O prietenă de nădejde

A fost o vreme în viața mea în care învățasem să merg de-a lungul firelor. O vreme în care alergam printre fluturi și flori. Aceștia se răsuceau în jurul meu în spirale de voal  și valuri de mătase. Și din vîrtejul lor reușeam să desprind cu delicațețe drapajul unei rochii de seară. O rochie din aripi de fluturi.

Altădată preferam să rămân de-a lungul liniilor drepte ale unei stofe de lână. Nimic nu poate fi mai serios decât o stofă de lână în culoarea cerului de noiembrie. Și atunci nu mă puteam abține să nu îi fac câte o șotie și să o transform în paltonașul unei fetițe. Un paltonaș micuț, cu ursuleți cafenii pe post de nasturi și o fundă de catifea legată cochet în jurul taliei.

De obicei mă așezam cuminte la vechea mașină de cusut cu pedală, draga mea veche mașină de cusut, pe care acum o foloseam pe post de birou. Câte amintiri dragi mă leagă de ea. Cu ajutoul ei mi-am îmbrăcat toate păpușile. Eu mică de abia ajungeam la pedală. Dar mama a zis că e mai sigur să cos la ea decât la cea electrică. Chiar și așa am reușit să îmi cos un deget. Nu-mi mai amintesc durerea. Doar șocul. De atunci am învățat să îmi feresc degețelele.

De obicei mă așezam la vechea mea prietenă și așteptam inspirația, în camera micuță ticsită de materiale diverse. Niciodată nu am știut ce va urma să se întâmple. Știam doar că la un moment dat un glas timid mă va chema. Și din rafturile înțesate cu posibilități o voi alege pe aceea al cărei glas m-a strigat primul. Uneori s-a întâmplat să mă strige mai multe în același timp. Alteori, foarte rar, glasurile lor m-au asurzit într-o explozie de fluiditate colorată.  Pentru că în cămăruța mea orice este posibil. Orice este posibil pentru că orice este permis.

Dar nu a fost întotdeauna așa în mica mea cameră. A fost o vreme în care multe posibilități nu aveau glas. Nu aveau glas pentru că nu aveam un ajutor. Degeaba creionul meu desena, ruleta măsura , foarfecele tăiau, acul însăila. Transportorul nu ducea voalul către picioruș, acul agăța, firul nu se tensiona. Aveam neapărat nevoie de o mașină de cusut nouă. Aveam nevoie de o prietenă de nădejde. O prietenă care să nu mă lase la greu.

O prietenă care să știe să-și ascundă cusăturile ca prin magie atunci când  i-aș fi cerut asta.  O prietenă care să știe să fie delicată sau elastică; care să mă ajute să creez rochia de sirenă ale cărei cusături să nu se rupă la prima probă; care să matlaseze hăinuța de iarnă a fetiței mele; să ascundă cu ingeniozitate fermoarul rochiei pe care o va purta sora mea la botezul fiicei sale; să contureze perfect butonierele taiorului pe care îl va purta mama mea la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea facultății.  O prietenă de nădejde care să îmi transforme visele în realitate.

Până la urmă în cămăruța mea toate posibilitățile au căpătat glas. Pentru că într-o zi, nu mai știu dacă era însorită sau dacă ploua, într-un un magazin de electrocasnice am găsit prietena pe care o căutam. Prietena care știa să desprindă cu delicatețe aripile fluturilor și să le prindă în trena unei rochii de seară. Prietena care lua pânza de sac și o alătura țesăturii de lână pentru a da naștere celei mai cochete gentuțe de domnișoară.

Anii au trecut. Între timp eu am uitat să mai alerg de-a lungul firelor. Realitatea a înghețat vârtejul valurilor de mătase într-o imuabilă amintire. Dar vechea mea prietenă de nădejde nu și-a pierdut nici speranța și nici nădejnea. Ea mă așteaptă cuminte aici, în mica mea cămăruță, pentru că știe că într-o bună zi voi prinde concretul într-un mic ac cu gămălie și  voi dansa  din nou în vârtejul de voal și mătase de fluturi.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 6 a competiției Spring SuperBlog 2013.