Nostalgie

Câteodată devin extrem de nostalgică. Atunci scot cutiile vechi în care am îngrămădite sute de fotografii din copilărie și mă uit la ele. De multe ori am încercat să le triez. De fapt, am și făcut-o, dar de fiecare dată când mă uit din nou pe ele am senzația că nu au fost bine triate și o iau de la capăt.

Primul aparat fotografic l-am văzut când… am început să văd primele forme. Tatăl meu era pasionat de fotografie, în special de portrete. Avea un aparat mare, ca un fel de cutie, îmbrăcat într-o husă de piele maro-închis. Un aparat misterios și fascinant pentru mine, mai ales că dacă mă suiam pe vârfuri și priveam pe deasupra în cutie vedeam imaginea din fața mea. Doar că mult mai mică. Iar apoi tatăl meu mă punea să stau nemișcată și făcea tot felul de reglaje complicate de la cele câteva rotițe atașate cutiei. Mai târziu mi-a explicat care este pentru setat distanța, care pentru deschidere…ce mai eram atât de mândră! Că doar astea erau lucruri de oameni mari! Din păcate nu îmi mai amintesc când am apăsat pentru prima dată pe declanșator (dar trebuie să fi fost un moment emoționant) și nici nu a păstrat nimeni fotografia rezultată.

Următorul lucru pe care l-am învățat, și aceasta destul de mică, a fost că filmele trebuie scoase din aparat în întuneric deplin. Sau doar la lumina unor becuri ciudate, mari, care luminau în roșu. Altfel se întâmpla un lucru neimaginabil și toate fotografiile de pe film ar fi fost pierdute.  Dacă filmul era scos în siguranță din aparat era rapid montat într-un alt aparat, unde se punea o substanță misterioasă cu miros înțepător, și la care trebuia să învârți o manivelă, pentru ca apoi să poți scoate filmul la lumină, o fâșie de plastic cu niște imagini micuțe, ciudat colorate: negrul era alb și albul era negru. Nu vă imaginați fericirea mea când eram lăsată să învârt la manivelă… că doar developatul era treabă importantă. Că dacă filmul nu se developa bine nu mai puteam scoate nici fotografiile!

După care urma lungul proces al transformării negativelor în fotografii adevărate. La noi în casă existau două băi, dintre care una fusese transformată în studio fotografic. Asta cât am fost micuță, pentru că mai târziu, tatăl meu, workaholic notoriu, a abandonat orice altă activitate în afara muncii sale. Dar îmi mai aduc aminte că de pe la cinci ani cam până am început gimnaziul mă lua cu el în studio și participam activ la tot procesul. Echipamentul mai există și acum undeva în cutiile din pod. Și a găsit mama anul trecut până și câteva cutii de hârtie fotografică, sigilate încă.

În jurul vârstei de 9 ani am primit primul meu aparat fotografic. Era de proastă calitate și nu reușeam nicicum să focalizez cu el. Mi-aduc totuși aminte că am făcut o serie de fotografii la Vidraru pe care le-am și developat. Dar de-a lungul mutărilor noastre se pare că s-au pierdut.

Nu îmi mai aduc aminte când mi-a fost cumpărat primul aparat automat. Era un Kodak căruia îi datorez toate fotografiile din perioada liceului Scotea fotografii decente și ceea ce era cel mai important erau color. Cam o dată pe săptămână mergeam până la Unirea să mai developez câte un film. Unirea reprezenta pe atunci culmea centrului comercial și magazinul unde găseai cea mai nouă tehnologie. De acolo ne-am cumpărat și primul televizor color-undeva pe la începutul anilor ’90, televizor care a funcționat până anul trecut, când am renunțat la el în favoarea unui televizor LCD. Dar să revin la fotografiile mele. Majoritatea s-au pierdut (dăruite colegilor în cea mai mare parte) dar negativele le mai am. Deja crescusem și spre deosebire de nici un alt membru al familiei începusem să am grijă de tot ceea ce ar fi putut însemna memento al vreunui moment din viața mea. Încă de pe atunci îmi pregăteam viitoarele momente de nostalgie.

În anul 2004 mi-am cumpărat (jumătate cumpărat, jumătate primit cadou) primul meu aparat foto digital, semi-profesional. Am iubit aparatul acela. Și trebuie să recunosc că a rezistat eroic ( l-am și reparat de vreo două ori) deși nu l-am menajat nici un pic: noroi, ploaie, nisip…nimic nu i-a fost străin. În vremurile acelea nu aveam laptop încă și umblam cu câte două-trei carduri de memorie după mine, pentru a fi sigură că nu rămân în pană de spațiu. În vremurile acelea nu descoperisem nici softurile de editare …deși nici acum nu abuzez, cu toate că bietul meu aparat Nikon (de amator) nu poate el prea multe. Săracul. Dar trece și recesiunea asta și îmi iau un aparat foto DSRL Nikon profesionist . Și după ce voi avea echipamentul necesar mă înscriu și la cursuri (deja m-am hotărât și sub îndrumarea cui). Și atunci poate voi reuși să obțin efectul sculptural al fotografiilor din anii ’80, efect pe care mă tot chinui să îl realizez de ceva timp fără un rezultat mulțumitor. Efectul de cadru desprins parcă dintr-un film de artă.

Articol scris pentru Etapa 21 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: arhiva personală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s