A fost odată ca niciodată o fetiță cu ochii mari, căprui și limpezi.
Ca ai mei, mama?
Da, iubita, exact ca ai tăi. Numele ei era Maria și era o fetiță cuminte și înțeleaptă. Își îndeplinea sarcinile cu conștiinciozitate și era o fetiță veselă și liniștită. Avea însă o mare dorință: să meargă și ea în vacanță.
Cum adică să meargă în vacanță?
Da. Să meargă și ea undeva, pentru că niciodată nu ieșise din orașul în care se născuse.
Dar de ce nu o ruga pe mama ei să o ducă?
Pentru că, așa cum am mai spus, Maria era o fetiță bună și cuminte. O vedea pe mama ei muncind din greu pentru a câștiga bănuții cu care să le cumpere mâncare și hăinuțe și caiete pentru școală. Vedea expresia tristă de pe fața mamei ei când privea hăinuțele noi și frumoase ale celorlalte fetițe, păpușile în haine roz de prințesă…și știa că o astfel de rugăminte doar ar fi întristat-o și mai tare pe mama ei.
Și adică nu văzuse niciodată marea?!
Nu, draga mea. Nu văzuse nici marea. Și nici nu fusese niciodată pe munte. Îl privea de la distanță în fiecare dimineață când se trezea și înainte de culcare în fiecare seară. Îl privea de la fereastra ei. Îl vedea departe în zare, uneori strălucind în lumina răsăritului, alteori cuprins de flăcările apusului. Niciodată la fel. Dar întotdeauna acolo. De fapt, muntele din depărtare era cel mai bun prieten al Mariei. Lui îi împărtășea toate secretele inimioarei ei de fetiță, cu el își împărțea toate bucuriile și tristețile. Și el îi răspundea la rândul său. Când Maria era tristă piscurile sale se ascundeau într-o ceață densă ca o pâslă. Când Maria era veselă pădurea se înveșmânta în culori de sărbătoare.
Avea și un nume muntele Mariei?
Sigur că avea un nume. Muntele se numea Straja. Și nimic pe lume nu i-ar fi făcut mai mare plăcere Mariei decât să petreacă o vacanță la Straja. Și într-o seară de toamnă târzie…dorința i se îndeplini. În timp ce stătea cuminte în pat încercând să adoarmă simți cum cineva o privește. Crezu că este mama ei dar nu mică îi fu uimirea când constată că în camera ei se află un bătrân înalt cu părul cenușiu și haina verde ca acele de brad. În mod normal ar fi țipat de spaimă dar ceva din înfățișarea lui îi părea atât de familiar…ca și cum l-ar fi cunoscut și așteptat dintotdeauna.
”Ești chiar tu? ” îngăimă Maria, neîndrăznind să se bucure.
”Da. Sunt chiar eu.”, zâmbi cu bunătate bătrânul munte. ”M-ai chemat de atâtea ori încât nu puteam să nu vin. Acum vom merge împreună în lumea mea.”
Maria luă la repezeală un hanorac din și singura pereche de ghete pe care o avea.
”Sunt gata” anunță ea nerăbdătoare.
Și călătoria începu. Mai întâi bătrânul îi arătă primii ghiocei răsărind de sub pătură de zăpadă. Apoi se alăturară procesiunii ”Drumul Crucii”. Maria admiră picturile de pe pereții tunelului ce duce prin inima muntelui către Schitul Straja și ascultă cu ochii mari de uimire povestea crucii din bec
Apoi muntele îi arată comorile sale văratice: pajiștile înverzite, potecile umbroase, copacii modelați de vânt și stâncile îndrăznețe. I se tăie răsuflarea în timp ce urmărea tinerii curajoși luptându-se cu apele învolburate sau cățărându-se pe stâncile inaccesibile. Le admiră curajul și tenacitatea, spunându-și că ea n-ar putea face niciodată așa ceva.
Bătrânul își continuă însă călătoria și îi spuse povestea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și fetița ascultă cu atenție și emoție. Îi arătă monumentul ridicat în cinstea lor. Apoi culeseră un buchet de brândușe pe care să îl ducă mamei sale.
Timpul zbura printre frunze căzute și, pe nesimțite parcă, se treziră înconjurați de un strat gros de zăpadă. Schiorii alunecau în jurul lor: unii cu viteze amețitoare alții în slalom larg și calculat. Maria era încântată să le privească dansul colorat.
Mama, mie nu îmi place să schiez.
Știu că ție nu îți place. Dar Maria nu mai fusese niciodată la munte așa că nu știa dacă îi place sau nu. Ea era încântată de tot ceea ce vedea. Nici nu simțea oboseala sau foamea. Însă bătrânul munte remarcase oboseala fetiței așa că o duse la o vilă frumoasă din apropierea pârtiilor unde gazdele primitoare îi întinseră cea mai îmbelșugată masă pe care o văzuse copila vreodată.
Ce i-au dat să mănânce?
Tot ceea ce și-ar fi putut imagina copila: sarmale cu smântână, murături, friptură, cârnăciori.
Făcuți melc?
Da. Făcuți melc.
Mi s-a făcut o poftă. Cum se numea vila?
Vila Alpin. Este o pensiune din Straja.
Și chiar există pensiunea aceasta?
Da, iubita. Chiar există.
Și au și televizor în cameră?Știi că nu pot să ratez Pisici infernale…
Dacă m-ai lăsa să îți povestesc ai afla că au și televizor în cameră.
Și Internet? Că tu nu poți să stai o clipă fără.
Și Internet. Și paturi frumoase pentru copile cuminți care își lasă mamele să termine poveștile.
Maria gustă din toate, ba chiar îndrăzni să mai ceară un pic de desert (dar numai după ce îl întrebă pe bătrânul munte dacă are voie). Apoi simți că o încearcă somnul. Dar nu ar fi vrut să adoarmă nici în ruptul capului pentru că ar fi vrut atât de mult să vadă și cetățile dacice, despre care aflase că se găsesc în apropiere. Bătrânul munte îi spuse însă că sosise momentul să se întoarcă acasă. Dar că va reveni la ea. Și atunci o va duce să viziteze nu numai cetățile dar și Castelul Corvinilor, mănăstirea Densuș, Valea Dinozaurilor și chiar și Coloana Infinitului.
Știi ce mă gândeam, mama? Noi n-am văzut Coloana Infinitului. Nu mergem să o vedem la vară? Ne-am putea rezerva o noapte de cazare la Straja…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Articol scris pentru etapa VI a competiției SuperBlog 2013.
Copilul în oraș 