Cântul Arcanelor. Primul cânt: Puterea

Cum am ajuns să cumpăr această carte? Am primit un voucher și după ce am cumpărat ceea ce intenționam (și care s-a dovedit a fi o alegere inspirată) trebuia să mai completez cu ceva. Titlul mi-a atras atenția, din recenzie părea o carte acceptabilă, așa că m-am aventurat.

Autorul Thierry Carmes, născut la Paris în 1965, a lucrat pe post de consultant strategic, iar ca pasiune a avut călătoriile, făcând înconjurul lumii de câteva ori. Că este pasionat de călătorii putem deduce și din carte, a cărei acțiune ne poartă din Paris până pe platourile din Chile, din San Francisco și California până în ținuturile sacre ale aborigenilor.

Ceea ce nu putem deduce însă este dacă Thierry Carmes este un psihopat, obsedat sexual, sau dacă scenele respective sunt doar o găselniță pentru a vinde romanul. Sincer, dacă nu aș avea obiceiul de a termina o carte începută, o aruncam de la primele capitole care mi-au dat senzația unei copii nereușite după American Psycho. Dar n-am aruncat-o și până la urmă cartea s-a dovedit a nu fi chiar integral proastă.

Ca în orice roman cu pretenții de respectabilitate acțiunea Primului cânt se desfășoară pe două planuri, aparent fără legătură. Din păcate legătura devine evidentă foarte repede. Prima poveste, cea a Arcanelor, nu îmi place, este o combinație între Enciclopedia Criminalilor în Serie și filme porno cu comportamente deviante. Cea de-a doua poveste, a evoluției personajului cheie, este destul de bine scrisă și de interesantă. Datorită ei am perseverat în a finaliza lectura.

Ce mi-a mai plăcut este faptul că deși este o poveste despre o conspirație la nivel mondial, implicând forțe supranaturale și puteri oculte, nu are nici un moment pretenția veridicității (așa cum o face Codul lui DaVinci, carte cu care consider că am pierdut câteva ore din viață).

În concluzie: deși a reușit să mă convingă să citesc și al doilea volum ( eu sunt relativ ușor de convins) este o carte pe care nu o recomand.

O ecranizare aproape perfectă

Vă povesteam cu puțin timp în urmă că am citit Maestrul și Margareta. Nu mai știu de la cine am aflat (dar îi mulțumesc din suflet pentru  informație) despre o ecranizare pe măsură: este vorba de mini-seria produsă de Goskino și Telekanal Rossiya, în 2005, în regia lui Vladimir Bortko.

Acum, după ce am terminat de vizionat toate cele zece episoade ale seriei ( a câte 45 de minute fiecare) pot să spun un singur lucru: perfect. Este o ecranizare perfectă. Până la urmă nici nu este de mirare. Cine să înțeleagă un roman rusesc mai bine decât un rus?!

Filmul nu numai că urmărește pas cu pas structura romanului, dar chiar preia pasaje întregi de dialog, încât uneori ai putea să rostești replicile împreună cu actorii. Evident dacă ai vorbi rusa. Eu l-am vizionat cu subtitrarea în engleză și am avut senzația că recitesc cartea.

Pentru cei care nu au citit cartea. Acțiunea filmului se desfășoară pe două planuri temporale și spațiale: Moscova anilor 1930, scenele din acestă perioadă fiind filmate preponderent alb-negru, și Ierusalimul execuției lui Iisus, aceste scene fiind filmate color. Cele două planuri se intersectează prin intermediul fantasticelor personaje ale filmului: Woland (Diavolul) și excentrica sa suită, Maestrul, scriitorul moscovit al unui roman avându-l ca personaj central pe Pilat din Pont, Margareta, iubita Maestrului, regină, văjitoare, poate cel mai complex personaj. Tonalitatea filmului este destul de gravă, creând o senzație permanentă de ireal, și este permanent punctată de personaje când caricaturale când de-a dreptul grotești. În concluzie, în ciuda atmosferei generale, nu lipsesc momentele de comedie.

Actorii sunt absolut minunați. Fiecare personaj este memorabil iar Margareta este superbă. Despre Woland ce să mai vorbesc: este distins și respingător în același timp. O alegere mai bună decât actorul Oleg Basilashvili nu cred că se putea face.

 Mă opresc aici. Dacă ați văzut deja filmul aștept părerea voastră. Dacă nu, sper măcar că v-am stârnit curiozitatea.

 

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

 

Destinație de vacanță

Mama mi-ai promis că mergem în Delta Dunării, este replica plină de reproș pe care o aud de la un timp încoace de la fiica mea, ca un fel de memento al lucrurilor pe care nu am reușit să le facem în ultimii ani.

Da, i-am promis că o duc în Deltă încă de când avea câțiva anișori și, nu mai știu pornind de la ce, i-am explicat diferențele dintre o deltă și un estuar.

Acum trei ani am reușit să ajungem până la Tulcea în căutarea Muzeului de istorie și arheologie și, la sfatul unor prieteni, am vizitat și acvariul. Acvariul în sine este micuț, dar drăguț, oricum mult mai interesant decât cel din Constanța, dar ceea ce i-a atras piticului în mod deosebit atenția a fost o serie de diorame multimedia reprezentând…evident ecosistemul Delta Dunării.

Între timp imaginația i-a tot fost ațâțată: ba de prietenii plecați la pescuit și întorși cu un sac de pește (cumpărat de cele mai multe ori) și doi de povești (probabil cumpărate și acelea), ba de povestirile bunicii care, copil fiind, străbătea Dunărea, în fiecare an împreună cu mama sa, pe un fel de pontoane-dormitor trase de vaporașe….

Pentru mine, oricât de ispititoare ar fi plimbările pe canale în căutarea coloniilor de pelicani, oricât de tentantă mi s-ar părea degustarea mâncărurilor tradiționale, Delta Dunării a fost întotdeauna asociată cu roiuri nesfârșite de țânțari, fugărindu-mă, înțepâdu-mă, torturându-mă. Pentru că este lucru verificat: dacă există un singur țânțar pe o rază de un kilometru pe mine îl veți găsi. Iar dovada trecerii sale va fi o umflătură mare, roșie care nu mă va părăsi câteva săptămâni.   

Dar presimt că momentul în care nu voi mai putea folosi ca pretext alergia mea se apropie. Că anul acesta degeaba îi voi propune o vacanță exotică (am ochit eu o excursie in Dubai). Până la urmă o promisiune trebuie ținută.

Călătorind alături de Jerome K. Jerome

Nu m-am omorât niciodată după romanele umoristice, așa cum nu sunt nici un mare fan al filmelor de comedie. Pe Jerome K. Jerome l-am descoperit acum foarte mulți ani cu romanul Arta de a nu scrie un roman (Novel Notes). Genială carte. Îți poți da seama de asta numai citind titlul. 🙂

De ce această introducere? Pentru că tocmai am terminat de citit romanul său cel mai cunoscut (și singurul best-seller) Trei într-o barcă ( Three Men in a Boat) și continuarea sa, nu la fel de bine primită de către contemporani, Trei pe două biciclete (Three Men on the Bummel). Într-adevăr, dacă Trei într-o barcă este de un umor (englezesc, bineînțeles), o finețe a observației și o subtilitate greu egalabilă, Trei pe două biciclete are câteva capitole forțat umoristice. Dar să o luăm cu începutul…

Pentru cei care nu știu Jerome K. Jerome este un scriitor britanic care a trăit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ( 1859-1927). Societatea pe care atât de minunat o caracterizează nu a trăit încă zguduitoarele momente ale Primului Război Mondial. Aceste viitoare schimbări în ordinea ancestrală a lucrurilor le putem identifica, noi cititorii moderni, în romanul Trei pe două biciclete. Dar pentru scriitor cred că reprezintă mai mult un presentiment, o intuiție asupra evoluției poporului german. Până la urmă Jerome K. Jerome este un bun foarte bun observator.

Și dacă tot am vorbit despre Trei pe două biciclete o să continui cu acesta. Nu înainte de a vă pune o întrebare: pe voi nu vă fascinează felul în care titlurile sunt traduse în română? Adică cum au reușit ei, primii traducători și editori, să ajungă la concluzia că pot înlocui termenul Bummel cu două biciclete, este peste putința mea de a înțelege. Revenind la carte are câteva capitole memorabile, pline de umor, de ironie și de auto-ironie. Pentru că Jerome K. Jerome nu face discriminări: își ironizează compatrioții la fel cum ironizează locuitorii ținuturilor prin care călătorește (respectiv Germania).

Însă nimic nu se compară cu scenele descrise în Trei într-o barcă. Au fost momente în care efectiv mă durea burta de la atâta râs. Iar partea cu adevărat interesantă este că aceste scene, care au în general ca protagoniști  autorul împreună cu cei doi prieteni cu care călătorește ( și să nu uităm de cățelul din dotare, memorabilul Montmorency), alternează cu splendide descrieri ale localităților și peisajelor întâlnite de-a lungul cursului Tamisei. Uneori chiar ai senzația că citești un ghid de călătorie, în care ți se menționează obiectivele istorice, hanurile la care poți trage, și chiar locurile în care poți debarca pentru un picnic pitoresc. O adevărată călătorie în timp.

Totuși adevăratul farmec al cărți rezidă în observațiile și meditațiile autorului. O să redau acum un singur pasaj care, din punctul meu de vedere, reprezintă paragraful cheie al întregii cărți.

Ce bine te simți când ești sătul – cât ești de mulțumit de tine și de lume! Oamenii cu oarecare experiență în materie mă încredințează că o conștiință curată îi face pe mulți fericiți; dar, după părerea mea, o burtă plină are același efect, în schimb te costă mai puțin și nu presupune atâta bătaie de cap. Te simți atât de iertător și de generos după o masă bogată și bine mistuită, atât de nobil, atât de bun!