A fost odată o poșetă

Mai târâș, mai grăpiș am ajuns astăzi și la cea de-a 12 Etapă a competiței Spring SuperBlog. Această etapă mi-a dat mult de furcă pentru că Reeija ne-a invitat să povestim o întâmplare amuzantă care să implice cumva poșeta preferată. Așa cum cred că ați remarcat până acum eu nu știu să scriu amuzant. Dar întâmplarea în sine este atât de savuroasă încât cred că până la urmă și un anti-umorist ca mine o poate povesti cu o vagă urmă de haz:

A fost odată o poșetă. Nu este bine…pentru că așa s-ar putea crede că a fost odată o poșetă oarecare. Nimic mai neadevărat. Reiau.

A fost odată o poșetă pe care am iubit-o nespus. Era mare, foarte mare, exagerat de mare aș putea spune. Genul acela de poșetă în care după ce arunci cu nonșalanță câteva dosare, telefonul, portofelul, un tricou și lenjerie de schimb, o gentuță pentru cosmetice care parcă stă să explodeze de plină ce este, șervețele de toate felurile, agenda, eventual și o carte tot mai ai loc să mai bagi câte ceva. Că poșeta cântărește mai mult decât ai putea căra tu vreodată și să arați și elegantă și degajată în același timp este un fapt total neesențial. Iar motivul pentru care cineva ar purta permanent după el haine de schimb iar nu îmi este foarte clar. Știu doar că la un moment dat cam acestea erau lucrurile fără de care nu ieșeam din casă.

Probabil că în acea perioadă aveam senzația că la un moment dat va veni o tornadă care mă va purta undeva unde nu există viața modernă așa cum o cunoaștem noi. Sau pur și simplu în acea perioadă eram o mare admiratoare a melcului. Doar că în loc de cochilie eu aveam geanta- căsuță. Dar nu orice fel de căsuță. O căsuță cochetă cum rar mai găsești. Avea culoarea argintiu închis și era accesorizată cu mai multe fermoare metalice. Bineînțeles că în spatele fiecărui fermoar se ascundea un buzunăraș. Și mai avea ea și câteva buzunărașe în interior, ferite privirilor indiscrete. Ce mai. Era gândită să fie nu numai frumoasă, nu numai încăpătoare, dar și extrem de practică.  Era atât de practică încât atunci când mergeam la cumpărăturile zilnice nu aveam nevoie aproape niciodată de sacoșă. Pur și simplu aruncam în poșetă cele câteva produse de care aveam nevoie în ziua respectivă. .

Dar tocmai aceaste minunate calități ale sale i-au adus într-un final tragicul său sfârșit. Și cu acesta și sfârșitul epocii genților mari pentru mine. Acum port doar genți minuscule în care să-mi încapă strict portofelul, telefonul și un pachet de șervețele umede. Și eventual un  gloss.

Dar să revin la povestea mea: era o zi de toamnă târzie. Era frig dar măcar nu ploua. Străzile erau destul de pustii. Eu mă întorceam acasă. Întotdeauna opream la intrarea în sat să dau câteva bobițe câinilor fără stăpân pripășiți în acel loc. Ca de obicei, când au văzut mașina, mi-au ieșit în întâmpinare dând fericiți din coadă. Am oprit. M-am dat jos din mașină , am luat punga de mâncare din spate și m-am apucat să îi hrănesc. Nimic neobișnuit până aici.

Dintr-o dată s-a creat agitație, s-au auzit lăbuțe zbughind-o din spatele meu și aproape instantaneu și-au lăsat cu toții mâncarea alergând într-o frenezie nebună după ceea ce părea a fi un câine cu ….n-o să ghiciți niciodată…și nu, nu era cu covrigi în coadă. Era ceva cu mult mai interesant. Un câine cu o poșetă mare argintie. O poșetă atât de mare și de voluminoasă încât nu reușea decât să o târască după el. O poșetă mare, argintie și deschisă, o poșetă care stătuse odată pe bancheta din spate a mașinii mele, dar care acum își dezvăluia secretele cale de zeci de metrii de-a lungul șoselei.

Iar ca și cum aceasta nu ar fi fost îndeajuns restul haitei a hotărât că asemenea faptă infamă nu poate fi trecută cu vederea. Cei mai voinici au alergat și au ajuns hoțul din urmă cerându-și cu fermitate partea lor din pradă într-o încăierare epopeică. Cei mai mici și mai nevolnici s-au mulțumit să adune lucrurile împrăștiate pe asfalt: care o sticlă de suc, care un chilot de dantelă, unul un bon de benzină, altul un șervețel murdar. Cei mai fericiți au ieșit din încăierare cu bucăți din pieptul de pui cumpărat pentru cină, de fapt sursa tuturor nenorocirilor. Iar după ce spiritele s-au mai potolit și în ovațiile spectatorilor care au răsărit ca ciupercile după ploaie, într-un loc în general pustiu (apropo nu vi se pare bizar cum atunci când se întâmplă ceva care să te pună într-o lumină cât de cât jenantă, cum ar fi sa cazi în șanț calcând pe lângă podeț sau să alerge un câine cu geanta ta în gură, întotdeauna există cineva care să fie martor și să poate spune povestea?)am reușit să-mi recuperez ceea ce mai rămăsese din geantă cu portofelul bine sigilat într-unul din buzunarele secrete.

Telefonul rămăsese în bord. Iar restul lucrurilor nici că m-au mai interesat. Cu orgoliul destul de bine zdruncinat, cu actele, agenda și cosmeticele recuperate, acestea din urmă se pare că nu i-au interesat, m-am urcat în mașină și am demarat în trombă.  În urma mea un cățelandru pătat și ciufulit mergea țanțoș către culcușul său cu captura de război. În dinții săi flutura cu grație ceea ce fusese cândva lenjeria mea intimă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s