Un film care trebuie neapărat văzut

Astă seară am revăzut un film clasic. Și nu înțeleg cum de nu mi-am adus mai de mult de el. Mai ales că este regizat de unul dintre preferații mei, dacă nu chiar regizorul pe care îl apreciez cel mai mult: Terry Gilliam.

Este vorba de The Adventures of Baron Munchausen (Aventurile Baronului Munchausen), 1988Un alt film de aventuri veți spune. Ei bine nu este chiar așa. Ca multe dintre filmele lui Terry Gilliam și acesta este o metaforă, o pledoarie pentru puterea imaginației asupra tiraniei raționalului.

Atmosfera filmului este parțial fantasmagorică, parțial comică. Subtilitățile și aluziile abundă, iar umorul trebuie căutat în detalii. Pentru că există. Din belșug. Este un film potrivit și pentru copii, chiar dacă au nevoie de un pic de ajutor pentru a-i înțelege semnificația. Dar, chiar și fără a înțelege totul,  aventurile palpitante și personajele fantastice (și caricaturale) îi țin cu sufletul la gură timp de 126 de minute. Cel puțin cu fiica mea așa a fost.

Personajul Baronului este absolut minunat. Afemeiat și lăudăros, el este în același timp chintesența eroului. Cu o credință imperturbabilă în puterea voinței, el este singurul supraviețuitor al unei epoci în care spiritul uman era liber de constrângerile rațiunii. O epocă în care orice era posibil. Pentru simplul motiv că oamenii credeau că este posibil.

Celelalte personaje sunt de asemenea savuroase. Favoriții mei sunt  Vulcan și Venus. Imaginați-vă o Uma Thurman extrem de tânără întruchipând-o pe Venus așa cum a imortalizat-o Botticelli. Pur și simplu divin, nu-i așa?

Singurul lucu care ar putea să vă dezamăgească la acest film sunt efectele speciale. Mai ales pe copii. Dar nu trebuie să uităm că este totuși un film din 1988.

În concluzie vă invit pe toți să (re)vedeți acest film minunat. Și dacă vă face plăcere să facem un mic schimb de impresii.

Dacă vi s-a părut interesant mai multe sugestii de filme puteți găsi aici.

Anunțuri

Disciplină

Disciplină…un cuvânt cu conotații vagi mie. L-am căutat in DEX.  Și Dex-ul imi spuse:

1. Totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități. ♦ Ordine; spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă.

Buun. Dar ce ne facem atunci când nu faci parte din nici o comunitate anume. Da. Locuiesc într-o localitate. Dar în această localitate nu există reguli. Vacile cu patru picioare trec nestingherite pe asfaltul proaspăt turnat pe cea mai aprigă ploaie. Vacile cu două picioare merg pe mijlocul carosabilului. Găinile pasc liniștite spațiile verzi. Iar caii îți taie calea atunci când te grăbești către o întîlnire importantă  .

Da. Sunt un membru (respectabil ar spune unii) al comunității în care trăiesc. Majoritate mi se adresează cu apelativul de ”Doamna”, dar tot așa i se adresează și țaței Floarea care vinde răsaduri în fața porții. Nu contează. Acest apelativ și-a pierdut de mult semnificația așa că prefer să mi se spună pe nume. Sunt un membru al unei comunitați. Sau și mai general sunt un membru al societății civile. Deci o urmă de disciplină este evident că o am. Nu-mi fac nevoile în mijlocul străzii. Și nu ies în pijama pe stradă.

Dar din păcate disciplina mea se limitează cam la atât. Nu reușesc nicicum să îmi fac un program pe care să îl și respect. Nu reușesc nici măcar să mă trezesc la o oră decentă dimineața. Și nu că nu aș vrea. Dar nu reușesc nicicum să mă bag în pat la oră decentă (prin decentă a se înțelege înainte de 3 dimineața). Și sunt o persoană care are nevoie de un pic mai mult de 5 ore de somn pe noapte.

Poate că nu m-ar deranja dacă aș reuși să fac tot ceea ce îmi propun. Dar mereu sunt distrasă de noi și noi idei. De noi posibilități. De noi vise…

Și la vise vroiam eu de fapt să ajung. Visez…ca mulți alții…să scriu. Visez de când mă știu. O și fac. Dar nu așa cum simt eu că ar trebui. Nu sistematic. Pentru aceasta îți trebuie disciplină. Care, așa cum spuneam, îmi lipsește cu desăvârșire. Singurul lucru pe care se pare că îl respect sunt termenele limită. Și ce respect. Doamne ferește să depășesc un termen limită că simt că lumea se prăbușește. Nu știu de ce, dar așa am fost întotdeauna. Așa că mă gândeam…nu vrea cineva să îmi fie editor?

Miercurea fără cuvinte: Un monument uitat

Știu că nu ar fi trebuit să zic nimic dar am simțit nevoia să explic în câteva cuvinte această postare. Veți vedea în continuare  câte fotografii din arhiva familiei. Aceste fotografii au surprins câteva momente din timpul construcției celui mai mare monument din România (și cred că și cea mai mare operă simbolică din Europa). Cei care ați fost anul trecut la mare l-ați văzut de pe autostradă, sclipind în depărtare. Monumentul are 48 de m înălțime, dintre care 36 de metri îi reprezintă statuia din inox (pentru comparație Statuia Libertății, fără postament, are 46,5 m) și este capodopera artistului plastic Pavel Bucur.

1985: În fundal: mega-structura care susține învelișul de inox

1986: Schela gigantică din lemn (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Mega-utilaj folosit la ridicarea enormelor plăci de inox (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Pauza de țigară (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Imensele basoreliefuri din bronz așteptând să fie montate. Din păcate

au fost furate imediat după revoluție și duse la fier vechi.

1986: Vedere aeriană asupra complexului Monumentul Tineretului.

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici.

Verde praz

Un obiect mic, oarecum plat, de culoarea cartonului, suspenda într-un mod absurd între porțile mari . Câinii lătrau de la distanță, suficient de suspicioși, nedezlipindu-și privirile de la el. Eu m-am apropiat de el poate cu ceva mai multă suspiciune.

Jumătatea dinspre curte lăsa să se întrevadă un scris de tipar, dar nu tipărit, cu ceea ce părea a fi numele meu. Și adresa. Uimitor tot a mea.

Am luat, suspiciunea nepărăsindu-mă încă, obiectul inițial neidentificat și atât de absurd suspendat între porțile mari și l-am dus în birou. Am citit numele și adresa mea devenite acum clare. Am mai căutat o adresă care însă a refuzat să se arate. Singurul lucru de pe cartonul gros, cafeniu era un timbru. Dintr-o țară din care cu siguranță nu mă așteptam să fie.

Am rupt cartonul. Foarfeca trona treizeci de centimetri mai încolo. Dar ca de obicei am uitat de ea. Și biroul meu s-a umplut de Gânduri relativ profunde. Ce altceva ar fi putut să suspende într-un echilibru atât de absurd într-o zi însorită de primăvară?!

Mulțumesc Abisuri.

Jurnalul unei zile în papuci

01:13 În sfârșit simt că ar exista o posibilitate să adorm. Închid cartea, o așez pe noptieră, mai beau un pahar cu apă, sting lumina și sunt foarte hotărâtă să adorm.

01: 44 Mă întorc pe partea cealaltă și mai determinată să adorm.

03: 18 Se aude un zgomot ca și cum ceva ar fi fost aruncat de pe dulap. Îl aud prin somn. Mă întorc pe partea celaltă. Pur și simplu îl voi ignora. Poate totuși nu vrea să iasă afară chiar acum.

03: 19 Încă un obiect aterizează fără grație pe parchet. De această dată mă ridic convinsă fiind că dacă nu o voi face ploaia de obiecte va continua în averse.  Motanul este deja pe scări. Îmi îndrumă pașii somnoroși către ușa de la intrare. Îmi iau mecanic halatul din cuier și papucii în picioare. Vreau să aprind lumina dar mă răzgândesc. În liniștea nopții tălpile de plastic ale papucilor creează ecouri sinistre. Hotărăsc să cobor desculță. Poate totuși voi trece neobservată de cei doi teroriști care dorm în canapea. În momentul în care fac primul pas pe podeaua de la parter simt o umezeală neplăcută. Îmi continui drumul către ușă, exprimându-mă inestetic…în tăcere. Dau motanul afară, iau mopul și șterg balta de pișu de pe podea regretând amarnic decizia de a-mi fi lăsat papucii la etaj. După ce mă spăl pe picioare mă întorc în pat fericită că totuși nu s-au trezit teroriștii.

06: 42 Un zgomot ritmic și enervant răsună de la parter. Mai am18 minute de somn. Nu mă duc să văd ce este. Zgomotul continuă. Iar au furat ceva cei doi. Nu-i nimic. Văd ce este după ce sună ceasul. Dar parcă nu sună a PET. Și nici a jucăriile lor nu sună. Dacă au furat iar telecomanda?! Sar din pat, îmi iau papucii și alerg la parter. Cei doi mă întâmpină cu efluvii de entuziasm și dat din codițe obraznice. Croindu-mi cu greu drum printre ei răsuflu ușurată. Nu este telecomanda. Este doar un ghiveci cu flori. Floarea nu mai există. Pământul este împrăștiat pregătit parcă pentru o nouă însămânțare. Dar totuși nu este telecomanda. Mă hotărăsc să nu mă mai întorc în pat. 18 minute de somn irosite. Pun apa pe foc, mâncare în castronele, iau o geacă pe mine și mă duc să închid câinii din țarcuri. Aleea către țarcuri este din piatră spartă. Prin tălpile dure și subțiri ale papucilor se simte fiecare dintre ele. Când mă întorc teroriștii mici au mâncat, așa că îi dau afară. Trezesc fetița și începem rutina de dinainte de a pleca la școală. Nu știu cui îi este mai somn. Mie sau ei. Amândouă dormim deasupra ceștilor de cacao.

08:14 După ce am depus copila, dormind încă, pe treptele școlii m-am întors pentru a-mi începe ziua de muncă. Curăț pământul, hrănesc pisicile, lucrez ceva în birou, câțiva clienți mă sună. O zi obișnuită.

11:45 Recuperez copila de la școală. Ea iese la joacă în curte. Eu mă întorc în birou la muncă.

14:30 Masa de prânz. Hotărâm să mai pierdem o jumătate de oră la un documentar de pe Animal Planet. Este despre broaștele țestoase marine. Ceea ce îmi aduce aminte că și papucii mei cei noi au fost concepuți de Gisele Bündchen pentru a sprijini Proiectul Tamar de conservare a broaștelor țestoase marine de pe plajele din Brazilia. Și mă simt bine, deși breteaua subțire dintre degete începe să mă jeneze.

16:00 Ne întoarcem în birou. Eu la muncă. Copila la lecții. Amândouă visăm la vacanță și la plaje însorite. Și la steluțe de mare. Eu mai visez și la un costum de baie negru asortat.

18:00 Hotărâm să mergem la plimbare pe deal. Cum suntem doar noi două va trebui să ieșim de două ori pentru a putea scoate toți câinii. Din nefericire îmi vine ideea strălucită de a-l lăsa pe unul din ei liber pentru a vedea cât a progresat. După o oră de alergat și jucat ”v-ați ascunselea” reușim să îl recuperăm. Ceilalți vor trebui să aștepte până mâine pentru a ieși la plimbare.

19:30 Pregătim masa de seară. După alergat pe dealuri în bocanci noroiți, papucii ușori sunt o desfătare. Iar striațiile discrete de pe talpă au efect de masaj asupra picioarelor mele obosite.

20:00 Cei doi teroriști primesc masa de seară. Îi mai dau o tură afară din casă în speranța că nu îmi mai vor pregăti surprize peste noapte. Plus că așa pot mânca și pisicile liniștite.

20:45 Pregătesc copila de culcare.  Apoi ne băgăm amândouă în pat pentru o jumătate de oră de lectură.

21:30 Micuța mea trebuie să se culce așa că, după ce ne pupăm de noapte bună, îi sting lumina și cobor la parter. Bag teroriștii în casă, le mai dau o recompensă și se duc și ei mulțumiți să doarmă în canapeaua pe care au pus stăpânire totală. Pregătesc din nou castronelele și mă duc să le dau drumul câinilor din țarcuri. De data aceasta îmi aduc aminte de pietre și schimb încălțările.

22:00 Liniște. Îmi fac duș. Papucii Ipanema îmi oferă o surpriză plăcută. Nu alunecă pe faianța udă. Și, cum prin nu se știe ce manevre caracteristice am reușit să îi ud și pe ei, apreciez și mai mult materialele plastice reciclate din care sunt făcuți și care se șterg atât de ușor. Papucii de plajă ideali.

22:30 A sosit momentul să scriu review-ul pentru papucii testați de la ZorileStore.ro. Din păcate sunt însă mult prea obosită. Mă uit la ei și încerc să găsec ceva deștept de scris. Dar în fața mea nu apar decât șezlonguri pe plajă și un cocktail. Și mă pomenesc admirând pentru a nu știu câta oară steluța de mare.

23:30 Nu îmi vine nici o idee. Închid laptopul, încerc să pun în siguranță toate posibilele tentații pentru cei doi îngerași adormiți din canapea și hotărăsc să urc și eu la culcare. Dar înainte mă mai admir încă o dată în oglindă. Pentru că trebuie să recunosc: papucii mei arată pur și simplu fabulos.

Atac de panică

Acum câteva zile am avut o revelație: fiica mea este la un pas de adolescență. Adică acea perioadă tulbure când va încerca să își definească personalitatea și când în general toți părinții o iau razna. Dacă și eu o voi lua razna? !

Au trecut atâția ani în care am muncit să ne construim o relație. La început ea era prea mică. Și eu total nepregătită. Între timp ea a crescut. Eu am învățat să comunic cu ea. La început mai timid. Apoi din ce în ce mai bine.

Acum…ei bine acum am tendința de a spune sora mea în loc de fiica mea. Astăzi am făcut-o de două ori. Pentru că exact așa mă simt. Ca și cum aș avea o soră mai mică.

O soră mai mică cu care joc jocuri interesante (Catan în principal, dar și Canastă și Rummy). Cu care merg la cumpărături. Cu care experimentez meniuri și mâncăruri noi. De care este extraordinar de entuziasmată, în principiu, dar care invariabil nu îi plac, în fapt.

O soră mai mică cu care mă uit la filme. Acasă sau la cinematograf. Și cu care lenevesc în pat cu o carte în față. Momentan chiar citim aceleași cărți. Eu am început Frumoșii nebuni ai marilor orașe dar nu știu exact de ce, după o primă seară în care am parcurs pe nerăsuflate jumătate de roman, nu m-am mai simțit în stare să continui. Așa că am început să citesc cartea terminată de fiica mea: Harry Potter și piatra filosofală. În timp ce ea citește volumul următor.

Astfel avem subiecte comune de conversație. În orice moment. Dar ce se va întâmpla în momentul care fiica mea nu va mai vrea să lenevească în pat alături  de mine cu aceeași carte în față? Sau în momentul în care îmi va spune că e jenant să fim văzute împreună la film… Cum voi reacționa atunci?!

Înfruntarea Titanilor. Un film care ar trebui să se numească altfel.

După ce v-am povestit, destul de entuziasmată de altfel, despre un film mediocru, ar fi trebuit acum să mă reabilitez cu vizionarea unei capodopere. Din păcate mă simt nevoită să vă povestesc tot despre un produs discutabil al cinematografiei americane.

În primul rând trebuie să admir felul în care americanii au reușit întotdeauna să dea peste cap legendele grecești. Întotdeauna amestecă personaje, eroi, modifică poveștile, cronologia nu are nici importanță. Uneori mă întreb care este scopul acestor compilații, având în vedere că poveștile originale sunt suficient de complicate și fără a le mai amesteca. Asta v-o spune o împătimită a acestor legende. Dependență pe care am reușit să i-o transmit și fetiței mele. Dar despre asta promit să scriu altă dată. Acum să revenim la film.

Filmul despre care vreau să scriu câteva  cuvinte este Clash of the Titans (Confruntarea titanilor), 2010.

În mare este vorba despre povestea eroului Perseu. Spun în mare pentru că sunt modificate circumstanțele nașterii sale, motivația eroului și în general tot contextul. Cei care nu ați văzut filmul mă veți întreba ce s-a mai păstrat. S-a păstrat faptul că se luptă cu Medusa și că o salvează pe Andromeda. Și că este totuși fiul lui Zeus.

Cum s-a modificat ceea ce s-a modificat? Asta nu vă mai spun pentru că altfel chiar nu ați mai avea nici un motiv să vedeți filmul. Pentru că dacă aveți chef de un film de aventură chiar merită văzut. Distribuția este bună ( din păcate favoritul meu Liam Neeson are doar un rol secundar), acțiunea este alertă, intriga interesantă, efectele speciale de calitate.

Pitica mea a fost entuziasmată. Dar nu îl recomand copiilor care nu au mai văzut genul acesta de filme pentru că violența este la cote înalte. Până la urmă este imposibil să faci un film inspirat din mitologie și să nu ai violență. Întreaga existență a eroilor are ca punct de plecare violența.

Cum spuneam pitica mea a fost entuziasmată. În general o entuziasmează tot ceea ce are legătură cu Medusa. Cred că este monstrul ei mitologic preferat. Dar ceea ce mi s-a părut extraordinar a fost reacția ei în mometul în care s-a terminat filmul: ” Dar totuși unde sunt Titanii?”.

 

Mai multe sugestii de filme găsești aici.