Mon amie la rose

Sunt singură cu el. Cea mai frumoasă ființă pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Elegant ca un Apollo înveșmântat în mantia-i de raze. Suplu ca un gând. Înalt ca un vis.

Îl privesc dar nu îndrăznesc să-l ating. Nu îndrăznesc să tulbur cu moliciunea pielii mele catifeaua petalelor sale. Nu am curajul să întinez cu răsuflarea mea caldă perfecțiunea albului său imaculat.

Este perfect așa cum numai un trandafir poate fi. L-am așteptat cu atâta emoție. L-am remarcat încă de când era doar un lujer roșiatic.  L-am văzut și dintr-o clipire am știut că va fi el. Unicul. Floarea perfectă. Dimineața când mă trezeam el era primul căruia îi spuneam Bună dimineța. Apoi curățam cu grijă fiecare fir de iarbă rebel care i-ar fi putut incomoda rădăcinile, fiecare fir de praf care i-ar fi putut păta strălucirea. Seara  nu mă culcam niciodată înainte de a fi sigură că nici un rău nu i s-ar fi putut întâmpla în timp ce eu îmi scăldam visele în promisiunea perfecțiunii sale întrevăzute.

Și iată-l acum. Cel pe care l-am așteptat toată vara. Cavalerul meu în tunică albă țesută cu fir de lună. Cavalerul meu cu pinteni verzi de smarald. Cavalerul meu elegant ca un Apollo, suplu ca un gând și înalt ca un vis.

Cavalerul meu elegant ca un Apollo se îndreaptă spre mine și, cu o mică plecăciune, îmi oferă o cutiuță de bijuterii îmbăcată în catifea neagră.

Ce este aceasta? întreb eu nedumerită de gestul său atât de neașteptat.

Este pentru tine, protectoarea mea. Doar nu veți intra în acea sală de bal fără o podoabă potrivită. Permiteți-mi mie.

Și deschizând cutiuța mică de catifea neagră scoase din ea un colier delicat desprins din ilustrațiile unei cărți cu prințese. Am vrut să îmi ridic părul pentru a-l lăsa să mi-l pună în jurul gâtului dar părul meu era deja prins într-un coc savant.

Apoi mi-am sprijinit mâna-mi înmănușată în mâna sa de velur și am pășit în sala de bal. Simțeam toți ochii pironiți asupra noastră în timp ce pluteam în ritmul unui vals de Strauss, presupun. Nici nu știam că știu să valsez. Dar parfumul său mă învăluia ca într-o matie nevăzută. Parfum de roze. Parfumul visurilor Cenușăresei.

Nici nu știu când s-a făcut dimineață. Și nici nu am văzut când ceilalți s-au retras unul câte unul ca oaspeții neinvitați ai unei petreceri private.

Când muzica s-a oprit m-a privit dintr-odată foarte serios.

-Muzica s-a terminat. La fel și scurta mea existență. Dar frumusețea acestei nopți va rămâne veșnic în inima ta.

L-am prins de mâini încercând să-l rețin în viața mea o clipă mai mult. O singură clipă în care să mai pot admira perfecțiunea unui Apollo,  suplețea unui gând și înălțimea unui vis. Dar mantia lui împletită din raze de lună se destrămă în mii de fire argintii lăsînd în urmă un vag parfum de roze ofilite.

Dar nu. Nu voi permite așa ceva. Toate acele zile de așteptare și nopți legănate de promisiunea perfecțiunii …

Razele dimineții m-au trezit cu strălucirea lor necruțătoare. Am alergat cu inima sângerând către trandafirul meu. Dar în locul eleganței strălucitoare n-am mai găsit decât o umbră îngenuncheată. Și parfumul unei roze ce moare.

A trecut mult timp de atunci. Au trecut multe zile lipsite de speranță și multe nopți fără visele unei perfecțiuni promise. Au trecut unele după altele, așa cum trec zilele  unei vieți. Au trecut și au luat cu ele amintirea unei săli de bal și a unui cavaler cu tunica din raze de lună. Sau cel puțin așa credeam. Până azi. Când l-am văzut.  Nu este el. Dar nici nu mă va părăsi nicodată.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest articol a fost scris pentru Etapa 2 a competiției Spring SuperBlog 2013.