08.45. Se aud primele note din Angel. Cu ochii închiși caut telefonul de pe noptieră. Degetele mele au învățat să apese singure tasta de ”amână”. Amân inevitabilul pentru zece minute. Sunt cele zece minute de răsfăț, când mă aflu încă între vis și realitate. Dar cele zece minute trec repede și încă o zi este pregătită să înceapă.
E o dimineață frumoasă de toamnă. Și fiindcă și dispoziția mea este cât se poate de însorită îmi aleg o ținută cât mai colorată. Chiar mă și fardez un pic. Ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată dimineața. Sar peste partea cu savuratul cafelei pentru că pur și simplu nu beau cafea. Așa că îmi iau ceaiul pregătit de mama și mă duc direct în birou. Hotărârea de a lucra ca independent a fost una din cele mai grele decizii din viața mea. Eram foarte tânără și aveam ambiții mari. Lucram deja ca independent de un an și îmi era clar deja că eram pe o linie moartă. Din fericire tocmai primisem o ofertă de la o companie multinațională unde aș fi putut să-mi construiesc o carieră de success, când …am aflat că sunt însărcinată. Nu mi-a luat mult timp să îmi reorganizez prioritățile (deși nu mi-a fost ușor) și am anulat interviul final la compania respectivă cu intenția ca, după câțiva ani, să reiau evoluția profesională de unde rămăsese. Au trecut opt ani de atunci și nimic nu s-a schimbat. Am același serviciu monoton, dar care, de bine de rău, ne asigură un trai decent.
Atentă la documentațiile mele, nici nu am realizat când s-a făcut ora 11.30. Îmi adun repede materialele și fug la fetița mea la școală unde coordonez un cerc de artizanat. Întotdeauna am emoții pe drum către școală: oare le va plăcea tema propusă, vom reuși să ne încadrăm în timp, cum mă voi descurca cu ei toți (pentru că am foarte mulți copii înscriși). Noroc că am cel mai bun asistent din lume, care, cu multă răbdare, își ajută și încurajează colegii. Uneori,din exces de zel, se apucă chiar să lucreze în locul lor. Pentru ea este ușor, pentru că facem artizanat de când era foarte mică. De fapt, așa am și descoperit cât de bine ne pricepem la asta și, mai ales, cât de bine ne pricepem să îi învățăm și pe alții. Dacă am putea și trăi din cursuri am fi cele mai fericite. Însă deocamdată nu se poate. Dar ne străduim să facem lucrurile să se îndrepte în această direcție.
După ce am terminat cu micii artizani, care au fost absolut minunați, ne-am întors și noi acasă. Între timp mama a plecat într-o călătorie, așa că am pregătit masa doar pentru două persoane, după care am mâncat uitându-ne la Scooby Doo.
S-a făcut deja ora 15:00. Ne am dus împreună în birou pentru partea cea mai puțin plăcută a după-amiezii: eu la serviciu, ea la teme. După ce fiecare din noi și-a terminat sarcinile curente (ceea ce a durat câteva ore), am ieșit împreună să ne ocupăm de educația ultimului câine salvat și pe care îl pregătim pentru adopție. Se pare că fetița mea este printre cei norocoși care știu încă de foarte mici care le este vocația. Încă de când abia învăța să meargă singurul lucru care o interesa erau animalele. La trei ani învățase deja principalele familii, caracteristici și areale. Acum învață partea practică. Pe câini și pisici, deocamdată.
19:00 Din nou pregătim masa și mâncăm împreună, uitându-ne la Duck Dodgers , de data aceasta. Hrănim și eliberăm câinii, dar numai după ce ne asigurăm că avem pisicile în casă, îi citesc fetiței mele două capitole din Tom Sawyer, iar după ce îi urez noapte bună, mă apuc de scris un articol pentru SuperBlog – pentru că de scris altceva nu mai îmi rămâne timp. Timpul…niciodată nu am îndeajuns pentru a face tot ceea ce aș dori. Poate doar dacă ziua ar avea 36 de ore… Câteodată mă întreb dacă n-ar trebui să urmez un curs de time management. Dar apoi îmi analizez ziua și îmi spun că oricum nu aș mai avea ce să optimizez: la serviciu îmi fac datoria, fetiței îi aloc tot timpul de care are nevoie – chiar dacă nu în exclusivitate, și mai am timp și pentru pasiuni. Și atunci de ce simt totuși că ar fi loc de mai bine?!
Articol scris pentru Etapa 12 a competiției SuperBlog 2012.
Copilul în oraș 