Decembrie 2012. Din nou în tren. Și fără nici o carte la mine. Compartimentul destul de aglomerat. O domnișoară drăguță din fața mea încearcă să pornească o conversație cu ceilalți călători. Fără nici un succes. Dezamăgită scoate o tabletă într-o frumoasă husă de designer ( asortată cu husa smartphone-ului, după cum am remarcat ulterior). Și degetele finuțe încep să alunece pe suprafața ecranului în sus, în jos, la dreapta, la stânga, mișcările sale având ceva din grația unui dirijor. Am privit-o fascinată timp de câteva ore hotarâtă ca în momentul în care ajung acasă să iau telefonul copilului și să exersez. Pentru că se pare că ceva este în neregulă cu mine: pur și simplu ecranele tactile mă urăsc. Și îmi și imaginam cu groază ziua când și laptop-urile vor avea un astfel de ecran și eu voi rămâne ultimul dintre dinozauri.
Ianuarie 2013. Azi noapte am avut un vis cel puțin ciudat. Locuiam într-o casă ai cărei pereți erau de fapt imense ecrane multi-touch. Ceea ce era fascinant era că fiecare perete era independent față de ceilalți din casă. Și eu mă plimbam dintr-o cameră în alta, de la un perete la altul, mai răsfoind o carte sau subliniind cu un simplu gest un pasaj care îmi atrăgea atenția, mai selectând conturul unei imagini printr-o singură mângâiere pentru ca apoi să o mut pe peretele următor. Iar pe măsură ce înaintam trăgeam după mine o singură melodie. O plimbam așa cum plimbi un balon legat cu o sfoară. Până când am ajuns în cea mai frumoasă cameră din lume. În această cameră enormă se găseau aproximativ zece copii de vârste diferite. Iar fiecare dintre ei desena pe câte o bucățică de perete. Desenau folosindu-și degețelele lor mici, desenau păsări, flori și cer înstelat. Și când tocmai eram pe cale să mă alătur desenelor lor, urmând ca apoi să ne jucăm un gigantic joc de X și O, a sunat nemiloasa alarmă a zilelor de lucru.
După ce mi-am luat cana de ceai din bucătărie m-am târât încă în pijama și papuci până în birou. Pe masa de lucru, în locul laptop-ului meu vechi și obosit, trona o cutie legată cu o imensă fundă lila. Asta ca să n-am nici un dubiu în legătură cu cel care o pusese acolo. Am deschis-o somnoroasă întrebându-mă contrariată ce s-a întâmplat totuși cu laptop-ul meu. Și nu mi-a venit să cred ce am văzut: un notebook subțirel, elegant și strălucitor.
L-am scos încântată din cutie, mirându-mă de cât de ușor este, aproape ca o carte, l-am deschis și nu m-am putut abține să nu scot un țipăt de fericire: era Asus VivoBook, ultrabook-ul cu cea mai fină tehnologie touch. Așa că somnul mi-a sărit instantaneu și m-am apucat să îl explorez, exploatând la maxim întreaga suprafață a ecranului HD Led Slim de 11.6” (mi-ar fi plăcut mai mult varianta de 14”), bucurându-mă de experiența de lucru intuitivă optimizată pentru Windows 8, de touchpad-ul generos și de viteza de reacție ( doar este dotat cu un procesor Intel Core i3 și o memorie DDR3 de 4GB). Am dat drumul la muzică și încântarea mea a atins cote maxime: datorită tehnologiei ASUS SonicMaster și a hardware-ului audio supradimensionat sunetul este incredibil de puternic, bass-ul profund iar vocea clară. Când am descoperit că beneficiez și de 32GB spațiu de stocare în Asus WebStorage , gratuit, timp de trei ani, nu vă puteți imagina entuziasmul meu. Ca să nu mai vorbesc despre funcția instant-on care permite reluarea lucrului în 2 secunde și despre bateria eficientă care promite un timp de așteptare de 15 zile. Un vis împlinit.
Și am început să râd gândindu-mă cum în urmă cu doar o lună ideea de touchscreen reprezenta un fel de bau-bau pentru mine. Iar astăzi mă bucur ca un copil de cea mai deplină experiență de lucru bazată pe atingeri.
Articol scris pentru competiția blogwars.ro.
Copilul în oraș 