Acum câteva zile am avut o revelație: fiica mea este la un pas de adolescență. Adică acea perioadă tulbure când va încerca să își definească personalitatea și când în general toți părinții o iau razna. Dacă și eu o voi lua razna? !
Au trecut atâția ani în care am muncit să ne construim o relație. La început ea era prea mică. Și eu total nepregătită. Între timp ea a crescut. Eu am învățat să comunic cu ea. La început mai timid. Apoi din ce în ce mai bine.
Acum…ei bine acum am tendința de a spune sora mea în loc de fiica mea. Astăzi am făcut-o de două ori. Pentru că exact așa mă simt. Ca și cum aș avea o soră mai mică.
O soră mai mică cu care joc jocuri interesante (Catan în principal, dar și Canastă și Rummy). Cu care merg la cumpărături. Cu care experimentez meniuri și mâncăruri noi. De care este extraordinar de entuziasmată, în principiu, dar care invariabil nu îi plac, în fapt.
O soră mai mică cu care mă uit la filme. Acasă sau la cinematograf. Și cu care lenevesc în pat cu o carte în față. Momentan chiar citim aceleași cărți. Eu am început Frumoșii nebuni ai marilor orașe dar nu știu exact de ce, după o primă seară în care am parcurs pe nerăsuflate jumătate de roman, nu m-am mai simțit în stare să continui. Așa că am început să citesc cartea terminată de fiica mea: Harry Potter și piatra filosofală. În timp ce ea citește volumul următor.
Astfel avem subiecte comune de conversație. În orice moment. Dar ce se va întâmpla în momentul care fiica mea nu va mai vrea să lenevească în pat alături de mine cu aceeași carte în față? Sau în momentul în care îmi va spune că e jenant să fim văzute împreună la film… Cum voi reacționa atunci?!
Copilul în oraș 