”M-am născut acum …ceva timp. Este foarte greu să spun acum cât timp pentru că oricum nu văd dacă este zi sau noapte. De când m-am născut mama a plecat de câteva ori de lângă noi. Am știut că a plecat pentru că brusc s-a făcut frig. Și eu, împreună cu frații și surorile mele, am început să ne strângem unii în alții și să plângem. Să plângem tare din adâncul ființei noastre pentru ca să ne audă și să vină înapoi. Și venea de fiecare dată. Și atunci căutam corpul său cald mirosind atât de bine și încet încet îmi croiam loc către sfârcurile sale pline de lapte. Și sugeam. Sugeam până simțeam că nu mai încape nici măcar o picătură în mine și adormeam în timp ce limba ei caldă mă spăla din cap până în picioare, și îmi impregna toată ființa cu mirosul ei..care devenea al meu, al fraților mei..al nostru.
Acum mama a plecat iar. Și din nou ne-am strâns unii în ceilalți și din nou am plâns. Întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare până ce n-am mai avut pic de suflu, până ce n-am mai putut să plângem și am adormit înghesuiți unii în ceilalți, fiecare căutând să regăsească în frații săi mirosul mamei.
Ne-a trezit o atingere caldă. O atingere ciudată, de piele fără păr. O atingere cu un miros pe care nu îl mai întâlnisem până atunci. M-am simțit ridicat și mii de ace ascuțite de frig s-au înfipt în mine. Spaima și durerea m-au lovit atât de brusc încât am uitat și să plâng. În jur totul rece.
Apoi am simțit ceva cald lângă mine. Mirosul fratelui meu. Tăcut. Înfrigurat. Ne-am lipit unul de altul. Încet, încet, frații și surorile mele s-au prăvălit peste mine. Corpuri calde, tăcute, înspăimântate. Ne-am înghesuit unii în alții, și îmbărbătați de mirosul cunoscut am început să scâncim în cor. Mama…
Mama nu a venit. Rând pe rând frații mei au încetat să mai plângă. Nici eu nu mai am forță. Parcă nu mai simt nimic. Nici frigul, nici lăbuțele. Nici foamea. Nici durerea.”
Aceasta nu este o poveste originală. De fapt nu este nici măcar o poveste. Este relatarea unui fapt sordid. Este relatarea unei foarte scurte existențe. Este relatarea unei morți. Este relatarea a milioane de morți aruncați în zăpadă, în saci de gunoi, în râuri. Este relatarea morții umanității noastre.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Acest articol a fost scris în memoria tuturor ființelor care sunt condamnate la moarte pentru păcatul de a se fi născut. Și îl înscriu la Etapa 3 a Concursului de proză scurtă.
Au mai scris pe aceeași temă :
Copilul în oraș 
Draga mea.. speram sa fie povestea unei vietii, stii nu?
Nu stiu .. nu pot intelege de ce oameniii devin atat de rai.. de ce sunt asa nepasatori.. cum se transforma, pentru ca teoretic au fost la un moment dat niste fiinte fara aparare, ca noi toti, copii…
Cand isi pierd sufletul.. si cui il vand.
Merg sa imi imbratisez puful drag… spunandu-mi ca am salvat unul… si incercand sa fac tot ce pot sa mai salvez, chiar daca indirect.
Visand ca voi avea candva un loc unde sa salvez mai multi si sperand… ca oamenii vor redeveni oameni si…. ca vor fi responsabili.
Știu, Rux. Și mie îmi este mult mai ușor să scriu despre lucruri frumoase și pozitive. Dar această realitate există și nu va dispărea doar pentru că ne prefacem că nu o vedem. Am atins un subiect incomod.
Dar am văzut atâtea încât am simțit nevoia să mă descarc. Și dacă descărcându-mă fac măcar un singur om să înceteze a se preface că nu vede ceea ce se întâmplă în jurul său, în curtea bunicilor poate, sau a vecinului, înseamnă că am realizat mai mult decât mi-am propus.
Brrrr … 😦
M-am intristat… Ce pacat ca aruncam vieti , ce pacat ca nu putem face altcumva. Ce pacat ca exista si fata asta a existentei umane. …
Imortant este să încercăm să facem ceva. Să educăm măcar generațiile viitoare dacă pentru cele din care facem noi parte este prea târziu. Să nu ne prefacem că nu vedem nimic și să trecem mai departe.
Da. Este clar! Am o nouă preferință pentru etapa a treia! 🙂
Dureros. Dureros de adevărat. Dar minunat scris 🙂
Mulțumesc mult pentru aprecieri.
🙂
Pingback: Hoțul « BLOG D'AGATHA
Pingback: Grozăveşti, cu peronul pe partea dreaptă | Calatori in jurul lumii
Daca poti crede asa ceva, fix subiectul asta mi-as fi dorit sa il ating pentru cea de-a treia etapa.Hmmm, ma bucur ca nu am facut-o.Vocea ta a fost cu mult mai vibranta decat ar fi fost a mea.Sunt sigura. 🙂
Pot crede. La tema trecută am vrut să scriu despre Pygmalion și m-am răzgândit în ultimul moment. Se pare că ne ”bântuie” aceleași subiecte. 🙂
Iar în ceea ce privește vocea nu ai de unde ști până nu încerci. Pentru mine este un subiect actual, dureros și personal. Chiar în acest moment am trei astfel ființe sortite morții, dar din fericire salvate în ultimul moment, lângă mine jucându-se și făcând năstrușnicii.
Jos palaria! M-ai induiosat.Las cuvintele la o parte…sunt de prisos in astfel de momente…
să te naști nu e un păcat… destinul îți pregătește soarta. și nu se știe niciodată ce e după… poate un loc mai bun?!
Sper din tot sufletul ca pentru toate aceste suflete care n-au avut parte de nici un pic de fericire în viață, care sunt bătute, înfometate, chinuite, să existe măcar după moarte un loc mai bun.
și la animale ca și la noi, oamenii, există bunătate și răutate. unii au parte de dragoste și îngrijire…alții de chinuri și greutăți… că tot vorbirăm de animale…știi, nu? toți cățeii merg în rai!
🙂