Casa Luxury

Bine ai venit în casa noastră! Mă întâmpină o voce diafană cu inflexiuni calde. Am intrat emoționată neîndrăznind să-mi ridic privirea de pe podelele de un alb imaculat. Ajunsă în salon am fost invitată să iau loc într-un fotoliu.

Pe mine te rog să mă scuzi doar două minute cât anunț copii că ai venit.

Rămasă singură am început să cercetez curioasă camera. Totul în jur era alb impecabil: pereții, parchetul, lumina…. Mobila simplă de un violet deschis, două canapele și câteva fotolii, personaliza încăperea. Pe unul din fotolii dormita o pisică grasă care putea trece ușor drept obiect de decor. Din loc în loc câteva măsuțe de sticlă întregeau designul minimalist al încăperii.

Cum a fost călătoria?

Am tresărit uimită să constat că nu eram singură în cameră. Vocea, cu tonalități de bas, venea din dreapta mea. M-am întors și am remarcat doi ochi mari care mă cercetau cu atenție pe sub sprâncenele stufoase.

A fost plăcut. Foarte rapid. Dintr-un click.

Aceasta este bine, răspunse părând mulțumit domnul cu sprâncenele stufoase. Aceasta este foarte bine, repetă el. Poate ai dori să jucăm un joc de șah?

Și fără a aștepta răspunsul meu, care ar fi fost că sunt un jucător execrabil de șah, în fața mea se materializă un minunat glob pământesc din lemn care se deschise singur dezvăluind un joc de șah gata pregătit.

Văd că ai făcut cunoștință cu soțul meu, mă salvă vocea diafană a doamnei Luxury. Jocul de șah este slăbiciunea lui, adăugă zâmbind. Dragul meu nu cred că doamna are timp acum. Și jocul de șah dispăru la fel de misterios precum apăruse. Știi, se întoarse către mine, muncește atât de mult încât foarte rar are ocazia să se distreze. Ah, dar uite că au apărut și copii.

În cameră intră o mică balerină și parcă întreg spațiul se umplu de muzică și voioșie. Păși pe vârfuri cu grație desăvârșită și fâcând o piruetă în dreptul meu se aplecă și mă sărută grațios pe obraz.

Cât mi-ar plăcea să zbor pe Lună…Nu-i așa că Luna e minunată?! Petrec noaptea întreagă  admirând-o…Iar ziua dansez de dorul ei. Și începu să se învârtă în piruete amețitoare plutind printre măsuțele de sticlă.

Priveam fascinată silueta ireală și un sentiment de liniște și fericire mă cuprinse.

Copila asta e cam lunatecă, se auzi vocea gravă a domnului Luxury Wise. Auzi să zbori pe Lună…mai bine s-ar opri din toate aceste piruete fără sens și ar face și ea ceva util.

Vai, domnule Wise, dar face. Piruetele sale sunt atât de frumoase și aduc atât de multă bucurie, m-am trezit intervenind aproape fără să vreau. După privirea rece a domnului Wise mi-am dat seama că urma să nu fie de acord cu mine. Dar nu apucă sa-și exprime dezaprobarea  pentru că un zgomot infernal făcu orice conversație imposibilă. Era un amestec de sunete: potcoave de cal, nechezat, zângănit  metalic de armură. Și în câteva secunde întreg spațiul liber fu invadat de un cavaler, complet înarmat pentru turnir, și călare pe armăsarul său.

Dragul meu de câte ori te-am rugat să nu vii cu calul în salon? întrebă doamna Wise pe același ton calm și diafan, dar cu o urmă subtilă de dojană în glas.

Dar mamă știi că nu pot lăsa garda jos nici măcar o secundă! Dușmanii mei pot ataca oricând! Și eu îi aștept! Numai să îndrăznească! Voi lupta întotdeauna împotriva Urâtului și Prostului-Gust! Ah, numai să îmi iasă în cale! Rosti cavalerul cu înflăcărare. Apoi întoarse calul și ieși din cameră la fel de furtunos pe cât intrase.

Pe fața mea probabil că se citea uimirea, fața aceasta expresivă a mea băgându-mă până acum într-o mulțime de încurcături, pentru că doamna Luxury se simți datoare să îmi explice:

În familia noastră fiecare are responsabilitățile sale. Domnul Wise, ca orice cap de familie respectabil, se ocupă de chestiunile financiare. Fiul nostru pe care tocmai l-ai văzut ne asigură protecția. Amenințarea este cât se poate de reală, dar poate că mai exagerează uneori cu avântul său. Entuziasmul tinereții, nu-i așa că este un sentiment minunat?! Draga mea Balerina este firea sensibilă din familie. Dar ne aduce atâta bucurie. Iar micuțul Jolly se ocupă de împachetat cadouri. Draga mea trebuie să știi că împachetatul este o treabă foarte serioasă. Necesită multă atenție și un simț estetic impecabil. Ți-ar plăcea să îl vezi la lucru?

Am răspuns că da și desăvârșita doamnă Luxury mă invită cu un gest plin de amabilitate să o urmez. Nu mă puteam abține să nu îi admir ținuta grațioasă, croiala perfectă a rochiei argintii, mersul feminin.

Ne-am oprit în ușa unei camere enorme ticsită până la refuz cu hârtii cu nenumărate imprimeuri, casete și cutiuțe de toate culorile, formele și dimensiunile. Nu-i place să fie deranjat în timp ce lucrează, îmi șopti doamna Luxury. La început nu înțelegeam ce vrea să spună pentru că nici nu l-am remarcat pe micuțul Jelly, o pată multicoloră printre multe alte pete multicolore. Dar el era acolo extrem de concentrat la ceea ce avea de făcut. În fața sa aliniase câteva micuțe obiecte care păreau extrem de importante. Le lua pe rând în mână, le studia îndelung, după care alegea hârtia potrivită după culoare, textură și dispoziție. Apoi cu viteza tuturor celor opt tentacule ale sale transforma totul într-un cadou perfect. Era magie. Și era o plăcere să îl privești. Plăcerea se putea citi și pe chipul doamnei Luxury. Și privind această femeie minunată am înțeles: ea era responsabilă pentru a ține unită minunata familie LuxuryGifts.ro.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa XII a competiției SuperBLog 2013.

Jucătorul

Ora unu a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârteau în dansul lor inocent, scandând cu voci vesele melodia monotonă. Din când în când aruncau câte o privire furișată către ascunzătoare Omului-Negru. Se opri hipnotizat să îi privească. Mici fețe pistruiate, bronzate, bretoane ciufulite, bentițe cu funde roz, mânuțe prinse unele de altele.

O fetiță îi atrase în mod special atenția. Avea o coadă lungă împletită pe spate și ochii mari verzi. Îi amintea de o altă coadă lungă prinsă pe spate. Și alți ochi verzi, umbriți de gene lungi și negre. Se jucau pe maidanul dintre blocuri, printre buruienile uscate și maldărele de moloz. Ea avea rochițe din pânză înflorată și pantofiori de pânză. El pantaloni scurți făcuți din pantalonii lungi care îi rămăseseră scurți și pantofii vechi cărora le decupaseră vârfurile pe post de sandale. Ea tocmai primise de la mătușa din RDG o trusă de doctor. Cu ramele de plastic în vârful nasului îl consulta serioasă cu stetoscopul bleu. Nota ceva pe mica fișă de consultație dând dezaprobator din cap: ”E grav! Ești foarte bolnav! Ai nevoie de o injecție specială!” Apoi cu cea mai mare seriozitate scoase o seringă din trusă. Atunci s-a speriat. Nu vroia să facă injecții. Nu vroia să fie bolnav! Și a fugit de pe cutia de carton ce ținea loc de pat de spital. A fugit plângând acasă lăsând în urmă râsul batjocoritor al celorlați copii.

A fugit dar nu a uitat. De câte ori trebuia să meargă la medic își amintea râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea. Râsul acela îi rămăsese în suflet ca un ghimpe. S-au reîntâlnit în liceu. Ea înaltă, subțire. Avea uniforma făcută pe comandă și pantofi de lac cu un pic de toc. El purtând uniforma fratelui mai mare, un adolescent șters și elev mediocru. Ochii ei mari și verzi l-au cercetat o clipă apoi au trecut mai departe fără al recunoaște. Dar el a recunoscut-o imediat. A început să o urmărească în taină întâi cu ura umilinței dureroase. Apoi, nici el nu știe cum s-a întămplat, o urmărea pentru că nu putea să facă altfel. Ea era clasa a XII-a. El abia a X-a. Nici nu exista pentru ea.

Apoi fratele lui l-a luat la o petrecere de Revelion. Nimeni nu îl băga în seamă pe puștiul de a X-a cu haine ponosite. Toți se distrau. Râdeau. Cineva adusese alcool și îl strecuraseră în suc. A băut și el. Prima dată s-a înecat. Apoi i-a plăcut senzația. Lumea era un loc mai vesel. Culorile se amestecau. Și totul a început să se învârtă. A căutat un dormitor. Simțea nevoia să se întindă. A intrat în prima cameră. Acolo era ea. Cu părul lung despletit peste rochia înflorată. Plângea. A privit-o câteva momente. Simțea o satisfacție ciudată. Apoi i-a părut rău. S-a așezat lângă ea. Ea i s-a aruncat în brațe hohotind. Și atunci…poate alcoolul a fost de vină…i-a ridicat fața și și-a lipit buzele sale uscate de buzele ei fierbinți. Stângaci. Pătimaș. Cu ură. Cu adorația celor 17 ani ai săi.

Ora două a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Ore lungi de marșuri fără rost. Școala de luptă. Culcat! La stânga! La dreapta! Bocanci grei și incomozi. Bătături în talpă. Bășici la degete. Mâncare proastă dintr-un cazan murdar. Dușuri la ore fixe. Cu apă rece. Pachetele de la mama.

Mirosul prafului de pușcă. Nimic nu are sens. Nimic în afară de ochii ei verzi care îl țin treaz în fiecare noapte. Își imaginează fiecare mișcare a ei, cum râde. Gândul petrecerilor din cămin îl rod și nu îi dau pace. Gândul altor mâini în jurul talie ei în timp ce dansează. Alarma de dimineață. Ploaie. Noroi. Rucsacul greu cu armamentul din dotare. Rutina.

Nimic nu îl pregătise pentru această realitate. Rece. Murdară. Absurdă. Unde erau faptele glorioase? Șirurile de soldăței de plastic frumos aliniate luptându-se eroic. Poate că așa se văd și ei de undeva de sus. Șiruri de soldăței de plastic aranjate pe masa unui general. Același joc. La altă scară. Dar fără eroism. Doar instrucție. Marșuri. Nesiguranță.

Ora trei a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt în continuare.

Și glasurile lor îl duc mai departe în amintire. La un alt glas. Tot de copil. Un copil cu ochii verzi ai mamei sale. Acoperiți de gene lungi și negre. Dar pe atunci nu avea timp să îl asculte. Nu avea timp.

Prins în giganticul său joc de Monopoly uitase de tot restul. În fața lui, pe biroul negru de mahon, se înșirau străzile orașului. Aici voi face case, aici hotel. Acestea nu sunt bune. E o investiție proastă. Poate dincolo. Cartierul galben are potențial. Totul este să știi să îl exploatezi. Și de ce nu avem nevoie ne debarasăm. Cum? Simplu. Vindem. Și dacă nu merită vândute le demolam. Și construim altceva.

Poftim? Este serbare la școală? Eu nu am timp să ajung. Joacă-te tu de-a mama. Că eu mă joc de-a tata. Nu te mai plânge. Vă lipsește ceva? Atunci…ce altceva mai vrei de la mine?! Chiar nu înțelegea că el nu are timp?!

Ora patru a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Și numai timpul i-a mai rămas. Fata cu ochii verzi a plecat. Râsul copilului cu ochii verzi ca ai mamei sale nu s-a mai auzit. S-a întors într-o zi de la biroul său negru de mahon. A deschis ușa și l-a întâmpinat o liniște ciudată. Dar nu a înțeles de prima dată. Iritat și-a pus un pahar de vin și a deschis televizorul. S-a așezat în canapea. A așteptat. Minutele treceau. Se înnoptase deja. Simțea că ceva nu este așa cum ar trebui să fie așa că a sunat-o. A intrat mesageria.

Nervos s-a dus în dormitor. A vrut să se schimbe pentru a face duș. Când a intrat în dressing a văzut că hainele ei lipsesc. A început să caute în sertare. Toate erau goale. S-a dus în camera copilului. Abia atunci a realizat. Plecaseră.

Întâi s-a enervat. I-a trimis sute de mesaje. Mesaje de amenințare. Toată umilința se întorsese de zece ori mai puternică. După un timp a obosit. A început să o implore. Și umilința i se întipărea și mai adânc în inimă. Răsul din copilărie, râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea, îl auzea acum din nou..

Ora cinci a sosit

Omul-Negru n-a venit!

S-a apucat de băut. Întâi câte un pahar. Apoi o sticlă. Apoi cine să mai țină socoteala. Și-a făcut noi prieteni. Genul acela care stau cu tine până la ultima picătură de băutură. L-au dus să joace. I-a plăcut. A jucat. Și a pierdut. A pierdut totul. Până și biroul negru de mahon. Apoi l-au părăsit. Mică muscă prinsă în urzeala unui păianjen gigantic.

Acum trebuia să joace altfel de jocuri: jocurile foamei. Nemiloase. Crude. Aruncat în arenă lupta împotriva propriilor sale eșecuri. Și a luptat. A luptat pe viață și pe moarte. Dar fata cu ochii verzi nu a mai fost acolo să îl vadă învingând. Și nici copilul cu ochii verzi ai mamei sale. Și nu s-a simțit ca un învingător.

Ora șase a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt din ce în ce mai repede. Privirile furișate devin din ce în ce mai dese. Se închipuie și el prins în jocul lor, scandând melodia monotonă, simțind amenințarea…

Ora șapte a sosit

Omul-Negru a venit!

Copii se împrăștiară fugind cu țipete. Doar el rămase, senin și nemișcat. Acum era pregătit. Mai jucase jocul acesta.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa XI a competiției SuperBlog 2013.

Game over!

Se ridică amorțit din scaun și se uită cu greutate la ceas. Ochii săi obosiți necesită timp să se obișnuiască cu lumina difuză a dimineții. Este 6: 30. Deja?! Înseamnă că au trecut peste 10 ore.  

De  fapt au trecut câteva vieți. Își toarnă o ceașcă de cafea rece din cafetiera uitată pe masa din bucătărie. Ceva nedefinit plutește în lichidul maro cu aspect mâlos. Ridică din umeri și bea.

Încă un sfert de oră și trebuie să plece la muncă. Își simte pleoapele grele, dureroase. De câte zile nu a mai dormit?! Dar gata. Diseară se termină și va dormi o săptămână. Cel puțin. Noua lume se va deschide abia pe 7 noiembrie așa că are timp.

Era bine dacă ar fi fost mai odihnit. Diseară va fi momentul decisiv, momentul confruntării finale. Oamenii lui se bazează pe el să îi conducă către victorie. Dezbină și cucerește! fusese strategia adoptată. Așa preluase conducerea. Râdea și acum gândindu-se la panica creată în momentul în care au înțeles ce se întâmplă. Dar era prea târziu. I-a luat ca din oală.

Acum mai trebuia doar să le dea lovitura finală. Ucide! Ucide! Ucide! Era cel mai bun asasin din câți existaseră vreodată. Și nu exagera. Dar de această dată era mai mult: era strateg, era leader …era tot ceea ce ar fi putut să fie în viața reală și un pic mai mult. Se antrenase nopți întregi pentru acest moment. Ore și ore de tras la țintă, în soldați, în monștrii, în demoni. Își amintea și acum cu emoție primul shooter jucat vreodată: ”Return to Castle Wolfenstein”. Era mic atunci … tremura de frică noaptea…singur în dormitorul său…în timp ce mumiile răsăreau din negura catacombelor. Pe vremea aceea avea placă video integrată…nimic nu mergea…fundalul era o mare pată amorfă… Și-a vândut bicicleta pentru a cumpăra o placă video performantă. Habar n-avea el pe vremea aceea de plăci video ATI sau nVidia.  Cumpărase ceea ce îi spusese un prieten mai mare să cumpere.

Și uite unde a ajuns acum! Nici o componentă nu mai are secrete pentru el. A devenit o autoritate în domeniu. Este considerat un expert. Un fel de enciclopedie. Știe absolut toți parametrii pe de rost, face testări…dă sfaturi pe un forum de gaiming al unui magazin online. Este respectat.

Ucide! Ucide! Ucide! Nimic nu mai putea să stea în calea lui acum. Doar dacă…și posibilitatea îl paralizează. Pune mâna pe telefon. Nu se mai duce la muncă azi. Va spune că are o … indigestie. A treia oară luna aceasta. Nu contează. De fapt nici nu mai sună. Fie ce-o fi. Doar se va conecta. Se va convinge că totul decurge conform planului. Și va pleca apoi la muncă.  Va inventa el o scuză, ceva…se gândește pe drum.

Se așează în scaunul special conceput pentru a asigura o poziție cât mai comodă. Nimic nu trebuie să-l distragă atâta timp cât este conectat la adevărata existență. Deschide dintr-un gest poarta de acces. Cu glas clar dar care îi trădează încordarea își spune parola. A intrat. În jurul său o lume se construiește. Frânturi de imagini se perindă cu viteză făcându-i rezumatul minutelor cât a lipsit. Apoi brusc, fără nici un avertisment, simte. Simte lipită de ceafa sa metalul rece al unei arme. Știe instinctiv cui aparține. Nu e nevoie să se întoarcă. Știuse încă înainte de a intra.

Dezbină și cucerește! Începe să râdă. Un râs nervos. O descărcare parcă fără voie. Cât de naiv a putut să fie! Ar fi trebuit să o elimine de la început încă de când știuse să se facă indispensabilă cu intrigile ei, cu  glasul său ca o insinuare, unealta perfectă, supusă, mortală. Mâna lui dreaptă.

I se păre că aude zgomotul inconfundabil produs de deget pe trăgaci. Apoi liniște. Imaginile în jur încep să se dezintegreze, să se amestece cu cele ale unei alte realități. Una banală. Una în care el este un nimeni, un simplu roboțel printre alte mii de roboței…

Game over!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa X a competiției SuperBlog 2013.

Visul

Azi noapte am avut un vis ciudat. Am visat că cineva a venit și mi-a făcut curat în birou. Dar mai bine să vă povestesc…

Era o dimineață ca oricare altă dimineață a săptămânii. Ceasul a sunat ca de fiecare dată o dată, de două ori, de trei ori. După a jumătate de oră m-am hotărât și eu să mă dau jos din pat și să cobor în birou. Ozzy mă aștepta deja cuminte în fața ușii, pregătit să-și ocupe locul pe covorașul de lângă scaunul meu. Am descuiat ușa și ca de obicei el a intrat primul dând fericit din coadă. Apoi s-a oprit neîncrezător. Dintr-o privire am înțeles motivul stuporii sale…pătrunsesem în biroul altcuiva. Și totuși…

În locul în care înainte fusese un vraf aparent dezorganizat de hârtii sub care numai un cunoscător ar fi putut ghici o tastatură…acum se găsea o suprafață de lucru neagră și strălucitoare. Și o tastatură cu literele aproape șterse de prea multă utilizare. Tastatura mea să fie? Sau nu e ea? Și dacă e ea unde a dispărut restul?

Mă apropii cu precauție. Brusc telefonul sună. Răspund automat. Pe mine mă caută. Deci este totuși biroul meu. Mi se cere o informație. O am aici undeva. Știu pentru că am lucrat ieri la ea și era chiar undeva deasupra teancului…pe o hârtie…Nu mai există teancul.

Îmi cer scuze. Revin în câteva minute cu informația.

Închid și privesc perplex în jur. În dreapta într-un raft o serie de bibliorafturi mă privesc înapoi aliniate, etalându-și ostentativ numele și data. De unde au apărut? Nu le cunosc…Îl scot pe primul din șir. Înăuntrul său dosare. Iar în dosare…teancul meu. Separat. Dez-organizat. Re-organizat. Catalogat.

Caut înfrigurată informația cerută. Numele sunt în ordine alfabetică. Am găsit. Un pix și-un post-it să notez. Era un pix ieri chiar aici. Unde a dispărut?! Știu sigur că era. Deschid la repezeală un sertar în căutarea altuia. Închid la loc. Deschid din nou. Chiar am eu șase capsatoare?!

Deschid un alt sertar: agrafe de birou, pioneze, câteva cuttere…nu mă interesează acum. Deși ieri ar fi fost bun un cutter.

Mă mut la celălalt birou. Cel mare pe care nu îl folosesc decât atunci când pe masa calculatorului nu mai încape nici un ac.  Deschid sertarul din mijloc…câteva zeci de pixuri și markere de toate culorile și dimensiunile se înghesuie unele peste altele. Uite și pixul cu ștampilă primit în dar și care crezusem că a fost furat.

Îl iau în grabă și întind mâna către locul în care ar fi trebuit să fie un teanc roz de hârtiuțe pătrate. Nimic. Mă întorc la masa calculatorului. Erau vreo trei teancuri ieri acolo. Nimic.

Telefonul sună din nou. Alt număr. Răspund.

Sunt într-o discuție. Mă scuzați. Vă sun înapoi imediat ce termin.

Închid. Ozzy scheaună și îmi atrage atenția. În locul covorașului său tronează o cutie ciudată și cenușie. Pare a fi un distrugător de documente. Dar eu nu am distrugător de documente! Aceasta este treaba lui Ozzy. Când nu mai am nevoie de o hârtie i-o dau lui și are el grijă să o fac bucăți cât mai mici. Munca e împărțită. Și amândoi suntem mulțumiți. Mă enervez, dar nu am timp acum de asta. Unde îmi sunt post-it-urile?!

Nu pot respira. Zecile mele de bucăți de hârtie roz, mici pătrate cu sute de informații adunate pe ele. Toate numerele de telefon. Toate adresele. Cantitățile, dimensiunile, …calcule intermediare. Listele cu lucruri de făcut. Listele cu cele terminate. Termenele limită. Fotografiile pe care le selectasem pentru noul calendar.

Camera începe să se învârtă în jurul meu. Produse de papetărie încep să se rotească cu viteză amețitoare. Ozzy scheaună speriat din spatele scaunului. O ștampilă gigantică Trodat se apropie. Telefonul începe să sune din nou.

Mă trezesc. Opresc alarma ceasului. Sar direct din pat și alerg la parter. Ozzy mă privește nedumerit și somnoros. Descui ușa biroului și ca de obicei el intră primul și se instalează pe covorașul său de lângă scaunul meu. Răsuflu ușurată. Biroul meu arată ca un câmp înflorit de hârtiuțe mici, roz și pătrate.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa IX a competiției SuperBlog 2013.

Parfum subtil de mandarine

Seducție. Ce cuvânt frumos. Joc, artă, știință sau intuiție? Sau poate câte un strop din fiecare… Nu am simțit niciodată nevoia de a seduce pe cineva. Întotdeauna fidelă mie însămi eu am fost cea sedusă. De cele mai multe ori de o idee. Foarte des de câte o imagine. Mai rar de câte o persoană.

De data aceasta însă ceva s-a schimbat. Să fie vârsta? Să fie parfumul său pe care îmi este dor să-l am din nou pe piele? Mi-e dor de el…și nu mi s-a făcut dor în momentul în care am plecat fără să mă mai uit în urmă. Mi s-a făcut dor de el acum, după atâția ani, acum când m-a descoperit întâmplător, susține el, m-a căutat prefer să cred eu, pe o rețea oarecare de socializare.

Astăzi ne reîntâlnim…după câți ani oare? Nu vreau să socotesc. Prea complicat. Și total irelevant. E important doar că ne reîntâlnim. Doi străini cu o frântură de trecut comun. Cândva ne-am împărtășit unul altuia secretele. Cândva trupul meu și trupul său s-au contopit. Și parcă a fost bine.

Recunosc. L-am căutat și eu după ce am vorbit. După ce am hotărât să ne reîntâlnim la un pahar de povești, așa ca între doi oameni cu un oarecare trecut comun. I-am cercetat fiecare fotografie găsită încercând să regăsesc expresiile familiare. De câteva ori am crezut că am reușit. Dar cel mai des am întâlnit expresii noi.  Zâmbete noi. Riduri noi. Câteva fire albe prin părul ceva mai rar. Și siguranța unui bărbat.

Acea siguranță. Acel ceva din mișcări similar mișcărilor unui prădător. Și care involuntar mă fac să mă simt ca o pradă. Instinctiv reacționez. Mă retrag. Devin sarcastică. Uneori acidă… Un mecanism reflex. Testat. Și eficient.

Și totuși câteodată…foarte rar…aș vrea să pot să fiu eu însămi prada. Măcar pentru o noapte. Câteva zile. O săptămână poate. Privesc fără entuziasm șirurile de rochii aliniate pe umerașe. Nimic nu îmi place. Nimic nu spune sunt aici pentru tine. Așa că aleg un simplu tricou și o pereche de jeans. Mă îmbrac. Mă privesc. Ceva nu e așa cum ar trebui să fie. Încerc un alt tricou cu un bumbac mai fin și o culoare mai suavă. Un alb un pic murdar.

Să mă machiez?…Poate un pic. Atât cât ochii mei să pară un pic mai verzi decât sunt ei de fapt. 

Îl vreau! Și constatarea mă surprinde până și pe mine. Îl vreau bărbat. Pentru că tânăr l-am avut. Îl vreau așa cum este el acum. Cum cred eu că este el acum. Îl vreau așa cum ar putea să fie. Și brusc tricoul nu mai pare îndeajuns. Mă dezbrac. Din nou. Dacă ar putea să mă vadă așa cum sunt acum. Dacă ar putea să mă apropii de el ca un parfum. Nevăzută. Doar simțită. Parfum subtil de mandarine. Accent de frezie. De primăvară. Și de sărut furat.

Aleg o rochie simplă, crem, de dantelă. Nu este nici prea lungă, până în pământ, dar nici chiar scurtă. Mă întreb dacă am mai purtat-o vreodată? De fapt mă întreb cum a ajuns la mine în dulap pentru că nu îmi amintesc să o fi cumpărat… Trec pe lângă cutiile cu bijuterii fără să le privesc. Dantela este și așa destul de complicată.

Au mai rămas doar câteva minute. Taxiul parchează răbdător în fața porții. O ultimă verificare în oglindă. Văzută prin ochii peliculei argintii imaginea mă mulțumește. A mai rămas un singur detaliu…pe care oglinda nu îl poate remarca. Îmi plimb mâna pe sticluțele amestecate pe masa de machiaj. Le mângâi pe fiecare în parte cu o buricele degetelor…mâna mi se oprește în dreptul celei roz. Îmi place. Pare jucăușă. Poate prea jucăușă?…E alegerea perfectă. Mă las învăluită de ploaia de stropi invizibili. Îi las să mi se așeze pe păr, pe gât…în palme, pe pielea aproape transparentă de la încheieturi…

Taximetristul claxonează. O dată. De două ori. Se pare că aceasta a fost toată răbdarea lui. Încui cu un gest reflex poarta și mă așez pe bancheta din spate. Inima începe să bată din ce în ce mai tare pe măsură ce kilometrii se adaugă la nota finală. Încerc să mă calmez. Respir adânc. Esențele de mosc și chihlimbar mă amețesc. Ce simplu ar fi să fiu zeiță antică înveșmântată în parfumul ofrandelor. Ar fi îndeajuns o singură privire…

Taxiul a oprit. Plătesc. Cobor. Mă opresc și îl caut din priviri. L-am găsit. Arată chiar mai bine în realitate. Încerc să îmi maschez entuziasmul dar fluturașii din stomac nu sunt un mit. Au mii de culori și milioane de aripioare neobosite. M-a văzut la rândul său. Zâmbește. Se apropie și mă îmbrățișează. Și parcă îmbrățișarea s-a prelungit cu o fracțiune de secundă în timp ce o șuviță dezordonată a părului meu creț i-a mângâiat obrazul. O șuviță cu parfum subtil de mandarine. Accent de frezie. De primăvară. Și de sărut furat.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa VIII a competiției SuperBlog 2013.

 

Geanta aproape perfectă

A fost odată un om care iubea. Iubea felul în care dimineața razele de soare mângâiau bobocii florii de cireș, iubea sunetul tălpilor de copil pe nisip, iubea oftatul frunzei când se desprinde toamna de ramură. Dar mai presus de toate iubea femeia. Nu o femeie anume. Iubea toate femeile în mod egal: iubea felul în care privirile lor îl cântăreau după criterii numai de ele știute, iubea tăcerile lor enigmatice și cuvintele pe care nu le rosteau niciodată. Iubea felul în care conștiente de puterea lor jucau rolul modestiei. Iubea felul în care se mișcă, respiră, dansează.

Și pentru că le iubea atât de mult a hotărât să le dăruiască ceva pe măsura desăvârșirii lor. Un obiect care să le însoțească întotdeauna. Un obiect care să le slujească. Un obiect care să le scoată în evidență frumusețea așa cum nici un altul nu o făcuse până atunci.

A vrut să creeze o bijuterie în care să amestece o rază de lună. Dar și-a dat seamă că unele femei sunt raze de soare.

A vrut apoi să creeze un parfum. Dar ce parfum este mai îmbătător decât parfumul de femeie?

Rând pe rând ideile i se părea lipsite de valoare… Ar fi vrut ceva…unic. Misterios. Ceva util. Ceva de neînlocuit.

Cum ar fi o geantă?

Exact. Acesta era obiectul pe care îl căuta.O geantă. O geantă cum nu a mai existat vreodată și nici nu va mai exista. Așa că a luat o bucată de piele și a croit un obiect simplu, cu linii clasice și dimensiuni potrivite pentru mâini mici și delicate. Dar oare ce culoare să îi dea? Roșul intens al buzelor proaspăt sărutate? Negrul nopților fără stele? Sau albul imaculat al dantelelor delicate? Care ar fi oare culoarea potrivită unei genți?

De ce nu poate avea de fiecare dată altă culoare?

Ideea îi plăcu. De fiecare dată altă culoare aleasă după firea celei pe care o slujește. Sau după dispoziția sa trecătoare. Sau după culoarea zâmbetului…O geantă care să își schimbe culoarea asemenea unui cameleon.

În funcție de dispoziție și necesități.

Rezolvând această problemă de stare omul se concentră către interior. Adună în jurul său toate obiectele de care avea nevoie și constată că i-ar fi trebuit un oraș pentru a le așeza pe fiecare la locul său: amintiri, parfumuri, iubiri și alte mici nimicuri total nefolositoare la prima vedere dar cu adevărat indispensabile unei femei adevărate.

Așa că stătu un pic pe gânduri și apoi hotărâ să le dea nume. Îl chemă pe fiecare pe numele său și acesta veni cuminte, se micșoră și se strecură în geanta cu tăieturi simple. Până din tot orașul nu mai rămase absolut nimic.

Dar oare cum le voi scoate înapoi de acolo?

Doar ne-ai dat nume. De ce nu ne chemi înapoi?

Nu merge așa. Eu vă pot chema pentru că eu v-am numit. Dar Ea cum se va descurca? Ea care gândește în toate limbile Pământului?

Atunci numește-ne în toate limbile Pământului. Sau pune-ne un cod de bare. E eficient și funcționează chiar și în afara galaxiei.

Și îi plăcu ideea. Așa că lângă fermoar și relativ centrat montă un mic accesoriu, stricând un pic liniile clasice ( dar ce-i design-ul fără funcționalitate?). Orice obiect odată intrat era astfel pe loc catalogat. Apoi cu un singur gând și gest putea fi chemat în orice limbă cunoscută.  O singură problemă rămase totuși nerezolvată: cum pui un cod de bare amintirilor? Cum poți ascunde razele de soare ce mângâie bobocii florii de cireș?

Răspunsul este simplu. Nu pui. Pentru acestea ai nevoie de o altfel de geantă.

 ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris pentru Etapa VI a competiției SuperBlog 2013. Sponsorul probei: magazinul online Reeija.

Prima vacanță a Mariei

A fost odată ca niciodată o fetiță cu ochii mari, căprui și limpezi.

Ca ai mei, mama?

Da, iubita, exact ca ai tăi. Numele ei era Maria și era o fetiță cuminte și înțeleaptă. Își îndeplinea sarcinile cu conștiinciozitate și era o fetiță veselă și liniștită. Avea însă o mare dorință: să meargă și ea în vacanță.

Cum adică să meargă în vacanță?

Da. Să meargă și ea undeva, pentru că niciodată nu ieșise din orașul în care se născuse.

Dar de ce nu o ruga pe mama ei să o ducă?

Pentru că, așa cum am mai spus, Maria era o fetiță bună și cuminte. O vedea pe mama ei muncind din greu pentru a câștiga bănuții cu care să le cumpere mâncare și hăinuțe și caiete pentru școală. Vedea expresia tristă de pe fața mamei ei când privea hăinuțele noi și frumoase ale celorlalte fetițe, păpușile în haine roz de prințesă…și știa că o astfel de rugăminte doar ar fi întristat-o și mai tare pe mama ei.

Și adică nu văzuse niciodată marea?!

Nu, draga mea. Nu văzuse nici marea. Și nici nu fusese niciodată pe munte. Îl privea de la distanță în fiecare dimineață când se trezea și înainte de culcare în fiecare seară. Îl privea de la fereastra ei. Îl vedea departe în zare, uneori strălucind în lumina răsăritului, alteori cuprins de flăcările apusului. Niciodată la fel. Dar întotdeauna acolo. De fapt, muntele din depărtare era cel mai bun prieten al Mariei. Lui îi împărtășea toate secretele inimioarei ei de fetiță, cu el își împărțea toate bucuriile și tristețile. Și el îi răspundea la rândul său. Când Maria era tristă piscurile sale se ascundeau într-o ceață densă ca o pâslă. Când Maria era veselă pădurea se înveșmânta în culori de sărbătoare.

Avea și un nume muntele Mariei?

Sigur că avea un nume. Muntele se numea Straja. Și nimic pe lume nu i-ar fi făcut mai mare plăcere Mariei decât să petreacă o vacanță la Straja. Și într-o seară de toamnă târzie…dorința i se îndeplini. În timp ce stătea cuminte în pat încercând să adoarmă simți cum cineva o privește. Crezu că este mama ei dar nu mică îi fu uimirea când constată că în camera ei se află un bătrân înalt cu părul cenușiu și haina verde ca acele de brad. În mod normal ar fi țipat de spaimă dar ceva din înfățișarea lui îi părea atât de familiar…ca și cum l-ar fi cunoscut și așteptat dintotdeauna.

”Ești chiar tu? ” îngăimă Maria, neîndrăznind să se bucure.

”Da. Sunt chiar eu.”, zâmbi cu bunătate bătrânul munte. ”M-ai chemat de atâtea ori încât nu puteam să nu vin. Acum vom merge împreună în lumea mea.”

Maria luă la repezeală un hanorac din și singura pereche de ghete pe care o avea. 

”Sunt gata” anunță ea nerăbdătoare.

Și călătoria începu. Mai întâi bătrânul îi arătă primii ghiocei răsărind de sub pătură de zăpadă. Apoi se alăturară procesiunii ”Drumul Crucii”. Maria admiră picturile de pe pereții tunelului ce duce prin inima muntelui către Schitul Straja și ascultă cu ochii mari de uimire povestea crucii din bec

Apoi muntele îi arată comorile sale văratice: pajiștile înverzite, potecile umbroase, copacii modelați de vânt și stâncile îndrăznețe. I se tăie răsuflarea în timp ce urmărea tinerii curajoși luptându-se cu apele învolburate sau cățărându-se pe stâncile inaccesibile. Le admiră curajul și tenacitatea, spunându-și că ea n-ar putea face niciodată așa ceva.

Bătrânul își continuă însă călătoria și îi spuse povestea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și fetița ascultă cu atenție și emoție. Îi arătă monumentul ridicat în cinstea lor. Apoi culeseră un buchet de brândușe pe care să îl ducă mamei sale.

Timpul zbura printre frunze căzute și, pe nesimțite parcă, se treziră înconjurați de un strat gros de zăpadă. Schiorii alunecau în jurul lor: unii cu viteze amețitoare alții în slalom larg și calculat. Maria era încântată să le privească dansul colorat.

Mama, mie nu îmi place să schiez.  

Știu că ție nu îți place. Dar Maria nu mai fusese niciodată la munte așa că nu știa dacă îi place sau nu. Ea era încântată de tot ceea ce vedea. Nici nu simțea oboseala sau foamea. Însă bătrânul munte remarcase oboseala fetiței așa că o duse la o vilă frumoasă din apropierea pârtiilor unde gazdele primitoare îi întinseră cea mai îmbelșugată masă pe care o văzuse copila vreodată.

Ce i-au dat să mănânce?

Tot ceea ce și-ar fi putut imagina copila: sarmale cu smântână, murături, friptură, cârnăciori.

Făcuți melc?

Da. Făcuți melc.

Mi s-a făcut o poftă. Cum se numea vila?

Vila Alpin. Este o pensiune din Straja.

Și chiar există pensiunea aceasta?

Da, iubita. Chiar există.

Și au și televizor în cameră?Știi că nu pot să ratez Pisici infernale…

Dacă m-ai lăsa să îți povestesc ai afla că au și televizor în cameră.

Și Internet? Că tu nu poți să stai o clipă fără.

Și Internet. Și paturi frumoase pentru copile cuminți care își lasă mamele să termine poveștile.

Maria gustă din toate, ba chiar îndrăzni să mai ceară un pic de desert (dar numai după ce îl întrebă pe bătrânul munte dacă are voie). Apoi simți că o încearcă somnul. Dar nu ar fi vrut să adoarmă nici în ruptul capului pentru că ar fi vrut atât de mult să vadă și cetățile dacice, despre care aflase că se găsesc în apropiere. Bătrânul munte îi spuse însă că sosise momentul să se întoarcă acasă. Dar că va reveni la ea. Și atunci o va duce să viziteze nu numai cetățile dar și Castelul Corvinilor, mănăstirea Densuș, Valea Dinozaurilor și chiar și Coloana Infinitului.

Știi ce mă gândeam, mama? Noi n-am văzut Coloana Infinitului. Nu mergem să o vedem la vară? Ne-am putea rezerva o noapte de cazare la Straja…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru etapa VI a competiției SuperBlog 2013.