O zi de miercuri

08.45. Se aud primele note din Angel. Cu ochii închiși caut telefonul de pe noptieră. Degetele mele au învățat să apese singure tasta de ”amână”.  Amân inevitabilul pentru zece minute. Sunt cele zece minute de răsfăț, când mă aflu încă între vis și realitate. Dar cele zece minute trec repede și încă o zi este pregătită să înceapă.

E o dimineață frumoasă de toamnă. Și fiindcă și dispoziția mea este cât se poate de însorită îmi aleg o ținută cât mai colorată. Chiar mă și fardez un pic. Ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată dimineața. Sar peste partea cu savuratul cafelei pentru că pur și simplu nu beau cafea. Așa că îmi iau ceaiul pregătit de mama și mă duc direct în birou. Hotărârea de a lucra ca independent a fost una din cele mai grele decizii din viața mea. Eram foarte tânără și aveam ambiții mari. Lucram deja ca independent de un an și îmi era clar deja că eram pe o linie moartă. Din fericire tocmai primisem o ofertă de la o companie  multinațională unde aș fi putut să-mi construiesc o carieră de success, când …am aflat că sunt însărcinată.  Nu mi-a luat mult timp să îmi reorganizez prioritățile (deși nu mi-a fost ușor) și am anulat interviul final la compania respectivă cu intenția ca, după câțiva ani, să reiau evoluția profesională de unde rămăsese. Au trecut opt ani de atunci și nimic nu s-a schimbat. Am același serviciu monoton, dar care, de bine de rău, ne asigură un trai decent.

Atentă la documentațiile mele, nici nu am realizat când s-a făcut ora 11.30. Îmi adun repede materialele și fug la fetița mea la școală unde coordonez un cerc de artizanat. Întotdeauna am emoții pe drum către școală: oare le va plăcea tema propusă, vom reuși să ne încadrăm în timp, cum mă voi descurca cu ei toți (pentru că am foarte mulți copii înscriși). Noroc că am cel mai bun asistent din lume, care, cu multă răbdare, își ajută și încurajează colegii. Uneori,din exces de zel, se apucă chiar să lucreze în locul lor. Pentru ea este ușor, pentru că facem artizanat de când era foarte mică. De fapt, așa am și descoperit cât de bine ne pricepem la asta și, mai ales, cât de bine ne pricepem să îi învățăm și pe alții. Dacă am putea și trăi din cursuri am fi cele mai fericite. Însă deocamdată nu se poate. Dar ne străduim să facem lucrurile să se îndrepte în această direcție.

După ce am terminat cu micii artizani, care au fost absolut minunați, ne-am întors și noi acasă. Între timp mama a plecat într-o călătorie, așa că am pregătit masa doar pentru două persoane, după care am mâncat uitându-ne la Scooby Doo.

S-a făcut deja ora 15:00. Ne am dus împreună în birou pentru partea cea mai puțin plăcută a după-amiezii: eu la serviciu, ea la teme. După ce fiecare din noi și-a terminat sarcinile curente (ceea ce a durat câteva ore), am ieșit împreună să ne ocupăm de educația ultimului câine salvat și pe care îl pregătim pentru adopție. Se pare că fetița mea este printre cei norocoși care știu încă de foarte mici care le este vocația. Încă de când abia învăța să meargă singurul lucru care o interesa erau animalele. La trei ani învățase deja principalele familii, caracteristici și areale. Acum învață partea practică. Pe câini și pisici, deocamdată.

19:00 Din nou pregătim masa și mâncăm împreună, uitându-ne la Duck Dodgers , de data aceasta. Hrănim și eliberăm câinii, dar numai după ce ne asigurăm că avem pisicile în casă, îi citesc fetiței mele două capitole din Tom Sawyer, iar după ce îi urez noapte bună, mă apuc de scris un articol pentru SuperBlog – pentru că de scris altceva nu mai îmi rămâne timp. Timpul…niciodată nu am îndeajuns pentru a face tot ceea ce aș dori. Poate doar dacă ziua ar avea 36 de ore… Câteodată mă întreb dacă n-ar trebui să urmez un curs de time management. Dar apoi îmi analizez ziua și îmi spun că oricum nu aș mai avea ce să optimizez: la serviciu îmi fac datoria, fetiței îi aloc tot timpul de care are nevoie – chiar dacă nu în exclusivitate, și mai am timp și pentru pasiuni. Și atunci de ce simt totuși că ar fi loc de mai bine?!

Articol scris pentru Etapa 12 a competiției SuperBlog 2012.

Publicitate

Domnule, aveți un colet din România.

L-am cunoscut anul trecut. Pe Internet. L-am cunoscut într-o perioadă în care toate îmi mergeau prost: eram în mijlocul unui divorț, profesional eram la pământ și în consecință și financiar, și ca o reacție firească la stress organismul meu cedase fizic. Cu alte cuvinte eram o epavă.  Nu îmi mai amintesc exact cum l-am cunoscut. Cert este în ultimul an mi-a fost alături atunci când am avut nevoie. Chiar dacă uneori nu ne-am scris câte o lună întreagă pentru ca apoi să ne scriem în fiecare zi.

Partea frumoasă este că, deși locuiește la câteva mii de kilometri depărtare, am reușit să ne cunoaștem și față în față. Fiind o persoană care călătorește foarte mult (pasiunea sa fiind ciclismul) și-a organizat în așa fel traseele încât să vină să mă viziteze. Și mai mult decât atât, aflând despre colecția mea de vederi, mi-a dăruit toate vederile primite de el de la prieteni de-a lungul timpului. În total câteva sute, frumos ordonate într-o cutie și organizate pe țări. Le-am luat cu mâinile tremurând de emoție. Încă n-am apucat să o admir pe fiecare în parte…

Și chiar atunci am hotărât că trebuie să îl surprind cu un cadou la rândul meu. Un cadou special pe care să îl primească într- o zi cu totul aleatoare. Și chiar vedeam cu ochii minții cum va suna cineva la ușă și el va fi foarte contrariat pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi…și aici mintea mea a devenit foarte confuză: ce va fi înăuntru?…

Nu știu alții cum sunt dar pentru mine alegerea unui cadou este o acțiune minuțios pregătită. Studiez persoana cu câteva luni înainte, cum se îmbracă, poartă sau nu bijuterii, folosește produse de machiaj; rețin întotdeauna când cineva spune că își dorește ceva sau menționează vreun obiect pe care l-a văzut și i-a plăcut. Dacă este o persoană apropiată îi inspectez casa în speranța că voi descoperi ceva de care are nevoie, sau vreo decorațiune care s-ar potrivi. Ce mai: mă transform într-un veritabil spion al cadourilor. Și de aceea urăsc să fac cadouri persoanelor pe care nu le cunosc.

De data aceasta însă nu era cazul pentru că îi cunosc destul de bine pasiunile. Mai corect spus unica pasiune, cea care îi dictează și stilul de viață. Cum nu pune preț pe vestimentație și nu poartă nici un fel de accesorii acestea au ieșit din start din calcul. Oricum ar fi foșt o alegere mult prea banală. Și eu aveam nevoie de ceva deosebit. Așa că m-am hotărât să încep căutarea obiectului perfect în magazinele de cadouri online. De fapt, căutarea a durat doar câteva minute pentru că magazinul pe care mă bazez întotdeauna nu m-a dezamăgit nici de această dată. Am găsit imediat cadoul ideal. Un produs românesc de tradiție prezentat într-o formă inedită. Ceva reprezentativ atât pentru mine cât și pentru el.

Și mai există un detaliu foarte important , care m-a cucerit pe mine încă de la început la Borealy: toate produsele sunt livrate superb ambalate, în cutii de cadouri elegante. Astfel încât  nu mai trebuie să caut eu o hârtie de ambalaj asortată și panglică și să mă chinui să-l împachetez cât mai artistic. O vor face profesioniștii pentru mine.

Așa că acum nu mi-a mai rămas decât să aștept. Și între timp vizualizez cu ochii minții cum va suna cineva la ușa lui și el va fi foarte contrariat  pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi ….

Articol scris pentru Etapa 11 a competiției SuperBlog 2012.

Povestea unei inimi curate

E greu de descris felul în care au strălucit ochii copilului când a auzit că la cinematograf rulează o ecranizare după ”Aventurile lui Tom Sawyer”, cartea pe care o citim noi luna aceasta și care îi place în mod deosebit. Așa că nu am stat mult pe gânduri și în această după-amiază am fost să îl vedem.

Filmul a fost lansat în noiembrie 2011 în Germania și din câte am citit a fost filmat în România. (Mi se părea mie cunoscut peisajul . 🙂 ) E o adaptare simpatică și care nu se abate foarte mult de la povestea originală. Urăsc ecranizările în care se face exces de originalitate. Singura parte ciudată a filmului a fost să îl auzi pe Tom vorbind în germană. Iar numele lui Joe Indianu` sună în germană asemănător cu Indiana Jones. Prima dată chiar am tresărit.

Copilului i-a plăcut. Mai ales episoadele  pe care apucasem să le parcurgem și noi. Văzând vestimentația și condițiile de trai i-a devenit un pic mai clară atmosfera epocii. I-a dat nota 8.

Și mie mi-a plăcut. Mi-au plăcut personajele create și care majoritatea sunt frumoase. Îmi plac oamenii frumoși. Și nu mă refer la aspect. Mi-a plăcut și felul în care au reușit să condenseze povestea, fără însă a pierde din coerență și punctând episoadele semnificative ale romanului. Mi-a plăcut pentru că îmi place romanul. Probabil că mi-ar fi plăcut și dacă n-aș fi cunoscut cartea. Ii dau tot nota 8.

Iar pe scara violenței îl voi plasa la 6, unde 0 înseamnă lipsa totală a scenelor de violență iar 10 violență la nivel maxim. Nu există decât cîteva scene violente, dar una din ele este totuși o crimă înfăptuită cu sânge rece.

Aduceți-mi aminte să nu uit să vă arăt și semnul de carte pe care l-am realizat noi pentru cartea Aventurile lui Tom Sawyer.

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

Domnul Lucy și obiectul misterios

Da, da. Ați citit bine nu este o greșeală. Domnul Lucy . De fapt numele lui este Lucifer, botezat după motanul din filmul de animație Cenusăreasa, și ,după cum corect ați intuit, este un motan complet negru. Dar noi îi spunem scurt Lucy

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc s-a petrecut acum câțiva ani (nu mulți) pe când  fetița mea încă nu era la școală și petrecea o bună parte din timp cu dădaca. Și nu pentru că n-aș fi avut încredere în dădacă, pentru că în anii în care a lucrat pentru mine nu mi-a dat nici măcar o clipă motive să mă îndoiesc de ea, ci pentru că nu vroiam să pierd atâtea ore din viața copilului meu, ore pe care nu aș mai fi avut niciodată cum să le recuperez, am hotărât să instalez un sistem de monitorizare video a locuinței, cu accent pe ariile unde își desfășura cea mică preponderent activitatea.

După ce am cercetat oferta existentă și am mai întrebat câțiva prieteni am optat pentru o cameră Edimax, care mi s-a părut mie că se potrivește cel mai bine cerințelor. Și care nici nu necesita experiența unui specialist atestat pentru a fi montată. De fapt, până și o persoană ca mine, care își pierde răbdarea și când trebuie să instaleze un periferic nou la sistemul de calcul, a reușit să instaleze camera fără să se enerveze. Da. Am instalat-o singură și încă sunt foarte mândră de această realizare (realist vorbind realizarea este a celor care au conceput și dezvoltat sistemul Plug and View, dar pentru ego-ul meu este mai bine să cred că sunt un geniu al tehnologiei).

Să lăsăm totuși ego-ul meu și să ne întoarcem la întâmplarea noastră. Eram cu fetița în oraș, ne odihneam după o plimbare pe sub Tâmpa și ne luasem un suc, când primesc un e-mail. Scot telefonul și surpriză: camera mea de supraveghere îmi trimisese un videoclip. Și uitasem că îmi instalasem  de dimineață Android EdiView ca să pot vedea ce-mi face odorul și când nu sunt la birou. Doar că acum odorul era cu mine, așa că nu putea fi vorba decât de una dintre pisici. Și aveam dreptate: domnul Lucy, tinerel și extrem de curios ca orice pisică , scosese, nu știu de pe unde, un obiect mic cu care se juca de mama focului. Îl arunca în aer, îl lăsa să cadă,  pentru ca apoi să îl pândească și să se arunce ca un arc asupra lui. După care, obosit sau plictisit de acest joc, s-a trântit pe spate, a luat obiectul între lăbuțele din față și și-a înfipt dinții în el… instantaneu sărind în aer cel puțin o jumătate de metru și aruncând în același timp obiectul misterios în mijlocul sufrageriei. Apoi s-a depărtat o distanță considerabilă, s-a zbârlit tot și a început să-l scuipe furios și speriat în același timp. Blana de pe spinare îi era zbârlită toată, iar orice veveriță ar fi fost invidioasă pe  mândrețea lui de coadă. Înconjura obiectul în cercuri largi, furișându-se pe după picioarele scaunelor, iar din când în când se apropia, îi dădea o gheară scurtă și se retrăgea la loc (totul petrecându-se în câteva fracțiuni de secundă).

Fetița mea care, curioasă ca orice copil, venise și ea să se uite râdea de se prăpădea. Eu nu reușeam să mă hotărăsc cum să reacționez: pe de o parte imaginile erau extrem de amunzante și nu  mă putea abține să nu râd la rândul meu, dar, pe de altă parte, eram și foarte îngrijorată pentru că nu reușeam să îmi dau seama ce este  totuși acel obiect misterios. Ceilalți clienți ai terasei pe care ne aflam ne priveau o parte amuzați (mai ales că fiica mea are cel mai molipsitor râs pe care l-am auzit vreodată), o parte vizibil deranjați de reacția copilului,  o parte pur și simplu intrigați. Cert este că devenisem, la rândul nostru, centrul atenției.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

După vreo două ore ajungem și noi acasă. Motanul pândea nemișcat de sub un scaun obiectul misterios. Camera de supraveghere dormea cuminte nedetectând nici un fel de mișcare. Aprind lumina și mă apropii cu precauție. Ridic obiectul. Moment în care izbucnesc într-un hohot nestăvilit de râs. În acelați timp primesc un e-mail pe telefon. Îl deschid și veselia capătă proporții maxime în timp ce urmăresc filmarea cu mine apropiindu-mă tiptil de un..ardei iute uscat. Iar în tot acest timp un copilaș și un motan mă privesc cu ochi mari de uimire.

Articol scris pentru Etapa 10 a competiției SuperBlog 2012.

Credeți că știți ce înseamnă aventura?

S- a întâmplat nu cu mult timp în urmă. Împreună cu o foarte bună prietenă am hotărât să plecăm pentru câteva zile la Budapesta. Și pentru că amândouă avem carnet ne-am zis că cea mai simplă variantă era să plecăm cu mașina. Mai ales că ea avea un bebeluș de zece luni. Pentru cine nu știe să vă explic ce înseamnă să călătorești cu un bebeluș. În primul rând înseamnă: scutece, lapte formulă specială, cereale pentru lapte, biberoane, sterilizator de biberoane. Apoi mai înseamnă: cel puțin o duzină de body-uri, tot atâtea perechi de pantaloni, câteva perechi de încălțări, plus alte mici mărunțișuri și produse de întreținere. Mai înseamnă și pătuț pliant și cărucior. Un adevărat coșmar la aeroport

Acum să vă explic ce înseamnă să călătorești cu prietena mea: câte două schimburi de haine pentru fiecare zi, încălțări asortate, o geantă de dimensiuni medii numai pentru cosmetice și produse de îngrijire. Toate bune și frumoase. Numai că eu posed o minunată mașinuță fără portbagaj. Mă rog, are ea un portbagaj micuț, cât să-mi încapă cumpărăturile în el, dar nimic mai mult. Așa că a devenit absolut clar că aveam nevoie de o cutie portbagaj în care să pot pune tot muntele de geamantane care se preconiza. Să cumpăr una nici nu se punea problema. Așa că am căutat varianta închirierii. Și am găsit imediat

O cutie cu design aerodinamic ( am eu un copil în mașină dar nici să merg cu viteza melcului nu se poate), suficient de încăpătoare pentru nevoile noastre, culoare asortată cu mașina. Nici că se putea mai bine. Prețul? Accesibil pentru bugetul nostru. Dar oare bare au? Evident că au. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am putut alege dintre variantele compatibile direct de pe site. A trebuit doar să selectez marca mașinii și modelul. Oricum am mai trimis și un e-mail ca să fiu sigură.

Și cum tot eram în lumea Aventuria am zis să văd ce mai au și am mai găsit ceva util. Plus că, dându-mi seama că ale noastre geamantane de dimensiuni gargantuești nu aveau cum să încapă în cutie decât dacă le decupam, am mai comandat și un  set de genți special concepute pentru cutiile portbagaj. Cealaltă alternativă ar fi fost sacii de menaj. O variantă nu tocmai elegantă.

Toate problemele de ordin tehnic fiind rezolvate nu ne-a mai rămas decât să pornim la drum. Când să plecăm primesc un telefon. ”Doamnă îmi pare rău dar soția mea și-a rupt piciorul și nu mai poate veni să aibă grijă de pisică.” Asta nu e bine, mi-am zis eu. Dacă nu găsesc pe cineva care să stea cu mâța, adio concediu. Și m-am apucat de dat telefoane. Ca de obicei când ai o urgență, nimeni nu răspunde, cine răspunde nu e în localitate, cine răspunde și e în localitate e bolnav. Așa că tot prietena mea a venit cu ideea salvatoare:

”Pisica are pașaport?”

”Are.”

”Hotelul primește animale?”

După o scurtă verificare :”Primește.”

”Păi atunci o luăm cu noi.”

Credeți că știți ce înseamnă aventura?! Vă înșelați. Cine nu a parcurs un drum de douăsprezece ore împreună cu o pisică și un copil de zece luni habar nu are ce înseamnă aventura.

Articol scris pentru Etapa 9 a competiției SuperBlog 2012.

Variațiuni pe tema ciupercilor la cuptor

Dacă data trecută am preparat champignon cu bacon și cașcaval, acum m-am gândit să variez un pic.

Ca și data trecută am curățat cipercile, am tocat codițele și am așezat frumos pălăriile, umplute cu codițele tocate, într-un vas termorezistent. Și le-am ornat pe fiecare dintre ele cu câte un trandafiraș (n-am prea vut eu răbdare și au ieșit cam ciufuliți) făcut dintr-o felie de bacon extra-subțire și o felie transparentă de piept de curcan afumat. Am adăugat apă (pentru a nu se usca prea tare) și un vârf de sare și le-am băgat la cuptor (la 200 grade, fără ventilator).

După ce am scos ciupercile de la cuptor am dat la o parte trandafirașii și am adăugat un strat de brânză Camembert, după care am pus trandafirașii la loc. Am mai așteptat cinci minute să se topească un pic brânza. Asta a fost tot.

 

Noaptea în care nu l-am cunoscut pe Andy Warhol

Am urcat în cameră ca în orice seară obișnuită din timpul săptămânii. Mi-am aruncat papuceii cu fundițe roz în mijlocul camerei, am agățat halatul de baie în cuierul de pe ușă, am aprins televizorul și m-am îndreptat către măsuța de machiaj pentru ritualul de dinainte de culcare când… ceva mi-a atras atenția pe noptieră. Era o cutiuță aurie cu un bilețel negru deasupra pe care scria cu litere (tot aurii): Press to Play!. La început n-am înțeles. Apoi am desfăcut cutiuța și înăuntru era o sticlă de parfum Playboy Vip For Her. Aha, m-am luminat eu. Și am apăsat.

…chiar în fața mea dansa Brooke Shields, superbă într-o rochie scurtă de catifea neagră. Apoi a făcut cu mâna cuiva și a dispărut în mulțimea frenetică de pe ringul de dans. Am ridicat privirile și am simțit cum mi se taie picioarele. Deasupra tuturor stătea scris cu litere de neon Studio 54. Unicul Studio 54. Simțeam că nu mai am aer la gândul că Andy Warhol ar putea sta la câțiva metri de mine și că Mick Jagger m-ar fi putut privi chiar în acel moment. Și într-o fracțiune de secundă am realizat că nu știu cum arăt și m-a cuprins panica. M-am întors brusc cu gândul de a căuta o oglindă. Mult prea brusc. Am simțit băutura rece trecând prin țesătura rochiei și o mână fermă prinzându-mă să nu cad. Am reușit să bângui un ”Îmi pare atât de rău” timid și am fugit în căutarea toaletei.

Un sfert de oră mai târziu am pășit hotărâtă înapoi în club. Doar nu era să ratez o asemenea experiență din cauza unui mic accident. Arătam satisfăcător în rochița argintie și încrederea mea era la cele mai înalte cote. M-am dus la bar și am cerut un Mojito. La câteva scaune de mine stătea Jack Nicholson. Pe scenă a urcat Grace Jones, frumoasă ca o panteră neagră. Mi-am savurat băutura după care m-am alăturat zecilor de dansatori. La un moment dat am simțit o privire fixându-mă. Ritmul s-a schimbat brusc și neavând partener am vrut să mă retrag din nou la bar. O mână m-a oprit și am început să dansăm îmbrățișați. Apoi mi-a șoptit: ”Te caut de aproape o două ore.” Surprinsă am ridicat privirea. Zâmbea. Am recunoscut acel zâmbet dar probabil că ochii mei nu exprimau decât uimirea de a fi căutată de el pentru că a continuat:”Îmi datorezi o vodka.” Atunci am înțeles. Peste el dădusem mai devreme. Am început să râd.

O oră mai târziu ne aflam într-unul din multele separeuri rezervate cunoscuților casei vorbind despre modă și bând vodka – el, Mojito – eu. Eu îi povesteam despre modelele din viitor și părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl pronunțam în engleza mea cu pronunțat accent est-european. La un moment dat mi-a spus că petrecerile astea VIP îl plitisesc îngrozitor și mi-a propus o plimbare cu limuzina prin New York. Așa am fi putut să ne auzim cu adevărat. Și ar fi vrut să îmi arate și câteva desene. Marele măr, noaptea, văzut din limuzină alături de Calvin Klein. Cum aș fi putut refuza?!

Nici nu știu când s-a făcut dimineață. Am ieșit pe terasa apartamentului său pentru a admira răsăritul. Am început să tremur cuprinsă de răcoarea dimineții. M-a îmbrățișat și-a îngropat fața în părul meu. Atunci am știut că a sosit momentul să plec. Odată cu prima rază de soare. Fusese o noapte minunată. Până și accentul meu i se părea adorabil. I-am spus că a sosit momentul să mă întorc acasă. Dar înainte de asta mai aveam o întrebare: ”Cum m-ai găsit în mulțime?” ”Foarte simplu: după parfum”, a răspuns zâmbind. ”Parfumul tău are aroma seducției.”

Articol scris pentru Etapa 8 a competiției SuperBlog 2012.

Cui i-e frică de invazia extraterestră?!

Astăzi am revăzut un film de animație foarte simpatic Planet 51 (2009). Titlul este evident o aluzie la faimoasa Arie 51 numai că acum povestea este inversată: oamenii sunt extratereștrii înfiorători veniți să devoreze creiele locuitorilor pașnici ai planetei. De fapt, este vorba despre un singur astronaut care, la rândul lui, este șocat să descopere că a aterizat pe o planetă pe care există forme de viață. Ba mai mult de atât, a aterizant în mijlocul conservatorilor ani ’50 (în varianta extraterestră bineînțeles) și trebuie să se ascundă pentru a nu fi capturat de armată. De aici o multitudine de situații care de care mai amuzante.

Copilului i-a plăcut pentru că este un film foarte distractiv (cu personaje absolut caraghioase) și pentru că se petrece pe o planetă imaginară populată de ființe ciudate care posedă tot felul de obiecte neobișnuite. Dar cel mai mult îi place ideea că extratereștrii se tem de o invazie extraterestră. I-a acordat nota 9.

Mie mi-a plăcut pentru că este un filmuleț drăguț care tratează într-un mod extrem de amuzant o problemă serioasă: acțiunile unei națiuni ghidate de teama de necunoscut și de ignoranța conducătorilor săi conduc către tiranie și dezastru. Iar alegerea societății americane a anilor ’50 mi se pare edificatoare din multe privințe. Păcat că cei mici nu înțeleg. Eu îi dau tot nota 9.

Iar pe scara violenței îl voi plasa la 4, unde 0 înseamnă lipsa totală a scenelor de violență iar 10 violență la nivel maxim. Așa că este un film numai bun de văzut și de pitici dar și de mămici. Sau tătici. Sau bunici.

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

Incursiuni în regatul alb de brânză

Sunt o brânză mică, mititică. De fapt, abia acum două zile am fost mutată din creșa unde am stat să mă scurg de zer și am fost dată în grija unei surori mai mari care să mă învețe cum merge brânza în regatul nostru. Și să îmi facă cunoștiință cu toți frații și toate surorile, toți verii și toate verișoarele… Doamne ce familie mare am!

În primul rând am învățat că eu sunt o telemea. Și că noi telemelele suntem de două feluri: de vacă sau de oaie. Eu una sunt o telemea de oaie. Și mi s-a spus că trebuie să fiu foarte mândră de asta pentru că sunt o brânză neaoșă cum nu mai e alta. Și că dacă am vreodată probleme cu vreun derbebrânz (că mi s-a spus că mai sunt și de-aștia printre noi ) să-i cer ajutorul vărului cașcaval Rucăr, că el e muntean de-al nostru și sigur mă va apăra. Dar cel mai bine ar fi să învăț să aleg brânza de zer și să îmi văd liniștită de brânza mea.

Pe restul verilor și verișoarelor cașcaval nu am reușit să îi observ decât de la distanță. Sunt impunători și preocupați cu probleme importante din regat, așa că nu pot fi deranjați de un boț de brânză ca mine.

Verișoarele Mozzarella sunt tare gălăgioase. Mi s-a spus că au origini italiene. Dar sunt amuzante și prietenoase. Și știu să facă lucruri brânzifice cum ar fi …cum au spus că se numește mâncarea aceea minunată pe care o adoră oamenii?…a da: pizza.

Verii Emmetaler n-au vrut să mă bage în seamă. Se țin cu nasul pe sus și nu vor se amestece cu alde noi. Singurul cu care vorbesc e vărul Maasdam. Mare brânză. Cu toate că mi s-a zis că sunt super bogați n-aș putea avea încredere niciodată în cineva care are atâtea găuri.

Verii și verișoarele Miez de lapte mi-au plăcut tare mult. Sunt buni ca brânza cu ceai și inimoși cum n-am mai văzut. Sunt cel mai mare fan al lor și încerc să le stau cât mai mult prin preajmă pentru că am ce învăța de la ei.

În schimb verișoarele Ceva Fin sunt tare delicate. Imediat se brânzesc și nu te mai poți înțelege cu ele. Altfel sunt fete minunate și pun pasiune în tot ceea ce fac. Ca majoritatea locuitorilor regatului nostru minunat. Pentru că la noi nu vei găsi brânză bună în burduf de câine. Nu, nu. În regatul Delaco fiecare dintre noi are un ambalaj minunat numai pentru el. Și fiecare dintre noi este un absolut brânz-deliciu.

Articol scris pentru Etapa 7 a competiției SuperBlog 2012.

Alegeri raționale

Cel mai bun prieten al meu s-a hotărât să-și cumpere laptop. Un obiect perfect necesar, de altfel. Problema este că mi-a cerut mie sfatul. Nu chiar cea mai bună idee, având în vedere că eu sunt genul de cumpărător impulsiv care se îndrăgostește la prima vedere de câte un obiect. Dar voi încerca să îmi înfrânez instinctele și să fac o alegere rațională. Mai rațională de cât a lui oricum, care până anul trecut credea că unitatea este un întreg care dacă s-a stricat trebuie înlocuită cu o altă unitate.

Așa că m-am apucat să fac un chestionar cu întrebările pe care să i le pun pentru a-mi da seama ce i s-ar potrivi. Ce să-i faci îmi plac chestionarele. Dar de unde să încep? Care să fie primul criteriu de filtrare a nenumăratelor produse oferite de un magazin online?Să merg într-un magazin fizic este un lucru peste puterile mele.

Și atunci mi-a venit ideea salvatoare: să mă raportez la nevoile mele. Care ar fi primul criteriu pentru mine? Ușor și evident: greutatea, având în vedere că îl iau cam peste tot după mine. Laptopul și gloss-ul auriu.

Acum pentru a restrânge și mai mult căutarea voi afla care este bugetul maxim de care dispune. Să sperăm că este cât de cât generos pentru a nu ne restricționa din start la cea mai ieftină ofertă. Ar fi tare păcat.  Cred că în acest caz îl voi sfătui să mai aștepte. Mai ales că dacă nu găsim ceva cu sistem de operare va trebui cumpărată licența și pentru acela. Dar nu facem un criteriu din asta. Îl luăm doar în calcul la aspectul financiar.

După care ar urma procesorul și memoria RAM. Pentru că oricum nu știe ce sunt și la ce folosesc le voi alege eu fără să îl mai întreb.

De tastatură numerică n-are nevoie, deci cade și acest criteriu. Unitate optică? Mie îmi este indispensabilă. Dar lui? Nu prea cred. Camera web și microfon incorporat? Da, cred că i-ar trebui neapărat. Să putem face videocall când avem chef să stăm la povești.

Și oare de ce ar mai avea nevoie? Spațiu de stocare mare…nu. Vede toate filmele online, iar fotografii nu prea face. Oricum tot ce are salvat e pe desktop așa m-ai rău l-ar încurca. Fiindcă se uită la filme, poate n-ar strica o diagonală ceva mai mare totuși.

Și aici am cam terminat cu filtrele. Iar la sfârșit îl voi pune să aleagă designul care-i place dintre modelele rămase. Pare simplu dar…

Cred că tocmai m-am îndrăgostit. În timp ce căutam un laptop potrivit pentru prietenul meu am văzut cel mai drăguț laptop albastru la magaziunul Azerty. Și are tot ce îmi doresc: procesor, RAM, HDD generos, unitate optică…Ce mai, e laptopul visurilor mele. Și mai e și la ofertă luna asta…

Cumpără cineva un laptop vechi argintiu?

Articol scris pentru Etapa 6 a competiției SuperBlog 2012.