Să vă fie rușine domnilor!

Cu toții, cei din Brașov și nu numai, cunoaștem mult prea bine parcarea de lângă Facultatea de silvicultură, cea mai apropiată parcare de Piața Sfatului. De multe ori am parcat acolo în ciuda faptului că nu există unități fracționare de taxare. Am acceptat faptul că pentru zece minute trebuie să plătești tariful unei ore întregi. Am trecut cu vederea până și faptul că dacă plătești cu o bancnotă de zece lei nu vei primi niciodată 1 leu rest. Toate acestea pentru simplul motiv că acolo găsesc întotdeauna loc. Și gândindu-mă că mașina va fi în siguranță în incinta păzită.

Dar ceea ce s-a întâmplat aseară a depășit orice limită a bunului simț. În primul rând încă de la bun început mi-am lovit scutul pentru că domnii care administrează această parcare sunt prea săraci pentru a repara intrarea. La plecare am avut de achitat 6 lei. Am plătit cu o bancnotă de 10 lei. Știți cât am primit rest? 3 lei. Probabil că domnul de la casă cunoaște o nouă aritmetică.  M-am suit bombănind în mașina aflată într-o parte a parcării total neluminată.

Am ajuns acasă. Am băgat mașina în garaj și când am coborât din mașină ce credeți că mi-au văzut ochii?! Nu mai aveam absolut nici unul din capacele de la roți. Este inadmisibil. Atunci pentru ce naiba mai încasează taxa de parcare dacă mașina este jefuită în halul aceasta?! Și data viitoare când mai parchez acolo la ce să mă aștept? Că nu voi mai găsi nici urmă de mașină?!

Publicitate

Trubadurul

Treceam de multe ori pe lângă el pe Republicii. Uneori îi mai puneam câte o bancnotă în cutia chitarei. De cele mai multe ori nu.

Uneori mă bucuram să îi aud glasul. Altădată acordurile chitarei și vocea lui caldă mă agasau până la exasperare. Mă urmăreau de câte ori ieșeam dintr-un magazin, vocea lui umplând aerul de acorduri muzicale de un lirism care amenința să-mi zdruncine hotărârea de a fi pur și simplu egoistă.

Atunci nu am băgat de seamă. Și nu mi-am dat seama cât de mult a făcut parte din viața mea. Este în natura noastră să ignorăm oamenii și sentimentele. Și abia în momentul în care le pierdem să ne oprim asupra lor.

Nu i-am cumpărat niciodată albumele. Nici nu știam că a înregistrat vreunul. Așa cum nu știam că este poet. Așa cum nu știam că a fost și este un om bun. Un om care are atâția prieteni trebuie să fie un om bun.

Îți dorim însănătoșire grabnică Humberto Aguilar!

Sursa fotografie