Superficial

Sunt o persoană superficială. Am fost acuzată de asta. De mai multe ori.

Prima dată când mi s-a adus acest reproș a fost acum mulți ani. Prea mulți ca să merite numărați. Pe vremea aceea aveam o cu totul altă părere despre mine. Pe vremea aceea aveam idealuri înalte. Citeam. Nu. Nu citeam. Corectez. Respiram Cioran și mergeam pe o muchie alunecoasă.

Su-per-fi-ci-al. Nici nu sunt sigură că am silabisit corect atunci. Atât de puternic a fost șocul. Și bineînțeles că nu am mai vorbit cu persoana respectivă niciodată. Aveam idealuri mult prea înalte pe vremea aceea ca să pot privi realitatea în față.

Anii au trecut. Acei ani mulți. Am renunțat să mai alerg pe muchii alunecoase. Am încetat să mai pierd nopțile răsucind câte un cuvânt, pe față pe dos, dezbrăcându-l de sens, metamorfozându-l, iubindu-l, urându-l, contopindu-mă cu el. Un cuvânt, aruncat de cele mai multe ori într-o doară. Între timp am învățat să apreciez câmpia și ale sale planuri certe.

Pentru că da. Sunt superficială. Nu analizez. Nu raționalizez. Îmi plac anumite lucruri pentru simplul fapt de a-mi fi creat o stare de bine. Și îmi displac altele pentru că nu o fac. Citesc orice îmi pică în mână pentru că oricum nu îmi mai amintesc aproape nimic în momentul în care am închis cartea. Mă uit la seriale polițiste și la filme de artă, europene în general, cu aceeași atenție și periodicitate. Pe cele din urmă de cele mai multe ori nu le înțeleg. Și de obicei o și recunosc. Spre stupoarea celorlalți care le înțeleg de fiecare dată, fără nici o abatere de la regulă.

Nu am nici un ”cel mai bun prieten”. Cu alte cuvinte nu există nimeni care să știe totul despre mine. Nu sunt cel mai bun prieten pentru nimeni. Îmi asum acest rol, sporadic, atunci când cineva pare a avea o existență cu adevărat complicată. Cum până acum nu am cunoscut pe nimeni care să o aibă cu adevărat, după ce mă conving că m-am înșelat, mă retrag .

Nu caut să mă autodesăvârșesc. Nu încerc să creez nici o capodoperă. Și mai ales nu salvez omenirea.