V-ați gândit vreodată ce frumos sună cloud computing? Parcă și vezi niște norișori albi și pufoși, și informația cum doarme ea cumințică pe norișorii aceia albi și pufoși. Din când în când o mână nevăzută trece și așează mai bine informația care i se pare că e pe cale să alunece de pe norișor sau o trezește cu grijă pe cea care trebuie să-și dezvăluie conținutul. Și totuși cât de departe de adevăr este această imagine. De fapt, cloud computing reprezintă hangare întregi de servere și cabluri și metal rece. O imagine, care, deși asemănătoare cumva unei arhive clasice de dosare frumos aliniate și cutii numerotate, îmi dă fiori reci pe șira spinării.
De ce mi-aș ține informația mea, în care am lăsat de cele mai multe ori un strop din sufletul meu, pe care am pus întotdeauna amprenta personalității mele, între acei munți de metal înfiorători? De ce aș stoca arhiva mea fotografică în care am imortalizat clipe din viața mea și a celor dragi mie undeva pe un server din America Centrală unde s-ar putea să fie vecine cu o bază de date a criminalilor în serie? Nu. Eu nu sunt o companie care vehiculează date concrete și reci sau statistici impersonale. Eu nu rulez aplicații care necesită cantități uriașe de spațiu de stocare. Dacă aș fi o astfel de entitate sunt de acord, nimic n-ar fi mai potrivit decât să utilizez acest serviciu. Pentru că în acest caz fiabilitatea și costurile sunt cele care primează. Dar eu sunt o ființă caldă cu gânduri calde și subiective. Am nevoie de ceva palpabil, aproape de mine și sub controlul meu. Iar costurile nu sunt prioritatea mea numărul unu.
Întotdeauna mi-au plăcut bibliotecile. Vă mai amintiți bibliotecile? Cu dulapurile cu fisiere frumos organizate pe domenii și litere. După ce identificai volumul dorit notai codul după care urma să cauți cartea la raft. În alte cazuri înmânai codul doamnelor bibliotecare care dispăreau pentru cinci-zece minute în depozitele misterioase, în care publicul nu avea acces, pentru a se întoarce cu volumul dorit. Biblioteca Centrală din București cred că a fost locul care m-a fascinat cel mai mult pe parcursul adolescenței, cu sălile sale mari și culoarele înfinite flancate de dulapurile cu fișiere. Căutarea unui autor care abordase un anumit subiect era o aventură în sine, care uneori putea dura și câteva ore . Dar la final, satisfacția pe care o resimțeai era inegalabilă. Era ca și cum descoperisei o comoară.
Așa îmi place mie să îmi imaginez că arată interiorul unui hard disk: ca o bibliotecă frumos ordonată. Așa îmi place să cred că este pusă la adăpost informația mea: într-o cutiuță mică aflată în siguranță într-unul din sertarele biroului. O cutiuță mică, palpabilă, aflată în permanență sub privirea mea grijulie. Iar dacă informația nu va încăpea pe o singură cutiuță voi mai căuta un HDD extern la promoție, unul bleu metalizat de preferință, cu dimensiunile cât un carnețel mic și cu capacitatea de stocare cât mai mare.
Asta până când tehnologia de producție a stick-urilor de memorie va reuși să scadă costurile de producție într-atât încât, în momentul în care vei căuta într-un magazin online cea mai bună opțiune pentru stocarea datelor aceasta va veni sub forma unui dispozitiv atât de mic și de compact (a cărui organizare internă însă nu seamănă nici pe departe cu o bibliotecă ci mai degrabă cu un lac în care informația înoată sub forma unei multitudini de peștișori argintii) încât îți vei putea purta întreaga arhivă la gât, sub forma unui mic medalion elegant și discret.
1. Articol scris pentru Etapa 27 a competiției SuperBlog 2012.
2. Sursa fotografii:
Copilul în oraș 