Metamorfoză

Alerg. Liberă, descătușată, desculță. Alerg. Nu îmi mai amintesc să fii alergat așa vreodată.  În urma mea iarba uscată se transformă într-o mare de galben și de soare.  Alături de mine vântul îmi șoptește în urechi: ”Hai să ne întrecem. Uită de limitele firave ale bietului tău trup. Vino. Să alergăm împreună peste câmpii, peste dealuri, până în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Odată ajunși acolo ne vom striga numele înspre cele patru zări și ne vom contopi cu cerul albastru.”

Cât de îmbietoare sună invitația vântului. Și, uitând de mine, mă debarasez de limitările conștientului și mă las pradă acestei goane nebune cu care încep să mă contopesc. Totuși, în rarele momente în care rațiunea reușește să iasă la suprafață, aceasta strigă cât poate ea de tare că voi cădea fără suflare în clipa următoare.  În ciuda acestui avertisment refuz să cad. Libertatea vântului este mai puternică decât strigătele unei logici încorsetate și continui să alerg prin pădurile de stejari care se dau deoparte din calea mea pentru a nu-mi încetini trecerea cu căderea frunzelor lor

Dar goana mea alături de vânt nu mai are de mult nimic din felul de a se deplasa al ființelor umane. Cu fiecare secundă care trece devin din ce în ce mai mult o ființă a pădurii. Alerg folosindu-mi toate membrele, alerg utilizând fiecare mușchi din corpul meu, alerg de parcă aș fi fost creată special pentru a străbate Pământul. Oasele mele, care ar fi trebuit de mult să se frângă ca niște crenguțe uscate atunci când membrele-mi firave ar fi atins rocile dure, se întăresc cu fiecare atingere până se transformă în tije de oțel. Mușchii mei, neutilizați de atâta timp, dezvoltă acum o puterea pe care nici nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să o dezvolt.

Simțurile mele se ascut pe măsură ce trec de prăpăstii din ce în ce mai adânci. Parcă văd în același timp de jur împrejurul meu într-o perspectivă de 360 grade care mă amețește la început, dar cu care mă obișnuiesc rapid. Mintea mea acționează subconștient și știe exact ce comenzi să dea pentru a trece parcă în zbor peste pantele din ce în ce mai abrupte, peste pâraiele de munte care încearcă să-mi înfrâneze calea cu capcane ascunse de noroi și pietre. Dar nimic nu mă mai poate opri acum. Nu acum când cerul albastru devine aproape tangibil. Așa că râd și trec mai departe, iar membrele-mi de mult transformate în roți nu se abat de la singura direcție corectă: în sus, tot mai sus, către cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte.

Liniște. Vântul dansează în jurul meu în timp ce eu privesc tăcută cerul albastru și orizontul rotund. Am ajuns. M-am întrecut cu vântul și am alergat jumătate de lume până am găsit cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte. De aici, lumea pare mult mai mică. Odată aici, nimic nu mai pare de neatins. De aici, orice distanță pare mult mai scurtă iar iarba cea galbenă și stejarii tomnatici par o amintire dintr-o viață trecută….

Vântul se oprește lângă mine și îmi șoptește: ”Ce mai aștepți?! Ai ajuns în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Strigă-ți numele în cele patru zări și vino cu mine să -ți împlinești destinul de călător, căci acum toată firea te cunoaște, frate al meu, Toyota Land Cruiser.”

Articol scris pentru Etapa 24 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: http://www.toyota.ro

Publicitate