Un magazin. O comunitate.

Când am terminat facultatea eram ferm convinsă că viața mea va urma scenariul următor: până la treizeci de ani mă voi concentra pe carieră și voi face bani; după treizeci de ani, asigurată finaciar, îmi voi dedica tot timpul și toată energia unei organizații de protecție a animalelor. Bineînțeles că viața nu a vrut să se plieze după planurile mele inițiale. Mai ales că și eu le-am cam uitat pe parcurs. Ceea ce nu am uitat însă este dorința mea de a mă implica activ în lupta pentru protejarea animalelor și respectarea drepturilor acestora. Sau măcar de ale oferi condiții de viață decente.

În timp ce citeam enunțul probei SpringShop mi-am dat seama: ceea ce îmi trebuie mie este un magazin online. Un magazin online non-profit, sau mai bine zis al cărui profit să meargă direct către animalele care au nevoie de suport financiar. Cum ar funcționa un astfel de magazin, vă întrebați? Ei bine nu știu exact din punct de vedere legal cum s-ar realiza, dar sunt sigură că există opțiuni. Din punct de vedere funcțional aș crea patru secțiuni: Artiști pentru animale, Găzduire temporară,  Prieteni la distanță și S.O.S..

Secțiunea Artiști pentru animale ar fi cel mai simplu de realizat: pur și simplu aș aduna lucrări de la diferiți artiști și artizani (și cunosc destui dispuși să se implice în proiect) care s-ar vinde sau în beneficiul  unui anumit animal ales de către artist sau pentru secțiunea S.O.S..

Și astfel sar direct la secțiunea S.O.S.. Aceasta s-ar adresa persoanelor fizice care salvează animale rănite, abandonate sau abuzate și care au nevoie de ajutor financiar urgent. Aceștia iși prezintă cazul precum și suma de bani de care au nevoie. O parte vor putea fi ajutați din fondurile adunate de către secțiunea anterioară. Restul vor putea fi ajutați direct prin donații.

Secțiunea Prieteni la distanță se adresează asociațiilor pentru protecția animalelor și în special adăposturilor.  Acestea ar putea promova diferite animale pentru a fi sponsorizate sau adoptate virtual. Sponsorizarea  se referă la suport financiar  fără alte obligații, pe când adopția virtuală ar presupune exclusivitate, posibilitatea de a boteza animalul precum și semnarea unui angajament de a suporta costurile de întreținere ale animalului pe o anumită perioadă de timp sau până la adopția reală. În schimbul susținerii financiare sponsorii vor primi mici obiecte personalizate cu animalul ales. Proprietarii virtuali vor primi albume cu evoluția animalului adoptat, albume care vor fi actualizate lunar.

În final, la secțiunea Găzduire temporară aș crea o bază de date cât mai completă cu persoanele fizice și asociațiile de pe teritoriul țării dispuse să acorde foster, gratis sau contra cost.

În acest fel s-ar putea crea mai mult decât un magazin online. În acest fel, s-ar putea crea o comunitate.

Articol scris pentru Etapa 28 a competiției SuperBlog 2012.

Publicitate

Medalionul amintirilor mele

V-ați gândit vreodată ce frumos sună cloud computing? Parcă și vezi niște norișori albi și pufoși, și informația cum doarme ea cumințică pe norișorii aceia albi și pufoși. Din când în când o mână nevăzută trece și așează mai bine informația care i se pare că e pe cale să alunece de pe norișor sau o trezește cu grijă pe cea care trebuie să-și dezvăluie conținutul. Și totuși cât de departe de adevăr este această imagine. De fapt, cloud computing reprezintă hangare întregi de servere și cabluri și metal rece. O imagine, care, deși asemănătoare cumva unei arhive clasice de dosare frumos aliniate și cutii numerotate, îmi dă fiori reci pe șira spinării.

De ce mi-aș ține informația mea, în care am lăsat de cele mai multe ori un strop din sufletul meu, pe care am pus întotdeauna amprenta personalității mele, între acei munți de metal înfiorători? De ce aș stoca arhiva mea fotografică în care am imortalizat clipe din viața mea și a celor dragi mie undeva pe un server din America Centrală unde s-ar putea să fie vecine cu o bază de date a criminalilor în serie?  Nu. Eu nu sunt o companie care vehiculează date concrete și reci sau statistici impersonale. Eu nu rulez aplicații care necesită cantități uriașe de spațiu de stocare. Dacă aș fi o astfel de entitate sunt de acord, nimic n-ar fi mai potrivit decât să utilizez acest serviciu. Pentru că în acest caz fiabilitatea și costurile sunt cele care primează. Dar eu sunt o ființă caldă cu gânduri calde și subiective. Am nevoie de ceva palpabil, aproape de mine și sub controlul meu. Iar costurile nu sunt prioritatea mea numărul unu.

Întotdeauna mi-au plăcut bibliotecile. Vă mai amintiți bibliotecile?  Cu dulapurile cu fisiere frumos organizate pe domenii și litere. După ce identificai volumul dorit notai codul după care urma să cauți cartea la raft. În alte cazuri înmânai codul doamnelor bibliotecare care dispăreau pentru cinci-zece minute în depozitele misterioase, în care publicul nu avea acces, pentru a se întoarce cu volumul dorit. Biblioteca Centrală din București cred că a fost locul care m-a fascinat cel mai mult pe parcursul adolescenței, cu sălile sale mari și culoarele înfinite flancate de dulapurile cu fișiere. Căutarea unui autor care abordase un anumit subiect era o aventură în sine, care uneori putea dura și câteva ore . Dar la final, satisfacția pe care o resimțeai era inegalabilă. Era ca și cum descoperisei o comoară.

Așa îmi place mie să îmi imaginez că arată interiorul unui hard disk: ca o bibliotecă frumos ordonată. Așa îmi place să cred că este pusă la adăpost informația mea: într-o cutiuță mică aflată în siguranță într-unul din sertarele biroului. O cutiuță mică, palpabilă, aflată în permanență sub privirea mea grijulie. Iar dacă informația nu va încăpea pe o singură cutiuță voi mai căuta un HDD extern la promoție, unul bleu metalizat de preferință, cu dimensiunile cât un carnețel mic și cu capacitatea de stocare cât mai mare.

Asta până când tehnologia de producție a stick-urilor de memorie va reuși să scadă costurile de producție într-atât încât, în momentul în care vei căuta într-un magazin online cea mai bună opțiune pentru stocarea datelor  aceasta va veni sub forma unui dispozitiv atât de mic și de compact (a cărui organizare internă însă nu seamănă nici pe departe cu o bibliotecă ci mai degrabă cu un lac în care informația înoată sub forma unei multitudini de peștișori argintii) încât îți vei putea purta întreaga arhivă la gât, sub forma unui mic medalion elegant și discret.

1. Articol scris pentru Etapa 27 a competiției SuperBlog 2012.

2. Sursa fotografii:

http://www.slashgear.com

http://colorsinbucharest.files.wordpress.com

http://www.azerty.ro

Miercurea fără cuvinte – Frumusețe stranie

 

 

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să vorbească fără cuvinte și apoi să introduci link-ul postării aici.

Visând la mere fără nitrați

Sunt o visătoare. Știu. Și se pare că este o meteahnă incurabilă. Și periculoasă. Mai ales că uneori mă trezesc visând cu ochii deschiși în timp ce sunt la volan…Ceea ce este oarecum explicabil prin faptul că petrec destul de mult timp conducând. Unul din dezavantajele locuitului în afara orașului. Și cum zilnic sunt agresată vizual de câmpurile părăsite și pline de gunoaie și buruieni, casă a unei specii încă nerecunoscute oficial de câini sălbatici, proveniți din câinii domestici abandonați și care au reușit să supraviețuiască și să prospere chiar, formând haite periculoase de vânători eficienți ( i-am urmărit vânând chiar și o căprioară) nu mă pot abține să nu încerc să îmi imaginez cum ar arăta totul dacă aș trăi într-o lume ideală. Dar hai să nu folosesc termenul de ideală, sună mult prea absolut. Cum ar fi să trăiesc într-o  lume îmbunătățită, o lume guvernată de bunul simț și de respect, inclusiv pentru animale, o lume în care grija față de mediul înconjurător să primeze în fața intereselor marilor corporații și în care țăranii ar trăi din munca lor și nu din speculații imobiliare.

Când m-am mutat împreună cu familia, acum mulți ani în urmă, în comuna în care locuiesc și în prezent, toate terenurile din jur erau cultivate-preponderent cu cartofi, cultură tradițională pentru această zonă. Era o splendoare în perioada de înflorire să privești câmpurile: unele roz, altele albe, altele cu o tentă liliachie, în funcție de soiul de cartof cultivat. Dar de la an la an numărul parcelelor cultivate a început să scadă, din numeroase motive: prețul cartofilor a scăzut drastic, subvențiile de la stat asemenea, soiurile de import au fost promovate în detrimentul celor autohtone.

Apoi  a venit marele ”boom” imobiliar și hectare întregi au fost achiziționate de dezvoltatorii imobiliari la prețuri exorbitante și nerealiste în vederea construirii cartierelor de locuințe. Terenurile  agricole au fost trecute în intravilan și până și puținii încăpățânați care se mai înverșunau să producă ceva au renunțat îndreptându-și privirile către himera îmbogățirii peste noapte din vânzarea terenului familiei.

Între timp piața imobiliară a căzut, și odată cu aceasta și visele lor. O parte s-au deșteptat și au început să se reapuce de agricultură, dar de data aceasta cu cap, organizându-se în asociații, achiziționându-și utilaje pentru a putea cultiva eficient suprafațe mari de teren, având reprezentanți care să negocieze prețuri comune decente pentru producția realizată.

Din păcate însă ponderea legumelor și fructelor de proveniență autohtonă din supermarketuri și piețe – mai ales, în ciuda percepției generale că în piață găsești produse direct de la producători – este destul de scăzut. Cel puțin în piețe, șansa de  a întâlni un producător este aproape nulă, deși mulți susțin că ceea ce vând provine din grădina lor. Nimic mai fals. Și este suficient să te uiți după tarabă la lădițe sau la mâinile lor de oameni care n-au muncit pământul nici măcar o zi în viața lor. Și, pentru că nu cumpăr nici0dată nici un produs alimentar fără a-i cunoaște țara de proveniență, prefer să nu cumpăr din piețe.

Obsesia cunoașterii sursei de proveniență a produselor în general, a fructelor și legumelor în special, s-a îndărăcinat adânc în comportamentul meu. A început în vremea studenției  din considerente ecologice și umanitare, pentru că pe vremea aceea eram tânără și nu prea îmi păsa ce mănânc.  Dar îmi păsa cum a fost produsă mâncarea, dacă există șanse să se fi utilizat forța de muncă a sclavilor sau a copiilor, câtă pădure virgină a fost sacrificată pentru a fi transformată în teren agricol, câte pesticide s-au deversat în apele țării respective, câte îngrășăminte chimice au poluat solul și cât combustibil s-a consumat inutil pentru a aduce de exemplu, un transport de roșii în România, când acestea s-ar fi putut procura de la câțiva kilometri sau zeci de kilometri depărtare, cu un consum minim de carburant.

Mai târziu, odată cu apariția fețiței mele, a început să mă preocupe și calitatea alimentelor în sine: cantitatea de conservanți utilizată pentru a menține fructele și legumele proaspete artificial, alimentele modificate genetic-și din păcate la acest capitol legislația țării noastre este departe de a fi ceea ce trebuie, cantitatea de substanțe chimice nocive înmagazinate datorită îngrășămintelor și poluării solului și a apei, cantitatea de hormoni de creștere existenți în alimente și care au efectul devastator al scăderii rezistenței sistemului imunitar la infecții.

Mai recent, în ultimii câțiva ani, am început să privesc problema și din unghiul economic: scăderea nivelului de trai în regiune afectându-mă în mod direct am început să analizez posibile scenarii de creștere economică a regiunii.  Revigorarea agriculturii ar duce nu numai la îmbunătățirea evidentă a peisajului zonei, dar ar aduce după sine o creștere a veniturilor în zonă, o scădere a șomajului, consecința directă fiind o creștere a consumului.

Așa că înființarea ”Standului produselor românești” din real,- Hypermarket, (parte a programului de mare amploare ”Produceți românește, vindem românește”) reprezintă pentru mine o inițiativă admirabilă și un prim semn că lucrurile au început să se îndrepte în direcția corectă. Visez la momentul (nu spuneam eu că sunt o visătoare incurabilă?) când astfel de standuri se vor găsi în absolut toate hipermarketurile din țară. Și mai visez (deja exagerez cu atâta visat) la momentul în care absolut toate produsele românești din standul produselor românești, nu numai că vor fi românești, dar vor fi și ecologice.  Pentru că dincolo de mândria de a mânca autohton, cel mai important este să mâncăm sănătos.  O fructă sau o legumă autentică nu trebuie să arate perfect. Trebuie să miroasă perfect. Și trebuie să aibă aroma perfectă. Dar mai presus de orice trebuie să conțină toți nutrienții și toate vitaminele pe care presupunem noi că le are, fără a conține însă nitrați, hormoni sau orice alți compuși atât de nocivi sănătății noastre.

Articol scris pentru Etapa 26 a competiției Superblog 2012.

Brieg și fluturele

Întâmplările  pe care umează să le povestesc s-au petrecut în vremuri străvechi. În acele  timpuri teritoriul regiunii Perigord era locuit de un popor pașnic ce își spunea Petrecorian. Deși pașnici, pretecorienii erau temuți și respectați de celalte popoare ale Galiei pentru că stăpîneau arta prelucrării metalelor prețioase, iar obiectele făurite de ei, de o frumusețe cum nu mai fusese niciodată văzută pe acele tărâmuri, erau considerate având puteri magice de necontestat

Brieg era fiul cel mai mic al căpeteniei pretecorienilor Cygnar și, deși avea numai doisprezece ani, obiectele făurite de el erau atât de măiestrit lucrate încât faima sa depășise granițele Galiei, ajungând până la urechile Cezarului. Acesta îi trimise ordin lui Publius Crassus să captureze băiatul și să-l trimită la Roma.  Așa că  un vexilattio porni către ținutul pretecorienilor cu misiunea clară de a captura băiatul și a zdrobi orice împotrivire.

Atacul soldaților romani căzu ca un fulger peste oamenii lui Cygnar, a căror opoziție fu rapid zdrobită. Totuși, în haosul creat Brieg reuși să fugă în pădure. Din nefericire însă fuga lui nu trecu neobservată și câțiva călăreți romani plecară imediat în urmărirea sa.

Băiatul aleargă cât poate de repede, dar oricât de sprinten ar fi urmăritorii săi au avantajul cailor. După o jumătate de oră de goană nebună simte că puterile îl părăsesc. Picioarele sale mici nu îl pot purta suficient de repede și de departe. Deznădăjduit cade în genunchi și cere ajutor vântului.

-Vântule, sunt fiul lui Cyngar. Tatăl meu te-a respectat întotdeauna și ți-a oferit ofrande bogate. Te implor, ajută-mă! Dar vântul trecu mai departe prefăcându-se că nu i-a auzit strigarea.

Atunci Brieg se întoarce către izvorul ce curgea lângă el.

-Izvorule, ajutată-mă. Poporul meu întotdeauna te-a respectat și te-a preaslăvit în cântecele sale. Dar izvorul se strecură rușinat printre pietre temându-se prea tare de răzbunarea puternicilor zei romani.

Deznădăjduit privește în jur. Soarta sa este pecetluită. Nimic nu îl mai poate salva acum. Tropotul copitelor cailor urmăritorilor săi se aude din ce în ce mai aproape. Orice speranță este pierdută, când aude un glas micuț:

-Brieg, tu întotdeauna ai fost bun cu toate ființele vii oricât de neînsemnate au fost ele și pe toate le-ai imortalizat în aur și argint împodobite cu pietre prețioase: flori, păsări și chiar minusculele insecte. Eu știu că sunt doar un biet fluturaș cenușiu și că nu am multă putere, dar, chiar și așa nevolnic cum mă vezi, tot stăpânesc un pic de magie și voi încerca să te ajut transformându-te într-o mică broșă, asemeni celor făurite de tine.  Dar pentru că puterea mea este slabă, odată cu revărsatul zorilor vraja se va destrăma și vei reveni la chipul tău de om.

Nici n-a terminat bine ceea ce avea de zis că soldații au și ajuns lângă izvor. Văzură broșa și o ridicară crezând că i-a scăpat băiatului și, bucurându-se că sunt pe calea cea bună, își continuară căutarea. Dar în zadar. Băiatul dispăruse fără nici o urmă. La căderea serii fură nevoiți să se întoarcă în tabără neputând decât să spere că eșecul lor va scăpa nepedepsit și că a doua zi vor reuși să găsească băiatul. Erau soldați hârșiți în multe misiuni și știau că un copil nu poate să dispară pur și simplu. Dacă l-ar fi mâncat vreuna din fiarele pădurii ar fi trebuit să găsească semne. Era sigur că era încă în viață și că se ascundea în vreo scorbură de copac sau în vreo văgăună întunecoasă.

Așa cum se așteptaseră comandantul nu primi deloc bine vestea eșecului. Hotărâ ca, după ce se vor întoarce din misiune, să pedepsească aspru pe cei care au reușit să piardă urma copilului. Până atunci însă trebuia neapărat să continue căutările. Scrise un mesaj scurt și neplăcut către Crassus, în care îl informa despre evoluția misiunii, sperând la rândul său ca va scăpa nepedepsit pentru eșec și nu va fi exilat la cine știe ce avanpost uitat de lume. În acest scop, pe lângă misivă, trimise în dar și mica broșă a cărei frumusețe rară spera să mai îndulcească inima generalului. Curierul porni imediat.

Dar fie că oboseala îl doborâ, fie că vântul, care asistase tăcut la toată întâmplarea de lângă izvor avu remușcări și îi cântă un cântec de leagăn duios ajutat de frunzele copacilor, legenda nu ne spune, în momentul în care soldatul roman se opri o clipă pentru a-și trage sufletul căzu într-un somn adânc, astfel încât, atunci când se ivi prima rază de soare și Brieg își recăpăta înfățișarea umană, băiatul se putu strecura nevăzut.  Condus de fluturașul care nu îl pierduse nici o clipă din priviri,  Brieg  reuși să ajungă la triburile libere ale  Aquitanilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor și alături de care și-a împlinit destinul său glorios. Dar acestea sunt cu totul alte povești.

Iar drept recunoștință pentru curajul micului fluturaș cenușiu a poleit aripile acestuia cu praf de aur și nestemate. Astfel încât, de atunci și până în zilele noastre, fluturii nu mai sunt mici creaturi neînsemnate ci adevărate bujuterii ale naturii, pline de splendoare, amintind pentru eternitate de felul în care o mică insectă insignifiantă a reușit să salveze un băiat din mâinile atotputernicului Cezar.

Articol scris pentru Etapa 25 a competiției SuperBlog 2012.

Vineri seara…

Cuvintele nu pot exprima muzica. Pot exprima felul în care muzica te face să te simți. Pot exprima sentimentele de după dar nu vor putea exprima niciodată sublimul momentului, magia clipei perfecte.

Pentru că astăzi am simțit perfecțiunea. Nimic din parcursul modestei zile de vineri nu prefigura aceasta. Poate doar o ușoară neliniște pe care o simțeam gândindu-mă la concertul la care urma să mergem.

Am intrat în sală. Scena  simplu și de efect aranjată. Un pian, un candelabru, un sfeștnic, un buchet de flori și o ramă. Totul învăluit într-o subtilă lumină albastru deschis. Seara a fost deschisă de Bertrand Giraud. A continuat cu un magnific dialog între violoncelul maestrului Anton Niculescu și pianul maestrului Bruno Canino. Apoi pauză.

 

Deja nu mai aveam stare în așteptarea celei de-a doua părți. Un păianjen cobora încet pe firu-i din tavanul sălii către…din păcate nu am reușit să localizez punctul de aterizare. Apoi au intrat pe scenă: Mario Hossen, Anton Niculescu, Florian Murtaza și Wolfgang Klos. Și a început…Un dialog perfect între cei patru virtuoși, o splendidă armonie pe notele ”Cvartetului de coarde nr. 2 în Re major” de A. Borodin. Și în acele momente de sublimă perfecțiune nu am putut decât să mai implor: ”Ô temps ! suspends ton vol”.

Metamorfoză

Alerg. Liberă, descătușată, desculță. Alerg. Nu îmi mai amintesc să fii alergat așa vreodată.  În urma mea iarba uscată se transformă într-o mare de galben și de soare.  Alături de mine vântul îmi șoptește în urechi: ”Hai să ne întrecem. Uită de limitele firave ale bietului tău trup. Vino. Să alergăm împreună peste câmpii, peste dealuri, până în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Odată ajunși acolo ne vom striga numele înspre cele patru zări și ne vom contopi cu cerul albastru.”

Cât de îmbietoare sună invitația vântului. Și, uitând de mine, mă debarasez de limitările conștientului și mă las pradă acestei goane nebune cu care încep să mă contopesc. Totuși, în rarele momente în care rațiunea reușește să iasă la suprafață, aceasta strigă cât poate ea de tare că voi cădea fără suflare în clipa următoare.  În ciuda acestui avertisment refuz să cad. Libertatea vântului este mai puternică decât strigătele unei logici încorsetate și continui să alerg prin pădurile de stejari care se dau deoparte din calea mea pentru a nu-mi încetini trecerea cu căderea frunzelor lor

Dar goana mea alături de vânt nu mai are de mult nimic din felul de a se deplasa al ființelor umane. Cu fiecare secundă care trece devin din ce în ce mai mult o ființă a pădurii. Alerg folosindu-mi toate membrele, alerg utilizând fiecare mușchi din corpul meu, alerg de parcă aș fi fost creată special pentru a străbate Pământul. Oasele mele, care ar fi trebuit de mult să se frângă ca niște crenguțe uscate atunci când membrele-mi firave ar fi atins rocile dure, se întăresc cu fiecare atingere până se transformă în tije de oțel. Mușchii mei, neutilizați de atâta timp, dezvoltă acum o puterea pe care nici nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să o dezvolt.

Simțurile mele se ascut pe măsură ce trec de prăpăstii din ce în ce mai adânci. Parcă văd în același timp de jur împrejurul meu într-o perspectivă de 360 grade care mă amețește la început, dar cu care mă obișnuiesc rapid. Mintea mea acționează subconștient și știe exact ce comenzi să dea pentru a trece parcă în zbor peste pantele din ce în ce mai abrupte, peste pâraiele de munte care încearcă să-mi înfrâneze calea cu capcane ascunse de noroi și pietre. Dar nimic nu mă mai poate opri acum. Nu acum când cerul albastru devine aproape tangibil. Așa că râd și trec mai departe, iar membrele-mi de mult transformate în roți nu se abat de la singura direcție corectă: în sus, tot mai sus, către cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte.

Liniște. Vântul dansează în jurul meu în timp ce eu privesc tăcută cerul albastru și orizontul rotund. Am ajuns. M-am întrecut cu vântul și am alergat jumătate de lume până am găsit cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte. De aici, lumea pare mult mai mică. Odată aici, nimic nu mai pare de neatins. De aici, orice distanță pare mult mai scurtă iar iarba cea galbenă și stejarii tomnatici par o amintire dintr-o viață trecută….

Vântul se oprește lângă mine și îmi șoptește: ”Ce mai aștepți?! Ai ajuns în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Strigă-ți numele în cele patru zări și vino cu mine să -ți împlinești destinul de călător, căci acum toată firea te cunoaște, frate al meu, Toyota Land Cruiser.”

Articol scris pentru Etapa 24 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: http://www.toyota.ro

I-ați scris lui Moș Crăciun?

creativithea

Scrisoarea către Moș Crăciun face parte dintre evenimentele majore ale lunii noiembrie. Cum altfel? Că nu-i poți scrie oricum Moșului..scrisoarea trebuie să fie cât mai frumoasă pentru a-și da seama cât de mult îl iubești și cu cât drag îl aștepți.

Dar pe lângă inimioarele, steluțele și renii cu care ai împodobit scrisoarea contează mult și felul în care o trimiți. Unii o pun pe o farfuriuță cu fursecuri- ca să-l îndulcească pe Moș. Noi am pregătit anul acesta o cutie poștală specială.

Mai corect spus fetița mea a pregătit-o. Eu doar am furnizat materia primă: o ramă de lemn, conuri și castane, un ciorăpel, clopoței și sclipici. Și după o oră de muncă ….

Se pare că Moșul a fost foarte impresionat, pentru că a doua zi dimineață scrisoarea dispăruse.

Și pentru că șosetuța se poate folosi și independent ca decorațiune pentru pom (umplută cu bombonele de ciocolată..delicios) o…

Vezi articolul original 12 cuvinte mai mult

Miercurea fără cuvinte: Serenitate

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să vorbească fără cuvinte și apoi să introduci link-ul postării aici.

Călătoria

Astăzi vă propun un exercițiu de imaginație. Oare cum ar arăta lumea anului 2012 dacă nu s-ar fi inventat microprocesorul? Stați puțin.Cum de nu m-am gândit până acum la asta? Nu este nevoie să ne imaginăm. Putem pur și simplu să facem un salt într-unul din Universurile paralele. Și îl vom alege pe acela în care procesoarele de ultimă generație, sistemele de operare și Internetul nu au fost inventate încă în anul 2012. Sunteți pregătiți? Un, doi, trei…

Este o zi de noiembrie ca oricare altă zi de noiembrie. Soarele strălucește rece pe cer iar vântul spulberă frunzele uscate. Trecătorii se grăbesc zgribuliți către treburile lor. Pe lângă trotuare benzile pentru bicicliști sunt supra-aglomerate. Pe mijloc circulă pe două benzi autovehicolele lăsând în urmă o dâră de fum. Din cauză că sunt atât de poluante au fost interzise în orașe și îți trebuie autorizație specială pentru a putea circula. Doar oficialitățile, medicii și serviciile comunitare obțin astfel de autorizații. În schimb, pe sub oraș, se desfășoară sute de kilometrii de tuneluri subterane metroul fiind principalul mijloc de transport. Stațiile sale străpung suprafața asfaltului peste tot, astfel încât, privit de sus, orașul are aspectul unui enorm teren de golf.

Pe măsură ce înaintez pe străzile (destul de aglomerate) ale orașului nu pot să nu remarc chioșcurile de ziare și reviste, chioșcuri  mari, roșii și lucioase, pe ale căror stative întinse de-a lungul trotuarelor în dreapta și în stânga pe o lungime de câțiva metri se lăfăie zeci de periodice cu coperți care de care mai atractive și cu titluri cât mai senzațional formulate: ”Fotografii cu monstrul din Bangladesh”, ”Statele Unite iau poziție în privința situației Israeliene”, ”Omul care a supraviețuit o săptămână pe un ghețar” sau ”Secretul femeii care a slăbit 30 de kilograme în zece zile”. Nimic deosebit mă gândesc eu zâmbind. Doar că apoi îmi dau seama: aceasta este principala sursă de informații! Trec la următorul chioșc: acesta este specializat pe reviste pentru gospodine: te învață cum să pui murături, să croșetezi, să brodezi fețe de pernă sau să faci aranjamente din flori uscate…

Soarele intră în nori și frigul toamnei târzii se simte și mai acut. Un pic înfrigurată intru într-una din zecile de cafenele ale orașului. În cabina telefonică de la intrare o fată plânge. Comand o ciocolată caldă. Din greșeală uit unde mă aflu și scot cardul. Barmanița se uită contrariată la mine. Îmi cer scuze și scot o bancnotă. Din nou mă privește ciudat. Caut prin buzunare și găsesc câteva monezi pe care, spre marea mea fericire, le acceptă. Cafeneaua este atât de plină  de tineri încât trebuie să îmi beau ciocolata în picioare, lângă bar. Atmosfera este extraordinară, toată lumea pare să se cunoască și este un freamăt și o veselie generală. Din când în când cineva se ridică și alege o melodie nouă la tonomat. Mă gândesc că nu m-am mai simțit așa de pe vremea liceului, când ne întâlneam toată ”gașca” pentru a ne petrece cât mai mult timp împreună. Erau vremuri frumoase acelea în care eram practic nedespărțiți. Acum ne-am împrăștiat pe toate continentele și numai rețelele de socializare ne mai reunesc. Dacă am fi trăit în acest Univers ne-am fi scris lungi scrisori pe care am fi așteptat cu nerăbdare să le livreze serviciile poștale. Sau poate am fi pierdut legătura pur și simplu.

Ies din cafenea pentru a-mi continua plimbarea și ajung într-un parc. Deja s-a făcut după-amiază și oamenii au ieșit să se relaxeze după o zi de muncă obositoare. Mulți dintre ei se îndreaptă grăbiți (sau mai bine zis sunt târâți grăbit) către zona de agrement a cățeilor. O altă parte își mențin condiția fizică în zonele special amenajate pentru sportul în aer liber. Iar cei mai mulți se plimbă pur și simplu discutând despre ultimele cărți citite sau despre ce a mai făcut cunoștiința cutare( știu asta pentru că am tras cu urechea la conversațiile lor). Și nici nu mă mir că aud vorbindu-se atâta despre cărți când librăriile au dimensiunile unui supermarket de cartier din Universul nostru.

A venit și seara. Parcul se golește treptat. Oamenii se îndreaptă către casele lor unde, după ce vor pregăti masa și vor cina cu toții discutând despre ce au mai făcut pe parcursul zilei,  probabil se vor uita la o emisiune de divertisment a unuia din cele trei posturi de televiziune pe care le au. Alți trecători se îndreaptă catre cinematograf pentru a vedea ultimul film adus. Asta dacă vor mai găsi bilete. Coada ocupă jumătate din stradă.

Eu mă hotărăsc să mă îndrept la rândul meu către casă. Către casa mea cu calculator și televiziune prin satelit cu 100 de programe (la care nu mă uit aproape niciodată dar pe care m-aș simți tare nefericită să nu le am), la aparatul meu foto digital –așa neperformant cum e ele, la al meu HDD 1 TB pe care mi-am stocat jumătate din viață, la comoditatea cumpărăturilor la orice oră din zi sau din noapte de la un magazin online. Oricât de frumoasă și curată ar părea viața în acest Univers paralel, oricât de incomparabil mai curat ar fi aerul și oricât de infinit de multe stele am distinge noaptea pe cer,  prefer să mă întorc la lumea mea, la prietenii mei pe care, deși doar în mediul online, totuși îi văd în fiecare zi.  În afara faptului că, dacă ar trebui să lucrez la planșetă, ceea ce fac astăzi în trei zile mi-ar lua cel puțin două săptămâni, sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană ”dependentă de informație”. Așa că Rămas bun Univers al interacțiunii directe și al vieții simple și Bine te-am regăsit tehnologie.

Articol scris pentru Etapa 23 a competiției SuperBlog 2012.