30 | martie | 2013 | Copilul în oraș

În ultimul timp am o dispoziție multicoloră.

Mă simt un mic crâmpei de curcubeu, lumină descompusă strălucind în picăturile de ploaie.

Cândva am fost și eu un bebeluș multicolor, la fel ca toți ceilalți bebeluși multicolori. Dar am crescut și încet încet am început să uit culori. La început am uitat roșul, apoi galbenul și la sfârșit albastru. Și am mai rămas cu alb și negru.

E foarte greu să vezi lumea în alb și negru. Dar este și mai greu să fii o persoană în alb și negru. De fapt nici măcar nu ești o persoană. Ești doar alb. Sau doar negru. Niciodată între. Niciodată complet.

Alb-negru. Negru-alb. Simplu. Tranșant. Dar cum prea mult alb doare și fiindcă prea mult negru moare la un moment dat totul se transformă în gri.

Tristă existență o viață cenușie. O umbră fără repere într-o lume fără culoare. Griul e gri. Mereu la fel. Niciodată galben. Sau roșu. Sau albastru. Niciodată curcubeu.

Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva de neimaginat. Un fluturaș a apărut în viața mea. Un fluturaș micuț. Un bebeluș multicolor, ca orice alt bebeluș multicolor.

Timpul a trecut. Bebelușul multicolor s-a transformat într-un copil-curcubeu. Nimic nu este mai frumos. Mai natural. Mai luminos. Propriul meu copil curcubeu. Încă nu pot să cred că am primit acest cadou. Perfect.

Și am crescut pentru a doua oară. De data aceasta însă am reușit să o fac bine. Este destul de grav să-ți pierzi culorile o dată. Dar este un păcat de neiertat să o repeți la infinit.

Un pic de roșu la început. Culoare caldă. O inimă bătând.

Un strop de soare mai apoi. Sursa luminii. Galben.

Și-n început de curcubeu. Roșu. Oranj. Galben.

Pe-un cer perfect. Senin. Albastru. Ultima dintre culorile primare. Singura rece. Și cu aceasta curcubeul e complet.

Acum poți chiar să vezi natura în splendoarea ei. Un pas firesc. Un câmp de verde.

Și adâncimile oceanului. De-un indigo de nepătruns.

Iar la sfârșit. Cel mai greu pas. Pasiunea pură. Violet.