Așteptarea

Au trecut deja cinci zile de când a început acest an. Cinci zile în care ar fi putut să se bucure de vacanță, de iarnă, de prieteni… Cinci zile în care ar fi putut să facă planuri pentru noul an. Sau bilanțul anului care s-a încheiat. Cinci zile în care ar fi putut face orice. Orice altceva.  Dar ea a preferat să doarmă. Zece ore pe zi, douăsprezece ore pe zi…paisprezece ore pe zi. Dacă ar putea să le doarmă pe toate douăzeci și patru atunci nesiguranța nu i-ar mai tortura gândurile. În pat este bine și cald. Până și așternuturile în care s-a impregnat mirosul trupului său îi dau o senzație de recomfortantă siguranță. Asta până în momentul în care se trezește în mijlocul nopții cuprinsă de un atac de panică, cu picioarele reci și răsuflarea întretăiată. Din fericire în ultimele nopți a reușit să doarmă neîntrerupt. S-a mai trezit între două vise, însetată, a băut apă direct din sticla nelipsită de lângă pat și a adormit la loc. Pentru a visa din nou. Spre dimineață a visat că era în armată. În război. Și a plecat într-o misiune din care știa că nu se va mai întoarce. Și a plâns. Mult. Tăcut. În timp ce trecea pe lângă camarazii săi care nu știau nimic. Și plânsul i-a făcut bine.

Însă orele pe care nu le doarme trec atât de greu. Și o macină ca o râșniță tăcută. Ca ”moara de moarte” dintr-un basm uitat.  Parcă întreaga ei existență se transformă într-un basm uitat. Se simte neputincioasă. Neputincioasă în fața unui fapt pe care nu îl poate controla. Neputincioasă în fața așteptării. Neputincioasă în fața răului fără nume pe care îl simte crescând înăuntrul ei. Dacă i-ar afla mai repede numele. Măcar atunci ar putea să il rostească. Măcar atunci dușmanul ar căpăta un chip. Abia acum a înțeles importanța numelor. Și a adevăratului nume. Cel pe care doar vrăjitorii mitici știau a-l spune. În momentul în care îi va putea rosti numele va prelua din nou controlul. Însă până atunci se simte prizoniera propriului său timp. Prizoniera zilelor înghețate de iarnă. Și nu mai dorește decât  căldura familiară a așternutului. Oamenii o obosesc. Prezența lor o obosește. Chiar și să răspundă la telefon a devenit un efort pentru ea. Pentru că ceilalți nu știu. Ceilalți nu pot înțelege că ea așteaptă. Așteaptă un nume. Se pregătește de luptă. Poate de lupta vieții ei. Dar ca să poată lupta are nevoie de un nume.  Așa că așteaptă…

3 thoughts on “Așteptarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s