Scrisoare de intenție

Finalul competiției Spring SuperBlog 2013 vine cu o întrebare interesantă: ”cum v-ati recomanda ca potential partener media in viitoarea editie SuperBlog?”

În primul rând mă întreb ce înseamnă a fi partener media la o astfel de competiție, privind din postura unui blogger? Să anunț printr-un articol de măcar 200 de cuvinte începerea competiției? Să postez undeva pe blog un banner prin care să afirm că susțin competiția? Sau să mai dau din când în când un like la câte un comentariu de pe grupul dedicat de pe Facebook?

Privit din exterior nu  pare mare lucru de făcut. Și în nici un caz nu m-ar caracteriza.

Eu scriu pentru că îmi place să scriu.  Este atât de simplu. Scriu despre mine, despre universul meu, despre lucrurile frumoase care mă înconjoară. Uneori mai scriu și despre fața neplăcută a realității. Uneori mă joc. Alteori experimentez. Scriu pentru mine. În ultimul timp am început să scriu și pentru un mic grup de oameni care își rup din timpul lor pentru a mă citi. Pe mine. Gândurile mele. Poveștile mele. Universul meu. Pe acești oameni nu îmi permit să nu-i respect. Din respect pentru ei încerc să scriu cât mai bine.

Din respect pentru concurenții SuperBlog, ca blogger partener m-aș simți obligată să îi citesc pe toți. Absolut fiecare articol al fiecărui concurent. M-aș simți obligată să admir ceea ce este de admirat. Și să critic ceea ce este de criticat. M-aș simți obligată să mă implic. Pentru că așa sunt eu.

Îmi place să scriu. Și-mi place să găsesc mereu teme noi. Să creez povești pornind de la cele mai banale subiecte. Să evadez din realitate. Să încerc să ies din zona mea de confort. Să îmi testez limitele. Și să fiu recunoscătoare atunci când am reușit să mi le depășesc. Atunci când am reușit să creez povestea perfectă. Pentru mine. Pentru cititorii mei.  Pentru că în final poveste este cea care contează. Povestea este scopul meu.

Dar să revin la întrebare: cum m-aș recomanda? Nimic mai simplu. Aș fi cea care spune povestea din spatele poveștii.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 14 a competiției Spring SuperBlog 2013.

ROGVAIV

În ultimul timp am o dispoziție multicoloră.

Mă simt un mic crâmpei de curcubeu, lumină descompusă strălucind în picăturile de ploaie.

Cândva am fost și eu un bebeluș multicolor, la fel ca toți ceilalți bebeluși multicolori. Dar am crescut și încet încet am început să uit culori. La început am uitat roșul, apoi galbenul și la sfârșit albastru. Și am mai rămas cu alb și negru.

E foarte greu să vezi lumea în alb și negru. Dar este și mai greu să fii o persoană în alb și negru. De fapt nici măcar nu ești o persoană. Ești doar alb. Sau doar negru. Niciodată între. Niciodată complet.

Alb-negru. Negru-alb. Simplu. Tranșant. Dar cum prea mult alb doare și fiindcă prea mult negru moare la un moment dat totul se transformă în gri.

Tristă existență o viață cenușie. O umbră fără repere într-o lume fără culoare. Griul e gri. Mereu la fel. Niciodată galben. Sau roșu. Sau albastru. Niciodată curcubeu.

Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva de neimaginat. Un fluturaș a apărut în viața mea. Un fluturaș micuț. Un bebeluș multicolor, ca orice alt bebeluș multicolor.

Timpul a trecut. Bebelușul multicolor s-a transformat într-un copil-curcubeu. Nimic nu este mai frumos. Mai natural. Mai luminos. Propriul meu copil curcubeu. Încă nu pot să cred că am primit acest cadou. Perfect.

Și  am crescut pentru a doua oară. De data aceasta însă am reușit să o fac bine. Este destul de grav să-ți pierzi culorile o dată. Dar este un păcat de neiertat să o repeți la infinit.

Un pic de roșu la început. Culoare caldă. O inimă bătând.

Un strop de soare mai apoi. Sursa luminii. Galben.

Și-n început de curcubeu. Roșu. Oranj. Galben.

Pe-un cer perfect. Senin. Albastru. Ultima dintre culorile  primare. Singura rece. Și cu aceasta curcubeul e complet.

Acum poți chiar să vezi natura în splendoarea ei. Un pas firesc. Un câmp de verde.

Și adâncimile oceanului. De-un indigo de nepătruns.

Iar la sfârșit. Cel mai greu pas. Pasiunea pură. Violet.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa 13 a competiței Spring SuperBlog 2013.

Se cauta Blogger ambasador ZorileStore!

Uite o campanie interesantă cu un premiu super atractiv: ambasador ZorileStore.ro. Ce presupune aceasta? Presupune plimbări și testări de produse și iar plimbări. Și competiții sportive. Și iar testări de produse.

Ce produse? mă veți întreba. Păi cam orice și-ar putea imagina o persoană dinamică și spotivă. Pe Zorile Store.ro găsiți de la papuci de plajă la bocanci călduroși, de la costume de baie la geci de iarnă. Plus o mulțime de accesorii: toate de cea mai bună calitate.

Eu  voi testa acești papuci, care arată absolut fabulos. Sper să fie la fel de comozi pe cât par. Adică nici să nu îi simt în picioare.

Mai ales că în mod normal nu prea mă împac eu cu acest design. Dar:

1. am nevoie de o pereche de papuci de plajă noi;

2. m-am îndrăgostit de steluța de mare;

3. au fost concepuți pentru a sprijini proiectul Tamar din Brazilia, respectiv un proiect de conservare a cinci specii de broască țestoasă.

Așa că mă înscriu la competiția “Blogger ambasador pentru ZorileStore.ro” și  abia aștept să ajungă la mine papuceii mei GB Star Thong Fem FF ! 🙂

A fost odată o poșetă

Mai târâș, mai grăpiș am ajuns astăzi și la cea de-a 12 Etapă a competiței Spring SuperBlog. Această etapă mi-a dat mult de furcă pentru că Reeija ne-a invitat să povestim o întâmplare amuzantă care să implice cumva poșeta preferată. Așa cum cred că ați remarcat până acum eu nu știu să scriu amuzant. Dar întâmplarea în sine este atât de savuroasă încât cred că până la urmă și un anti-umorist ca mine o poate povesti cu o vagă urmă de haz:

A fost odată o poșetă. Nu este bine…pentru că așa s-ar putea crede că a fost odată o poșetă oarecare. Nimic mai neadevărat. Reiau.

A fost odată o poșetă pe care am iubit-o nespus. Era mare, foarte mare, exagerat de mare aș putea spune. Genul acela de poșetă în care după ce arunci cu nonșalanță câteva dosare, telefonul, portofelul, un tricou și lenjerie de schimb, o gentuță pentru cosmetice care parcă stă să explodeze de plină ce este, șervețele de toate felurile, agenda, eventual și o carte tot mai ai loc să mai bagi câte ceva. Că poșeta cântărește mai mult decât ai putea căra tu vreodată și să arați și elegantă și degajată în același timp este un fapt total neesențial. Iar motivul pentru care cineva ar purta permanent după el haine de schimb iar nu îmi este foarte clar. Știu doar că la un moment dat cam acestea erau lucrurile fără de care nu ieșeam din casă.

Probabil că în acea perioadă aveam senzația că la un moment dat va veni o tornadă care mă va purta undeva unde nu există viața modernă așa cum o cunoaștem noi. Sau pur și simplu în acea perioadă eram o mare admiratoare a melcului. Doar că în loc de cochilie eu aveam geanta- căsuță. Dar nu orice fel de căsuță. O căsuță cochetă cum rar mai găsești. Avea culoarea argintiu închis și era accesorizată cu mai multe fermoare metalice. Bineînțeles că în spatele fiecărui fermoar se ascundea un buzunăraș. Și mai avea ea și câteva buzunărașe în interior, ferite privirilor indiscrete. Ce mai. Era gândită să fie nu numai frumoasă, nu numai încăpătoare, dar și extrem de practică.  Era atât de practică încât atunci când mergeam la cumpărăturile zilnice nu aveam nevoie aproape niciodată de sacoșă. Pur și simplu aruncam în poșetă cele câteva produse de care aveam nevoie în ziua respectivă. .

Dar tocmai aceaste minunate calități ale sale i-au adus într-un final tragicul său sfârșit. Și cu acesta și sfârșitul epocii genților mari pentru mine. Acum port doar genți minuscule în care să-mi încapă strict portofelul, telefonul și un pachet de șervețele umede. Și eventual un  gloss.

Dar să revin la povestea mea: era o zi de toamnă târzie. Era frig dar măcar nu ploua. Străzile erau destul de pustii. Eu mă întorceam acasă. Întotdeauna opream la intrarea în sat să dau câteva bobițe câinilor fără stăpân pripășiți în acel loc. Ca de obicei, când au văzut mașina, mi-au ieșit în întâmpinare dând fericiți din coadă. Am oprit. M-am dat jos din mașină , am luat punga de mâncare din spate și m-am apucat să îi hrănesc. Nimic neobișnuit până aici.

Dintr-o dată s-a creat agitație, s-au auzit lăbuțe zbughind-o din spatele meu și aproape instantaneu și-au lăsat cu toții mâncarea alergând într-o frenezie nebună după ceea ce părea a fi un câine cu ….n-o să ghiciți niciodată…și nu, nu era cu covrigi în coadă. Era ceva cu mult mai interesant. Un câine cu o poșetă mare argintie. O poșetă atât de mare și de voluminoasă încât nu reușea decât să o târască după el. O poșetă mare, argintie și deschisă, o poșetă care stătuse odată pe bancheta din spate a mașinii mele, dar care acum își dezvăluia secretele cale de zeci de metrii de-a lungul șoselei.

Iar ca și cum aceasta nu ar fi fost îndeajuns restul haitei a hotărât că asemenea faptă infamă nu poate fi trecută cu vederea. Cei mai voinici au alergat și au ajuns hoțul din urmă cerându-și cu fermitate partea lor din pradă într-o încăierare epopeică. Cei mai mici și mai nevolnici s-au mulțumit să adune lucrurile împrăștiate pe asfalt: care o sticlă de suc, care un chilot de dantelă, unul un bon de benzină, altul un șervețel murdar. Cei mai fericiți au ieșit din încăierare cu bucăți din pieptul de pui cumpărat pentru cină, de fapt sursa tuturor nenorocirilor. Iar după ce spiritele s-au mai potolit și în ovațiile spectatorilor care au răsărit ca ciupercile după ploaie, într-un loc în general pustiu (apropo nu vi se pare bizar cum atunci când se întâmplă ceva care să te pună într-o lumină cât de cât jenantă, cum ar fi sa cazi în șanț calcând pe lângă podeț sau să alerge un câine cu geanta ta în gură, întotdeauna există cineva care să fie martor și să poate spune povestea?)am reușit să-mi recuperez ceea ce mai rămăsese din geantă cu portofelul bine sigilat într-unul din buzunarele secrete.

Telefonul rămăsese în bord. Iar restul lucrurilor nici că m-au mai interesat. Cu orgoliul destul de bine zdruncinat, cu actele, agenda și cosmeticele recuperate, acestea din urmă se pare că nu i-au interesat, m-am urcat în mașină și am demarat în trombă.  În urma mea un cățelandru pătat și ciufulit mergea țanțoș către culcușul său cu captura de război. În dinții săi flutura cu grație ceea ce fusese cândva lenjeria mea intimă.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.

Copilu’ și Cutia Misterioasă

Copilu’ sunt eu. Nu mă întrebați de ce mi se spune așa pentru că nu am nici cea mai vagă idee. Este o stare de fapt și nu vom divaga pe această temă.

În schimb vă voi povesti de ce îmi fac eu acum bagajul. Pentru că astăzi de dimineață o Cutie Misterioasă  și-a făcut inexplicabil apariția în dormitorul meu. Trebuie să vă spun de la început că nu îmi plac misterele. Categoric îmi displac. Iar mai mult decât misterele îmi displac surprizele. Aici explicația este simplă. Controlul este obsesia mea. Iar o surpriză nu o poți controla, nu-i așa? O poți controla când o faci tu. Dar atunci nu mai este chiar o surpriză. Pentru tine. Dar să o iau cu începutul.

Deci la mine în dormitor a apărut o Cutie Misterioasă.  Acum nu vă imaginați că ar fi vorba despre vreun cufăr magic sigilat cu șapte lacăte și șapte blesteme de către șapte vrăjitori. Nici pe departe. Era o cutie obișnuită, prea mare pentru a ascunde un inel și prea mică pentru o bombă artizanală. Cele mai mari temeri ale mele din ultimul timp fiind deci excluse din start. Era în consecință o cutie de dimensiuni modeste. O cutie frumos ambalată în hârtie de mătase. Fără nici o fundă.

Toate aceste concluzii să nu credeți că mi-au venit așa instantaneu. Mi-au venit după un timp relativ decent de cugetare și observație. Pentru că nu poți avea niciodată  încredere într-o cutie care apare așa tam nisam, neinvitată la tine în dormitor.

După ce a trecut acest răgaz mulțumitor de gândire și analiză în urma căruia am ajuns la mai sus menționatele concluzii, oarecum liniștitoare, am hotărât să fac pasul cel mare și să o deschid. Mare greșeală. Nu vi se pare enervant când hotărâți să ignorați primul impuls ? În cazul meu acela de a mă face că nu am observat-o în speranța că va dispărea așa cum a apărut. În cutie era nici mai mult nici mai puțin decât un costum de baie. Însoțit de următorul bilet: Ghici unde plecăm mâine?!

Cum adică unde plecăm mâine? Mâine nu plecăm nicăieri. Eventual până la magazin să cumpărăm mâncare pentru căței. Cineva, nu spun cine, persoană importantă, avea chef de joacă și se gândise să îmi facă o surpriză. V-am spus cât de mult îmi displac surprizele? Da. Cred că v-am spus. Și totuși curiozitatea, dublată de încântarea de a pleca undeva mai departe de magazinul cu mâncare pentru căței, a învins și am hotărât să accept provocarea. Oare unde am putea noi pleca? Sigur costumul de baie deține cheia dezlegării enigmei. Așa că m-am înarmat cu cele două arme ale lui Scherlock Holmes observația și deducția și m-am hotărât să dezleg enigmele infamei Cutii Misterioase. Vă voi prezenta genialul raționament la care m-a condus sclipitoarea mea inteligență prezentându-vă pas cu pas indiciile în ordinea în care mi-au fost aduse atenției și concluziile la care am ajuns în urma analizării minuțioase a acestora.

Indicul numărul 1: costum de baie. Categoric este vorba despre o destinație însorită: plajă sau croazieră. Varianta B: croazieră cade din start. Nu suport programul impus așa că instinctul de supraviețuire sigur i-a spus să nu facă o astfel de eroare capitală. Așa că singura variantă plauzibilă rămâne varianta A: o stațiune la mare sau la ocean

Indiciul numărul 2: un costum de baie dintr-o singură piesă. Clar nu făcut pentru a te bronza. Deci ies din ecuație stațiuniule plictisitoare pentru vârsta a treia  unde nu ai mai nimic de făcut toată ziua decât să stai cu burta la soare ca o șopârlă pe nisipul fierbinte. Oricum nu stau la soare niciodată așa că era de așteptat să nu ia această posibilitate în calcul.

Indiciul numărul 3: Croiala elegantă, concepută special pentru a sublinia silueta. Evident un costum de baie gândit pentru a fi etalat pe un șezlong, la umbră, cu un coktail alături. Sau la o petrecere pe plajă. Acest indiciu nu îmi este de nici un folos.

Indiciul numărul 4: Mărgele în formă de perluțe. Acesta este un indiciu foarte bun. De unde se culeg perluțele? Și odată ajuns acolo să poți purta un costum de baie? Evident destinația noastră nu poate fi Japonia. Și aș putea paria că și China, Coreea de Sud sau India ies din ecuație.  Deci căutarea mea se restrânge la Mexic, Polinezia, Australia și Noua Zeelandă. Deja Cutia Misterioasă începe să îmi apară în cu totul altă lumină.

Indiciul numărul 5: Costumul de baie este negru. Și aici vă dau voie să rămâneți muți de admirație în fața capacităților mele intelectuale mult peste medie. Culoarea neagră a costumului sugerează culoarea nisipului. Este vorba deci despre o insulă vulcanică.  Și cu aceasta am restrâns căutările la doar două locații: Tahiti și Noua Zeelandă.

Alegerea uneia dintre cele două locații a fost floare la ureche pentru un detectiv de excepție așa cum sunt eu. Și oricât mi-aș fi dorit să fie Noua Zeelandă, singura locație în care mi-aș putea etala costumul de baie cel nou rămâne Tahiti. Nu de alta dar în Piha sunt aproximativ 18 grade în această perioadă a anului. Și pielea de găină chiar nu s-ar asorta cu un asemea costum.  Poate eventual cu unul albastru. Atunci poate că aș fi putut trece drept un macaw albastru.

Și cu aceasta am dezlegat enigma nu atât de  infamei  Cutii Misterioase. Caz încheiat pentru Etapa 10 a competiției Spring SuperBlog 2013.