”Iisus a venit și mi-a spus să merg la mănăstirea Caraiman și să particip la slujbă. În timpul acesteia a venit la mine și…” O ascultam cu ochii măriți de uimire. Auzeam cuvintele dar nu înțelegeam despre ce vorbește. Am continuat să o privesc și să dau aprobator din cap cu un zâmbet înghețat pe buze. Nu vă imaginați ușurarea mea în momentul în care m-am văzut ieșită pe ușa biroului. Aceasta era a doua oară când o întâlneam.
Apoi întâlnirile noastre au început să capete parfumul unei aventuri: nu știam niciodată ce mă așteaptă dincolo de ușa capitonată a biroului său, amenajat în propria-i locuință. De cele mai multe ori era perfect lucidă. Existau însă și momente în care realitatea era doar un pretext de a se mișca într-un spațiu fizic. Pentru că realitatea minții sale era cu totul alta. Și cu toate acestea era capabilă să rezolve problemele profesionale cu o acuratețe și o creativitate uimitoare.
Acestea este povestea ei așa cum am reușit să o pun cap la cap din frânturi de idei scăpate în conversație de-a lungul celor câțiva ani în care ne-am întâlnit cu regularitate cel puțin odată pe săptămână. Discuțiile le purtam în timp ce verifica și semna documentațiile, în biroul său ticsit de cărți de specialitate, cărți religioase și obiecte rare de decor, totul într-un amalgam cu parfum retro.
Provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său fusese profesor la unul din liceele de prestigiu din localitate. Această informație am obținut-o total întâmplător de la o cunoștiință care învățase sub îndrumarea lui și îi păstrase o caldă amintire. Despre mama sa nu am reușit să aflu nimic.
Întotdeauna fusese o apariție remarcabilă. Chiar și acum, trecută de prima tinerețe, reușea să obțină cele mai surprinzătoare ținute și să combine texturi și culori în cele mai neașteptate moduri. Ținutele ei erau o explozie uimitoare de feminitate, pasiune și extravaganță. Obișnuia să spună că ”o femeie bătrână ar trebui să poarte culori cât mai tari și mai vesele pentru a masca urâțenia vârstei. O femeie ar trebui să poarte negru cât este tânără. Pentru că atunci îi scoate în evidență feminitatea.” Și fiind o adeptă fidelă a propiei sale teorii uneori strălucea ca și cum ar fi ieșit de sub o ploaie de cristale.
Când fusese tânără se îndrăgostise și se și căsătorise cu un actor de succes. Nu l-am cunoscut, pentru că divorțaseră cu mult timp în urmă, nu am văzut nici o fotografie cu el, dar din ceea ce mi-a povestit și uitându-mă la trăsăturile fine și ochii albaștrii ai fiului său, care nu semăna nici un pic cu mama lui, într-adevăr trebuie să fi fost un bărbat extraordinar de frumos.
Parcă-i și vedeam: ea, tânăra studentă, șefă de promoție, studioasă, inocentă, înaltă și ciolănoasă, îmbrăcată într-o rochie de mătase și dantelă vintage, îl cunoaște pe el, actorul, bărbat versat, posesorul unui farmec irezistibil de care este conștient și de care se folosește ca de o armă. Deznodământul nu cred că a fost o surpriză pentru nimeni. La fel cum nu cred că a fost o surpriză nici faptul că au divorțat și el a plecat din țară lăsând-o singură cu un băiat ce încă nu mergea la școală.
Singurul moment despre care nu am reușit să aflu nimic a fost acela în care a fost diagnosticată cu o boală necruțătoare: schizofrenie. Într-adevăr, aceată persoană uluitoare, această femeie inteligentă și creativă suferea de una din cele mai cumplite maladii, care-i măcina încet încet luciditatea ducând-o într-o lume a fanteziilor religioase și a divinației. Nu știu când a descoperit și cum a reușit să treacă peste un asemenea stigmat. Cert este că a continuat să profeseze și să se impună ca un nume respectat în domeniul său, punând în munca sa toată pasiunea sa de femeie modernă.
Și chiar mai mult de atât, a reuși să crească singură un băiat care în prezent muncește pentru a obține titlul de Mare Maestru la Șah. Izolată social și-a canalizat toată energia către singura ființă care nu o privea ca pe un monstru sau ca pe o ciudată care discută liber cu divinitatea.
Dar într-o zi relația noastră s-a terminat la fel de brusc precum a început. Fără nici un fel de avertisment am primit un telefon prin care îmi transmitea că nu mai puteam continua colaborarea. Fără nici un fel de explicații suplimentare. Fără nici un fel de justificare. Nu știu ce a făcut-o să ia această decizie neașteptată. Poate faptul că deja începusem să știu prea multe despre ea și viața ei. Poate că pur și simplu a vrut să rămână un mister. Dar pentru mine ea este mai mult decât atât. Ea este un exemplu de curaj și atitudine, un model de feminitate. Ea este femeia care mă inspiră.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Acest articol a fost scris pentru Etapa 5 a competiției Spring SuperBlog 2013.
Copilul în oraș 