Pământ și apă. O carte deloc memorabilă.

Tocmai am terminat de citi Pământ și apă de Julio Murillo.  Cartea nu este rea, dar nu m-a impresionat absolut nici un pic.

Am ales această carte pentru că mi-a plăcut subiectul: lupta dintre greci și Imperiul Persan. Cred că perioada Greciei antice este perioada mea favorită. Povestea este destul de interesantă: după moartea dramaturgului Eschil, prietenul acestuia poetul Pindar, intră în posesia unui pergament în care Eschil povestește toate jocurile de culise care au avut loc în Atena, în perioada Războaielor Medice.

În ciuda subiectului aparent complicat, Pământ și apă este o povestire liniară, scrisă într-un limbaj fără pretenții. O lectură ușoară prin definiție. Citind această carte am avut senzația că citesc o poveste.

Ce nu mi-a plăcut? Nu pot să spun că am ceva concret de obiectat. În afară de faptul că nu are nimic impresionant. Nici o întorsătură de situație…nimic. Nu m-a emoționat, nu m-a făcut să mă înfior, nu mi-a trezit absolut nici o emoție.

 

 

Anunțuri

Monolog

Mâna lui a ezitat o fracțiune de secundă înainte de a lua  nota de plată. O ezitare aproape imperceptibilă.

-De data asta plătesc eu, i-am spus zâmbind și i-am luat nota din mână. Doar eu am fost cea care te-a chemat să mă asculți cum îmi plâng de milă. Data viitoare plătești tu.

Cinci minute mai târziu mă aflu în mașină îndreptându-mă spre casă.  Șoseaua se deschide  în fața mea monotonă și cenușie. Cam ca și monologurile mele. Uneori mă întreb cum de mai are răbdarea să le asculte. Dar el este acolo, veșnic răbdător.

Prietenia nostră a început în vremea facultății. Atunci el vorbea și eu ascultam. Apoi lucrurile s-au schimbat, fiecare a plecat pe drumul său.  După câțiva ani ne-am regăsit întâmplător și de atunci, o dată la câteva luni, ne întâlnim să mai povestim despre ce s-a mai întâmplat în viața noastră. Dar oare ce s-o fi întâmplat în viața lui?…Acum trei ani era cu tipa aia…. Și s-au despărțit. Parcă la un moment dat își schimbase și locul de muncă. Și acum o mai lucra tot acolo? Poate că nu. Poate că din cauza aceasta are probleme cu banii….Dar n-a zis nimic. De fapt, niciodată nu zice nimic. Îl întreb ce mai face. Răspunde scurt ”la fel cum știi”, după care încep eu să vorbesc despre mine.

Opresc mașina în parcarea din mijlocul câmpului. O acvilă stă zgribulită pe un dâmb de pământ la câțiva zeci de metri de șosea. Zgribulită și atentă. Acum zece ani drumul spre casă era străjuit de plopi înalți. Astfel nu aveai cum să te rătăcești nici pe cea mai deasă ceață. Între timp au tăiat copacii. Acvilele au rămas fără case. Iar drumul a devenit incert uneori.

Nu îmi vine să cred că după atâția ani nu știu mai multe despre prietenul meu decât despre canapeaua din biroul terapeutului. Și din nou mă întreb de ce mă suportă. Pe mine și monologurile mele monotone. Și nu pot să cred că nu mi-a spus nimic. Poate aș fi putut să îl ajut cu ceva. Cu un împrumut măcar. Mă uit la telefon. L-aș suna…dar dacă nu a spus nimic…poate îl jignesc…suntem totuși prieteni de atâta timp…ar fi putut să spună ceva…poate că a vrut și nu am fost atentă…ar fi trebuit să mă facă atentă.

Pornesc motorul și mă îndrept către casă. Șoseaua se deschide monotonă și cenușie înaintea mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa numărul 1 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceaași temă:

Călători în jurul lumii

Abisurile

Spes

Blog d’Agatha

Vavaly

Natură moartă cu nepot obez

Am ales ca titlu exact numele piesei pentru că mi se pare atât de inspirat. Și nu poți spune că nu te intrigă. Ce poate să fie?! Prima dată când am auzit titlu acestei piese, în fața ochilor mei a apărut unul dintre acele tablouri ale scolii olandeze: ceva în stilul lui Abraham Van Beyeren sau Jan Weenix. Tonuri sumbre, trofee de vânătoare, flori, totul într-un amalgam aproape grotesc. Culmea este că nu eram chiar departe de adevăr. Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru este o comedie destul de sumbră, cu un final aproape tragic, cu personaje banale și extraordinare în același timp. O comedie contemporană, cu accente grotești și un final de basm.

Eu am reușit să văd această piesă abia ieri, deși mi-am propus de mai multe ori să o văd la Odeon. Dar n-a fost să fie. Așa că am văzut varianta pusă în scenă de regizorul Ștefan Iordănescu cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe.  Și trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult. De fapt, aveam așteptări destul de mari după ce, stagiunea trecută, am văzut pusă în scenă, tot de teatrul din Sfântu Gheorghe, geniala piesă a lui Line Knutzon Mai întâi te naști  în la fel de geniala regie a lui Radu Afrim.

Dar să revenim la Nepotul obez. Deși povestea în sine nu are nimic comic scenele abundă de umor, datorat în mare parte caracterelor personajelor și dialogului spontan. Decorul și costumele mi-au plăcut în mod special pentru că au subliniat, fără a exagera, grotescul scenelor. Jocul actorilor a fost credibil, cu excepția actriței Duța Guruianu care a fost mai mult decât credibilă în rolul Vandei; a fost perfectă și m-a cucerit prin naturalețea și firescul interpretării.

Sursa fotografii

Pactul cu Diavolul

Anul acesta mi-am propus să încerc să mai recuperez din lecturile restante. Și am început cu Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, carte despre care am auzit o mulțime de lucruri bune de la diferiți cunoscuți. Dar nimic nu m-a pregătit pentru această minunată întâlnire. Cartea oferă tot ceea ce mă așteptam să ofere și chiar un pic mai mult.

Tema ”pactului cu Diavolul” m-a fascinat de când mă știu. Prima dată am intrat în contact cu ea prin intermediul unui film alb-negru. Este vorba despre Doctor Faustus  o adaptare din 1967 a piesei de teatru Tragica istorie a doctorului Faustus de Christopher Marlow (1588), filmul avându-l pe Richard Burton în rolul principal. Întâmplarea a făcut să studiem și piesa lui Marlow, în liceu, la orele de literatură engleză.

După care a urmat revelația: Faust a lui Goethe. Una din cele mai impresionante lucrări pe care am citit-o vreodată. Nu voi scrie acum despre ea și despre influența pe care aceasta a avut-o în literatură și filosofie, în evoluția limbii germane sau asupra umilei mele persoane.

Revenind la Maestrul și Margareta nu vă așteptați să aibă prea multe în comun cu Faust, (deși poate nu ar fi rău să fi citit capodopera lui Goethe înainte, pentru că aluziile și trimiterile la aceasta nu sunt puține). Romanul lui Bulgakov este structurat în două părți, acțiunea petrecându-se în Moscova anilor 30. Prima parte este o înșiruire de întâmplări amuzante și nebunești, scrise într-un stil spumos, alternând cu o fascinată povestire a evenimentelor privitoare la condamnarea și moartea lui Yeshua Ha-Nozdri (mai cunoscut sub denumirea de Iisus), avându-l ca personaj central pe procuratorul Pilat. Această primă parte am citit-o practic pe nerăsuflate. Am râs copios iar scenele moscovite mi-au amintit de multe ori de Ilf și Petrov.

A doua parte schimbă total tonalitatea: devine mult mai intensă, pasională și chiar halucinantă. Iar personajele evoluează și se metamorfozează, chiar dacă Margareta lui Bulgakov nu are nimic în comun cu eroina tragică a lui Goethe în afara capacității de sacrificiu. Dar și aici intervine o diferență: eroina nu se sacrifică pentru un bărbat ci pentru o idee. Iar pactul cu Diavolul (care apropo este un personaj absolut fermecător, având cea mai pitorească suită imaginabilă) nu îl va face bărbatul (acesta fiind un personaj total slab și neputincios, mesager involuntar al ideii) ci însăși Margareta, femeie umilită, regină și vrăjitoare. Expresie perfectă a complexității naturii umane.

O carte superbă, a cărei idee principală constă în imposibilitatea diferențierii binelui de rău: binele și răul coexistă împreună într-o sublimă simbioză, iar ceea ce ni se pare nouă adevărul nu este decât o iluzie a realității umane restricționată de mania raționalului. Cel puțin asta am înțeles eu la o primă lectură.

Atingeri, vise și…Asus VivoBook

Decembrie 2012. Din nou în tren. Și fără nici o carte la mine. Compartimentul destul de aglomerat. O domnișoară drăguță din fața mea încearcă să pornească o conversație cu ceilalți călători. Fără nici un succes. Dezamăgită scoate o tabletă într-o frumoasă husă de designer ( asortată cu husa smartphone-ului, după cum am remarcat ulterior). Și degetele finuțe încep să alunece pe suprafața ecranului în sus, în jos, la dreapta, la stânga, mișcările sale având ceva din grația unui dirijor. Am privit-o fascinată timp de câteva ore hotarâtă ca în momentul în care ajung acasă să iau telefonul copilului și să exersez. Pentru că se pare că ceva este în neregulă cu mine: pur și simplu ecranele tactile mă urăsc. Și îmi și imaginam cu groază ziua când și laptop-urile vor avea un astfel de ecran și eu voi rămâne ultimul dintre dinozauri.

Ianuarie 2013. Azi noapte am avut un vis cel puțin ciudat. Locuiam într-o casă ai cărei pereți erau de fapt imense ecrane multi-touch. Ceea ce era fascinant era că fiecare perete era independent față de ceilalți din casă. Și eu mă plimbam dintr-o cameră în alta, de la un perete la altul, mai răsfoind o carte sau subliniind cu un simplu gest un pasaj care îmi atrăgea atenția, mai selectând conturul unei imagini printr-o singură mângâiere pentru ca apoi să o mut pe peretele următor. Iar pe măsură ce înaintam trăgeam după mine o singură melodie. O plimbam așa cum plimbi un balon legat cu o sfoară. Până când am ajuns în cea mai frumoasă cameră din lume. În această cameră enormă se găseau aproximativ zece copii de vârste diferite. Iar fiecare dintre ei desena pe câte o bucățică de perete. Desenau  folosindu-și degețelele lor mici, desenau păsări, flori și cer înstelat. Și când tocmai eram pe cale să mă alătur desenelor lor, urmând ca apoi să ne jucăm un  gigantic joc de X și O, a sunat nemiloasa alarmă a zilelor de lucru.

După ce mi-am luat cana de ceai din bucătărie m-am târât încă în pijama și papuci până în birou. Pe masa de lucru, în locul laptop-ului meu vechi și obosit, trona o cutie legată cu o imensă fundă lila. Asta ca să n-am nici un dubiu în legătură cu cel care o pusese acolo. Am deschis-o somnoroasă întrebându-mă contrariată ce s-a întâmplat totuși cu laptop-ul meu. Și nu mi-a venit să cred ce am văzut: un notebook subțirel, elegant și strălucitor.

L-am scos încântată din cutie, mirându-mă de cât de ușor este, aproape ca o carte, l-am deschis și nu m-am putut abține să nu scot un țipăt de fericire: era Asus VivoBook, ultrabook-ul cu cea mai fină tehnologie touch. Așa că somnul mi-a sărit instantaneu și m-am apucat să îl explorez, exploatând la maxim întreaga suprafață a ecranului HD Led Slim de 11.6” (mi-ar fi plăcut mai mult varianta de 14”), bucurându-mă de experiența de lucru intuitivă optimizată pentru Windows 8, de touchpad-ul generos și de viteza de reacție ( doar este dotat cu un procesor Intel Core i3  și o memorie DDR3 de 4GB). Am dat drumul la muzică și încântarea mea a atins cote maxime: datorită tehnologiei ASUS SonicMaster și a hardware-ului audio supradimensionat sunetul este incredibil de puternic, bass-ul profund iar vocea clară. Când am descoperit că beneficiez și de 32GB spațiu de stocare în Asus WebStorage , gratuit, timp de trei ani,  nu vă puteți imagina entuziasmul meu. Ca să nu  mai vorbesc despre funcția instant-on care permite reluarea lucrului în 2 secunde și despre bateria eficientă care promite un timp de așteptare de 15 zile. Un vis împlinit.

Și am început să râd gândindu-mă cum în urmă cu doar o lună ideea de touchscreen reprezenta un fel de bau-bau pentru mine. Iar astăzi mă bucur ca un copil de cea mai deplină experiență de lucru bazată pe atingeri.

Articol scris pentru competiția blogwars.ro.