Cuvintele nu pot exprima muzica. Pot exprima felul în care muzica te face să te simți. Pot exprima sentimentele de după dar nu vor putea exprima niciodată sublimul momentului, magia clipei perfecte.
Pentru că astăzi am simțit perfecțiunea. Nimic din parcursul modestei zile de vineri nu prefigura aceasta. Poate doar o ușoară neliniște pe care o simțeam gândindu-mă la concertul la care urma să mergem.
Am intrat în sală. Scena simplu și de efect aranjată. Un pian, un candelabru, un sfeștnic, un buchet de flori și o ramă. Totul învăluit într-o subtilă lumină albastru deschis. Seara a fost deschisă de Bertrand Giraud. A continuat cu un magnific dialog între violoncelul maestrului Anton Niculescu și pianul maestrului Bruno Canino. Apoi pauză.
Deja nu mai aveam stare în așteptarea celei de-a doua părți. Un păianjen cobora încet pe firu-i din tavanul sălii către…din păcate nu am reușit să localizez punctul de aterizare. Apoi au intrat pe scenă: Mario Hossen, Anton Niculescu, Florian Murtaza și Wolfgang Klos. Și a început…Un dialog perfect între cei patru virtuoși, o splendidă armonie pe notele ”Cvartetului de coarde nr. 2 în Re major” de A. Borodin. Și în acele momente de sublimă perfecțiune nu am putut decât să mai implor: ”Ô temps ! suspends ton vol”.
Copilul în oraș 