câteva săptâmâni între ruinele pline de istorie.

Hotărâte totuși să nu considerăm Mangalia chiar o cauză pierdută am decis să vizităm Moscheea Esmahan Sultan. Ceea ce s-a dovedit a fi o decizie inspirată. Cea mai veche moschee din România este impresionantă nu prin mărimea sa, fiind incredibil de mică, nici prin decorațiuni, acestea lipsind aproape cu desăvârșire, ci prin simplitate. Este de o simplitate desăvârșită, ceea ce îi conferă o notă aparte de eleganță.

Iar dacă te încumeți să urci cele 49 de trepte (am numărat noi, este posibil să fi greșit) ale minaretului de piatră ai cumva senzația că urci către însăși absolut. Senzația de claustrare și atența concentrată de care ai nevoie pentru a nu aluneca de pe treptele înguste probabil că au aportul lor în a-ți crea această senzație.

Sentimentul de spiritualitate îți este amplificat și de cimitirul musulman ce o înconjoară și care conține morminte vechi de sute de ani.