Monolog

Mâna lui a ezitat o fracțiune de secundă înainte de a lua  nota de plată. O ezitare aproape imperceptibilă.

-De data asta plătesc eu, i-am spus zâmbind și i-am luat nota din mână. Doar eu am fost cea care te-a chemat să mă asculți cum îmi plâng de milă. Data viitoare plătești tu.

Cinci minute mai târziu mă aflu în mașină îndreptându-mă spre casă.  Șoseaua se deschide  în fața mea monotonă și cenușie. Cam ca și monologurile mele. Uneori mă întreb cum de mai are răbdarea să le asculte. Dar el este acolo, veșnic răbdător.

Prietenia nostră a început în vremea facultății. Atunci el vorbea și eu ascultam. Apoi lucrurile s-au schimbat, fiecare a plecat pe drumul său.  După câțiva ani ne-am regăsit întâmplător și de atunci, o dată la câteva luni, ne întâlnim să mai povestim despre ce s-a mai întâmplat în viața noastră. Dar oare ce s-o fi întâmplat în viața lui?…Acum trei ani era cu tipa aia…. Și s-au despărțit. Parcă la un moment dat își schimbase și locul de muncă. Și acum o mai lucra tot acolo? Poate că nu. Poate că din cauza aceasta are probleme cu banii….Dar n-a zis nimic. De fapt, niciodată nu zice nimic. Îl întreb ce mai face. Răspunde scurt ”la fel cum știi”, după care încep eu să vorbesc despre mine.

Opresc mașina în parcarea din mijlocul câmpului. O acvilă stă zgribulită pe un dâmb de pământ la câțiva zeci de metri de șosea. Zgribulită și atentă. Acum zece ani drumul spre casă era străjuit de plopi înalți. Astfel nu aveai cum să te rătăcești nici pe cea mai deasă ceață. Între timp au tăiat copacii. Acvilele au rămas fără case. Iar drumul a devenit incert uneori.

Nu îmi vine să cred că după atâția ani nu știu mai multe despre prietenul meu decât despre canapeaua din biroul terapeutului. Și din nou mă întreb de ce mă suportă. Pe mine și monologurile mele monotone. Și nu pot să cred că nu mi-a spus nimic. Poate aș fi putut să îl ajut cu ceva. Cu un împrumut măcar. Mă uit la telefon. L-aș suna…dar dacă nu a spus nimic…poate îl jignesc…suntem totuși prieteni de atâta timp…ar fi putut să spună ceva…poate că a vrut și nu am fost atentă…ar fi trebuit să mă facă atentă.

Pornesc motorul și mă îndrept către casă. Șoseaua se deschide monotonă și cenușie înaintea mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa numărul 1 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceaași temă:

Călători în jurul lumii

Abisurile

Spes

Blog d’Agatha

Vavaly

11 thoughts on “Monolog

  1. Pingback: Destinație finală « BLOG D'AGATHA

  2. Pingback: Full la Victoriei | Calatori in jurul lumii

  3. Pingback: Jurizare ! | otipa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s