A fost odată un om care iubea. Iubea felul în care dimineața razele de soare mângâiau bobocii florii de cireș, iubea sunetul tălpilor de copil pe nisip, iubea oftatul frunzei când se desprinde toamna de ramură. Dar mai presus de toate iubea femeia. Nu o femeie anume. Iubea toate femeile în mod egal: iubea felul în care privirile lor îl cântăreau după criterii numai de ele știute, iubea tăcerile lor enigmatice și cuvintele pe care nu le rosteau niciodată. Iubea felul în care conștiente de puterea lor jucau rolul modestiei. Iubea felul în care se mișcă, respiră, dansează.
Și pentru că le iubea atât de mult a hotărât să le dăruiască ceva pe măsura desăvârșirii lor. Un obiect care să le însoțească întotdeauna. Un obiect care să le slujească. Un obiect care să le scoată în evidență frumusețea așa cum nici un altul nu o făcuse până atunci.
A vrut să creeze o bijuterie în care să amestece o rază de lună. Dar și-a dat seamă că unele femei sunt raze de soare.
A vrut apoi să creeze un parfum. Dar ce parfum este mai îmbătător decât parfumul de femeie?
Rând pe rând ideile i se părea lipsite de valoare… Ar fi vrut ceva…unic. Misterios. Ceva util. Ceva de neînlocuit.
Cum ar fi o geantă?
Exact. Acesta era obiectul pe care îl căuta.O geantă. O geantă cum nu a mai existat vreodată și nici nu va mai exista. Așa că a luat o bucată de piele și a croit un obiect simplu, cu linii clasice și dimensiuni potrivite pentru mâini mici și delicate. Dar oare ce culoare să îi dea? Roșul intens al buzelor proaspăt sărutate? Negrul nopților fără stele? Sau albul imaculat al dantelelor delicate? Care ar fi oare culoarea potrivită unei genți?
De ce nu poate avea de fiecare dată altă culoare?
Ideea îi plăcu. De fiecare dată altă culoare aleasă după firea celei pe care o slujește. Sau după dispoziția sa trecătoare. Sau după culoarea zâmbetului…O geantă care să își schimbe culoarea asemenea unui cameleon.
În funcție de dispoziție și necesități.
Rezolvând această problemă de stare omul se concentră către interior. Adună în jurul său toate obiectele de care avea nevoie și constată că i-ar fi trebuit un oraș pentru a le așeza pe fiecare la locul său: amintiri, parfumuri, iubiri și alte mici nimicuri total nefolositoare la prima vedere dar cu adevărat indispensabile unei femei adevărate.
Așa că stătu un pic pe gânduri și apoi hotărâ să le dea nume. Îl chemă pe fiecare pe numele său și acesta veni cuminte, se micșoră și se strecură în geanta cu tăieturi simple. Până din tot orașul nu mai rămase absolut nimic.
Dar oare cum le voi scoate înapoi de acolo?
Doar ne-ai dat nume. De ce nu ne chemi înapoi?
Nu merge așa. Eu vă pot chema pentru că eu v-am numit. Dar Ea cum se va descurca? Ea care gândește în toate limbile Pământului?
Atunci numește-ne în toate limbile Pământului. Sau pune-ne un cod de bare. E eficient și funcționează chiar și în afara galaxiei.
Și îi plăcu ideea. Așa că lângă fermoar și relativ centrat montă un mic accesoriu, stricând un pic liniile clasice ( dar ce-i design-ul fără funcționalitate?). Orice obiect odată intrat era astfel pe loc catalogat. Apoi cu un singur gând și gest putea fi chemat în orice limbă cunoscută. O singură problemă rămase totuși nerezolvată: cum pui un cod de bare amintirilor? Cum poți ascunde razele de soare ce mângâie bobocii florii de cireș?
Răspunsul este simplu. Nu pui. Pentru acestea ai nevoie de o altfel de geantă.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Articol scris pentru Etapa VI a competiției SuperBlog 2013. Sponsorul probei: magazinul online Reeija.
Copilul în oraș 