Oboseală

Știți cum este să fii atât de obosit încât totul în jur să își piardă forma și culoarea…să te miști ca și cum ai pluti într-un univers ostil?

Fiecare gest necesită atâta energie încât mintea ta refuză să îl înțeleagă. Un simplu gest ca acela de a tasta un nou cuvânt…sau de a te ridica de pe scaun pentru a te muta în pat. Ochii te dor, gândurile aleargă bezmetice fără a fi însă capabil de a materializa vreunul dintre ele. O existență oarecum de desen animat. Fiecare obiect se transformă sub privirile tale într-o pernă pufoasă. Absolut fiecare obiect: un colț de bancă, scaunul mașinii, chiar și bordura trotuarului pare îmbietoare.

Dar continui să te miști, mașinărie creată pentru a rezista. Știi clar ce ai de făcut, care îți sunt obiectivele zilei. Nu ai timp de odihnă. Somnul va trebui să mai aștepte. Până la ora X. Atât mai ai de rezistat. Și minutele devin din ce în ce mai lungi. Și sarcinile din ce în ce mai multe. Și mai grele. Și nu se va termina niciodată. Ora X devine X+1, apoi X+2…

Mintea zboară către o zi în care vei avea timp de tine. Să folosești masca pe care ai cumpărat-o de câteva luni dar nu ai apucat încă să îi deschizi ambalajul. Să termini cartea (care te cam plictisește ce-i drept)…dar nu ai obiceiul de a lăsa ceva neterminat. Să vezi câteva filme pe care le-ai notat undeva…unde nici nu mai ții minte. Să alergi cu câinii pe deal.

Atâta timp cât mai ai puterea să speri totul este bine. Somnul va rezolva și restul.

 

Publicitate

Astă seară vă propun o comedie

Astă seară vă propun din nou un film mai vechi și tot o comedie. Este greu să văd altfel de filme împreună cu copila așa că sper că veți înțelege.

De această dată am ales un produs al cinematografiei franceze, ”Les visiteurs” (1993), avându-l în rolul principal pe unul din actorii mei preferați, Jean Reno.

Despre acest film nu am multe a vă zice. Este o comedie tipică de situație, francezii sunt maeștrii ai genului, cu confuzii de identitate, scene mai mult decât amuzante și personaje pitorești.

Pe scurt este vorba despre contele de Montmirail, care, pentru a repara o  greșeală fatală, hotărăște să se întoarcă în timp pentru a o corecta. Dar vrăjitorul greșește poțiunea și Contele, împreună cu vasalul său, se trezesc în anul 1992. De aici vă puteți imagina și singuri nebunia care urmează.

Așa că dacă aveți chef de un film care să vă descrețească frunțile ”Les Visiteurs” este o alegere potrivită.

Dacă vi s-a părut interesant mai multe sugestii de filme puteți găsi aici.

O altă zi a săptămânii

Bine v-am regăsit. Câțiva dintre voi poate că au remarcat absența mea. Aceasta s-a datorat, pe de o parte, faptului că sufăr de o acută lipsă de inspirație, iar e de altă parte faptului, mult mai obiectiv, de a avea laptopul la reparat. Cu partea tehnică am rezolvat momentan, dar inspirația tot nu vrea să se reîntoarcă.

În așteptarea ei, vă voi povesti câte ceva despre ceea ce am mai văzut interesant luna aceasta. Pentru că de stat nu am stat degeaba, ba din contră luna mai s-a dovedit a fi bogată, mai ales în concerte. Am început cu Elena Mândru, am continuat cu Ada Milea și am finalizat cu Depeche Mode. S-a mai dovedit a fi și o lună bogată în expoziții și muzee, culminând cu The Human Body și terminându-se perfect cu Noaptea Muzeelor.

Și de fapt aici doream eu să ajung cu această lungă introducere. La experiența Noaptea Muzeelor 2013. Trebuie să vă spun că am fost încă de la început un entuziast al conceptului. Am vizitat muzee pe care le știam pe de rost numai pentru plăcerea de a le vizita noaptea. E drept, în anii trecuți am prins și oarece manifestări culturale, variind valoric de la artă de mare clasă la moment pseudo-intelectual- artistic, total neinteligibil.

Anul acesta însă senzația a fost de bâlci. Bâlci de cea mai proastă calitate, cu miros de transpirație, bere și explicații interminabile despre prețul de 1 leu al biletului de intrare. Pentru că toată lumea știe că la Noaptea Muzeelor intrarea este liberă.

Noaptea ar fi fost total ratată pentru mine dacă nu aș fi avut un obiectiv clar: Muzeul de 12 ore organizat de fatzaDa. Despre cel de la Turnul Artelor nu am mare lucru a vă spune pentru că  nu mă simțeam prea bine, era destul de aglomerat, muzica era prea tare, spațiul închis, iar capetele de păpuși, oricât de expresiv-artistice vor fi fost, sau orice altceva ar fi vrut artistul să spună, mie mi-au creat o totală stare de oroare.  Așa că am privit totul într-o lumină negativă, deși, analizând retrospectiv, câteva lucrări erau chiar foarte bune.

Dar ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost proiectul Imaginarium Fotograficus semnat Cristina Șoiman și Dan Pleșa. Din start m-a fascinat locația: Poarta Ecaterinei, pe care nu o mai văzusem niciodată din interior. Apoi însăși ideea de ”text explicativ” al unei fotografii. Recunosc: le-am citit pe toate în afară de unul singur. Nu pot să explic de ce am decis să îl sar pe acela. Poate pentru că fotografia nu mi-a spus nimic, poate pentru că povestirea anterioară fusese prea lungă sau poate pentru că povestirea anterioară îmi plăcuse prea mult. Cert este că nu l-am citit. Așa că nu vom vorbi despre el.

În schimb voi menționa faptul că la ora 23 și nu mai știu câte minute o fotografie a căzut de pe perete fix lângă noi și că sticla s-a spart într-o multidudine de cioburi invizibile.

Asta după ce în jurul orei 15, ale aceleași zile, am auzit un zgomot ciudat venind de la mansardă și când am urcat am găsit un tablou căzut de pe perete, fără nici un motiv. Și fără a fi vreun membru al familiei în zonă (prin membru al familiei mă refer inclusiv la pisici).  Cu atât mai ciudat cu cât la primele ore ale aceleași zile un alt tablou a căzut de pe peretele de la parter. Cuiul nu a mai fost găsit niciodată. Și nici nu a mai căzut alt tablou în următoarele zile.

DM – o perspectivă distrată

Pentru o perspectivă mai focalizată  ( și masculină 🙂 ) vă recomand să-l vizitați pe Patrick.

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici

Miercurea fără cuvinte: Desert de sezon

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici

Ouă vopsite natural: o încercare

A trecut și Paștele. Cam scurtă vacanța….practic inexistentă, având în vedere că am terminat pregătirile sâmbătă noaptea și de mâine începem iar munca.

Anul acesta am încercat să decorăm ouăle folosind numai vegetale. Subliniez am încercat. Că de reușit….să zicem că este o primă încercare satisfăcătoare. Ideea era să obținem trei culori: galben, din foi de ceapă albă, verde din ceaiuri (am făcut și un test și a funcționat) și roșu din foi de ceapă roșie. Sună perfect, nu-i așa?

Numai că în final…am obținut cele mai frumoase tonuri de pământ. În loc de galben potocaliu, în loc de verde nimic și în loc de roșu un fel de kaki.

Măcar modelel ne-au ieșit. Acolo aveam experiență de când eram copii și o ajutam pe mama să pregătească frunzele de pătrunjel și mărar cu care obținea diferitele modele.

În concluzie pentru a decora ouăle în mod natural ai nevoie de : frunze de ceapă și diferite ceaiuri, ciorapi, flori și frunze, multă imaginație și așteptări moderate.

Rezultatul te va lua și pe tine prin surprindere.

Miercurea fără cuvinte: Mixed Emotions

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici.