În drum spre Țara Hațegului (III)

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici.

Publicitate

În drum spre Țara Hațegului (II)

După ce abia părăsisem Făgărașul ne-a atras atenția un indicator Mănăstirea Cisterciană Cîrța – 6 km.  Nu știam noi ce înseamnă cistercian, am bănuit că trebuie să fie un ordin catolic, și cum distanța nu era mare am hotărât să ne abatem de la drum și să intrăm să o vizităm. Și bine am făcut.

Mănăstirea propriu-zis nu mai există. S-au mai păstrat câteva ziduri și biserica. Dar să o iau cu începutul…

Ajunși acolo am găsit o poartă închisă și un afiș cu tarifele de vizitare ( sub 1 euro de persoană) și o listă de numere de telefon. Am sunat la unul dintre ele și cineva foarte amabil ne-a spus să intrăm pe poartă către mănăstire, apoi pe lângă aceasta până la o casă unde la etaj vom găsi pe cineva care ne va ajuta în continuare. Zis și făcut. Am intrat pe poartă.

Apoi am luat-o pe lângă zidurile mănăstirii și am ajuns într-o curte desprinsă parcă din povești. O curățenie impecabilă, tufe de trandafiri și garduri vii. Chiar și o mică moară cu ciocănele de lemn care băteau în ritmul apei.

Am găsit și proprietarii grădinii care, după ce am achitat tarifele modice, ne-au înmânat cheile mânăstirii cu rugămintea de a le înapoia după ce am terminat. Mi-am imaginat că vom vedea doar câteva ziduri…și că nu este nevoie să ne supravegheze.

După prima poartă, cea pe care o puteți vedea în prima imagine, am pătruns într-un mic, dar îngrijit, cimitir al soldaților germani căzuți în primul război mondial.

Și nu vă imaginați surpriza noastră când am constatat că cea de-a doua cheie ne permitea accesul chiar în biserică. Această dovadă de încredere în oameni și în bunul simț al acestora sunt sigură că nu o voi uita niciodată.

Aproape ne era frică să atingem ceva…. Am privit cărțile de rugăciune, unele dintre ele rămase deschise de la ultima slujbă, am urcat la balcon pentru a vedea orga, am admirat o minunată ușă din lemn pictat.

După care am încuiat cu grijă și intenționam să plecăm când am remarcat o intrare mică. Era intrarea de la clopotniță. Bineînțeles că am urcat treptele înalte și alunecoase ( în jur de 45 dacă am numărat bine) pentru a admira mănăstirea de la înălțime.

 Notă:

După ce am ajuns acasă m-am documentat și am aflat că Mănăstirea Cisterciană de la Cîrța (an de înființare 1205-1206) este singura de pe teritoriul țării aparținând acestui ordin catolic. A mai existat una , la Igriș, dar aceea a fost distrusă complet.  Un alt fapt interesant pe care l-am aflat este că Mănăstirea de la Igriș adăpostea cea mai veche bibliotecă din Transilvania (atestată documentar).

 

În drum spre Țara Hațegului (I)

Bine v-am regăsit, dragii mei.  După săptămâni de muncă în ritm infernal am reușit în sfârșit să plec în concediu și să îmi împlinesc un vis drag: am văzut cetățile dacice. Dar cum drumul până acolo a fost suficient de lung și tentațiile nenumărate vă voi povesti mai întâi despre ceea ce am văzut pe drum.

Prima noastră oprire a fost la Cetatea Făgărașului pe care, în mod uimitor, nu o vizitasem niciodată. Cetatea în sine reprezintă o mare dezamăgire fiind în renovări și neputându-se vizita decât în mică parte. Ne-am plimbat un pic pe zidurile exterioare și am admirat lebedele.

Surpriza plăcută o reprezintă Muzeul Țării Făgărașului, amenajat la primul nivel al clădirii principale.  Funcțiunile originale ale camerelor nu au fost păstrate dar se poate citi o descriere a acestora. S-a mai păstrat și un inventar de mobilier pentru fiecare cameră și cu un pic de imaginație poți reconstitui aspectul lor înainte de a fi transformate. În prezent ele găzduiesc exponate de muzeu și pe măsură ce treci dintr-o cameră în alta descoperi noi și noi comori.

În continuare o să vă prezint selecția mea. Din păcate nu vă pot da prea multe detalii pentru că le-am uitat.  🙂

Chiar din prima sală m-a fascinat cuptorul de ars ceramică descoperit la Felmer. Datează din perioada post-romană, este foarte bine păstrat și îl puteți vedea în fundalul fotografiei.

Am admirat și o reconstituire a unei case tradiționale din Țara Făgărașului. Dacă ajungeți la muzeu rugați personalul să vă dea cât mai multe detalii. Sunt de-a dreptul savuroase. Eu nu divulg nimic.

În continuare am fotografiat cea mai interesantă icoană pe sticlă pe care am văzut-o vreodată.

În această sală am aflat povestea unui ingenios mecanism de execuție: Fecioara de Fier. Condamnatului la moarte i se spunea că va fi grațiat dacă sărută o icoană a Fecioarei Maria. Aceasta era de fapt fixată pe un mecanism de execuție pe care condamnatul îl declanșa singur.  Ingeniozitatea mecanismului era cu atât mai mare cu cât prevăzuseră inclusiv debarasarea de cadavru. Din nou, vă las să aflați singuri detaliile.

Am păstrat pentru final unul din minunatele obiecte de sticlărie produse în Țara Făgărașului. Vă mărturisesc că mi-a fost foarte greu să aleg pentru că toate erau superbe. Dar cum sticla neagră este rară l-am ales pe acesta.

Într-una din postările viitoare vă voi povesti despre un loc unde am găsit gel mai bun sirop natural de zmeură și brânză bio cu chimen.

Despre un examen supraestimat

Dragii mei, voi știți că eu nu comentez subiecte de actualitate. Dar de această dată nu m-am putut abține. Chiar au înnebunit toți românii?! Se face atâta caz pentru acest examen de bacalaureat de parcă ar fi testul suprem. Când de fapt nu este nimic mai mult decât o certificare a faptului că în patru ani de liceu s-au acumulat o serie de informații și s-au însușit o serie de instrumente de utilizare a acestora. Nimic mai mult.

Am citit un articol ( spre rușinea mea nu am reținut autorul) în care se afirma răspicat că nu este o realizare promovarea examenului de bacalaureat. Consider a fi o afirmație de bun simț. Ceea ce m-a șocat au fost comentariile revoltate, nu numai ale proaspeților absolvenți, cât mai ales ale părinților.  Dacă de la liceeni mă așteptam la astfel de reacții, o asemenea atitudine la părinți este de-a dreptul îngrijorătoare. Nu știu unde și când s-a greșit. Nu știu de unde a apărut acest concept general răspândit că orice progenitură trebuie să intre la o facultate. De parcă fără ea nu poate lucra ca vânzătoare sau agent comercial. Pentru că în final tot acolo ajunge.

Dar să revenim la bacalaureat. În primul rând nu înțeleg polemicile și discuțiile interminabile pe această temă. Până la urmă unde se vrea să se ajungă? La faptul că sistemul nostru de învățământ este prost? Acest lucru îl aud de pe vremea când eram eu în liceu. Și clar ceva este greșit din moment ce majoritatea elevilor trebuie să ia lecții în particular (meditații) pentru a putea absolvi un examen de certificare a cunoștiințelor dobândite în urma cursurilor urmate. Și vin și mă întreb atunci de ce mai merg la cursuri? Ar putea foarte bine să stea acasă dacă tot se duc degeaba la scoală. Pentru că dacă nu s-ar duce degeaba la ore n-ar mai avea nevoie de meditații. Pare destul de logic. Și din experiență vă spun că se poate lua bacalaureatul (cu nota mare) fără meditații. Se poate intra și la facultate (la stat, cu examen de admitere) tot fără meditații. Totul este să vrei. Și să înțelegi pentru ce urmezi cursurile unui liceu.

Și închei aici pentru că dacă mă dezlănțui s-ar putea să devin prea vehementă. Și așa m-am abătut cam mult de la tematica mea. Și totuși trebuie să vă mai mărturisesc că de câteva zile (de când a început toată această absurditate) mă obsedează un mare adevăr, care mi-a rămas întipărit în subconștient încă din școala generală, ”Dacă toți ar învăța carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. Cred că noi toți ar trebui să ne oprim din această cursă absurdă după diplome însușite inutil și să medităm un pic la asta.

Au fost odată ca niciodată trei purceluși…

Au fost odată ca niciodată trei purceluși care au plecat de acasă.

Dar nu au mers prea mult că cel mic a și obosit.

„Fraților, nu pot merge mai departe…mă dor picioarele ” a zis el.

Și găsind o căpiță de paie și-a construit un culcuș din ea.

Iar pentru că era atât de obosit se trânti în căsuța lui de paie și se puse pe sforăit mulțumit.

Ceilalți doi purceluși au plecat mai departe dar curând și purcelușul mijlociu obosi.

”Frățioare…am obosit de tot…chiar nu mai pot înainta” zise el și rămase pe loc.

Purcelușul mijlociu își construiește o căsuță din niște vreascuri.

Iar pentru că era foarte obosit s-a întins și el să sforăie.

Porcușorul mare, văzându-se singur, se apucă să adune piatră și își construi și el o casă de toată frumusețea. Iar când a terminat-o, el nu s-a pus pe sforăit, ci a început să-și aranjeze prin casă, ca să fie cât mai primitoare și arătoasă.

Deodată în pădure apăru un lup, numai piele și os, atras de sforăiturile puternice ale celui mai mic dintre purceluși.

”Ei băiete, ia deschide tu ușa să te văd mai bine la față” spuse el.

”Nu, nene, nu! E căsuța mea din paie și nu ai voie să intri în ea!” ripostă purcelușul.

Atunci lupul suflă și căsuța zbură cât colo. Purcelușul cel mic țipă și o ia la fugă urmărit îndeaproape de lup.

Ajunge la casa fratelui mijlociu unde se ascund amândoi sub vreascuri tremurând.

Dar lupul suflă, și suflă, și o dărâmă și pe aceasta.

Purcelușii o iau la goană tremurând cu lupul după ei.

Ajung la o căsuță trainică de piatră.

”Oare cine o sta aici?” se întreabă ei. ”Deschide! e un lup mare și rău pe urmele noastre!”

Fratele cel mare le deschide bucuros. De frică purcelușii mai mici se ascund sub pat.

Dar degeaba suflă lupul. Nimic. Suflă din nou. Și din nou. Și din nou. Până cade lat.

Sfârșit.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

1. Distribuția ( de la stânga la dreapta): Bogdan (Lupul), Rareș (Povestitorul), Meda (Purcelușul Mare), Teo (Purcelușul Mijlociu) și Thea (Purcelușul Mic).

2. Coordonator, profesor, regie și scenariu: Silvian Duică

3. Locație: Teatrul Museion, Brașov

Întrebări

În ultimul timp am remarcat că atrag oamenii ca un fel de magnet. Oameni pe care nu i-am mai văzut sau auzit de foarte mult timp, oameni ale căror nume le uitasem…sau ale căror chipuri nu le pot asocia nici unui nume.

Oare ce îi îndeamnă pe acești oameni să-și caute colegii de liceu după atâția ani? Sau chiar colegii de generală… Iată întrebarea care nu mi-a dat pace astăzi. Și cred că am găsit explicația. Oamenii mă caută pentru că vor să-mi arate cât de bine au reușit în viață. Și presupun că fac asta cu toată lumea din trecutul lor. Presupun că este o mare realizare că ești un om de afaceri de un oarecare succes, că ai o mașină scumpă și o vilă cu cinci dormitoare.  O mare realizare care trebuie neapărat etalată în fața celor care promiteau în școală și care acum nu au făcut nimic notabil. În fața celor care în școală erau în grupul celor ”populari” și care acum ciculă înghesuiți în mijloacele de transport în comun.

Aș vrea să mă caute măcar un coleg care să nu pară a avea o viață de vis. Măcar unul… din cei cu care nu am vorbit niciodată. Acum vine întrebarea firească: de ce m-ar căuta cineva cu care nu am vorbit niciodată. Eu una știu că nu aș face-o. Dar mi-ar plăcea să se întâmple totuși…

Poșeta Pandorei

Pandora era o femeie ca oricare alta. Sau cel puțin așa se vedea ea. Pandora nu era nici frumoasă nici urâtă, nici slabă nici grasă, nici deșteaptă nici proastă, nici cultă nici incultă. Pandora pur și simplu era. Sau cel puțin așa credea ea.

Pandora avea un mare defect.  Pandora credea în oameni. Atunci când cineva îi spunea că luptă pentru protecția animalelor, Pandora pur și simplu credea ad literam…pentru că și ea încerca să facă același lucru. Pandora nu își putea imagina că cineva ar putea minți în legătură cu un asemenea subiect doar ca să îi facă ei pe plac. Pentru că deși Pandora era o femeie perfect normală multă lume credea că ea, Pandora, nu era nici măcar pe departe normală. Mulți credeau că ea, Pandora, era frumoasă. Aceia se înșelau. Alții trăiau cu convingerea că Pandora este înțeleaptă. Și aceștia se înșelau. Cei mai puțini, dar cei mai zgomotoși, credeau că ea, Pandora, are un crez. Nici pe departe. Biata de ea trăia fiecare clipă pe rând, încecând din răsputeri  să nu se sufoce sub rutina cotidiană. Pandora pur și simplu ființa. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Așa că nu i s-a părut nimic ciudat atunci când într-o zi, un om, un om ca oricare altul, a venit către ea și i-a întins o poșetă spunându-i:

”Te rog acceptă acest dar. Este un dar de preț. Este o poșetă. Dar ai grijă ce pui în ea. Soarta omenirii depinde de asta.”

Pandora așadar i-a zâmbit bunului om, gândindu-se că oricum soarta omenirii nu are cum  să depindă de o femeie obișnuită așa ca ea, și a luat poșeta ca pe un dar firesc. Apoi a trecut mai departe . Mulți ani a și uitat de poșetă. Nu că poșeta ar fi avut ceva. Dar ei pur și simplu nu îi trebuia. Așa că a purtat-o o vreme apoi a pus-o deoparte ca pe  orice alt obiect care nu se mai potrivea cu vremurile..

Anii au trecut. Vintage-ul a devenit modern. Pandora era acum trecută de prima tinerețe și vroia să scape de orice i-ar fi reamintit de asta. Așa că s-a apucat să facă curat în dulap. Rochii, pantofi, poșete…nimic nu scăpa triajului. Nici măcar vechea poșetă.

Și mai era un șervețel vechi. Probabil că își stersese nasul  cu ocazia uneia din inepuizabilele ei alergii. Nu fusese bolnavă în viața ei. Nu de o boală serioasă, cel puțin. Prietenii ei mureau de cancer…duodenar, limfatic, osos…ea suferea de alergii…uneori chestia asta o complexa…chiar rămânea fără subiecte comune de conversație..uneori, în secret, și-ar fi dorit și ea să fii suferit de vreo boală fatală pe care să o fii învins miraculos…atunci ar fi avut și ea un subiect decent de conversație.

Și mai era și o cartelă utilizată de metrou. Oare de când nu mai mersese cu metroul?…De pe vremea de când lucra pe un post amărât de intern. Pe vremea aceea avea ambiții mari. Visa la o vilă de lux…undeva cât mai aproape de centru dacă s-ar fi putut..utopie evident…dar ea visa…Mai visa la o mașină hibrid și la un soț bogat. Un soț care să o poarte la braț ca pe un trofeu de preț. Cel mai de preț trofeu. A zâmbit amintindu-și. Vise de fată prostuță.

Nici n-ar fi putut fi altfel. Numai o fată prostuță și-ar fi ținut jurnalul în poșetă. Pentru că exact aceasta a fost următorul obiect pe care l-a găsit în poșetă. Un carnețel cu un mic unicorn alb desenat pe copertă. Și cu mulți unicorni multicolori ascunși între paginile sale.  Pagini umplute cu un scris mic și ordonat. Aproape prea mic pentru a putea fi lizibil. Ca și cum i-ar fi fost frică să se arate ochilor curioși.

Acum că nu mai rămăsese nimic în ea poșeta părea să-și fi pierdut menirea. Așa că Pandorei i se făcu milă și puse înapoi obiectele scoase. Unul câte unul acestea își regăsiră culcușul primitor în care dormiseră atâția ani.  Toate cu excepția micilor unicorni sfioși. Pentru că până și Pandora știa că aceștia nu au ce căuta într-o poșetă.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru concursul organizat de Reeija, magazin online ce oferă genți de piele.