Se ridică amorțit din scaun și se uită cu greutate la ceas. Ochii săi obosiți necesită timp să se obișnuiască cu lumina difuză a dimineții. Este 6: 30. Deja?! Înseamnă că au trecut peste 10 ore.
De fapt au trecut câteva vieți. Își toarnă o ceașcă de cafea rece din cafetiera uitată pe masa din bucătărie. Ceva nedefinit plutește în lichidul maro cu aspect mâlos. Ridică din umeri și bea.
Încă un sfert de oră și trebuie să plece la muncă. Își simte pleoapele grele, dureroase. De câte zile nu a mai dormit?! Dar gata. Diseară se termină și va dormi o săptămână. Cel puțin. Noua lume se va deschide abia pe 7 noiembrie așa că are timp.
Era bine dacă ar fi fost mai odihnit. Diseară va fi momentul decisiv, momentul confruntării finale. Oamenii lui se bazează pe el să îi conducă către victorie. Dezbină și cucerește! fusese strategia adoptată. Așa preluase conducerea. Râdea și acum gândindu-se la panica creată în momentul în care au înțeles ce se întâmplă. Dar era prea târziu. I-a luat ca din oală.
Acum mai trebuia doar să le dea lovitura finală. Ucide! Ucide! Ucide! Era cel mai bun asasin din câți existaseră vreodată. Și nu exagera. Dar de această dată era mai mult: era strateg, era leader …era tot ceea ce ar fi putut să fie în viața reală și un pic mai mult. Se antrenase nopți întregi pentru acest moment. Ore și ore de tras la țintă, în soldați, în monștrii, în demoni. Își amintea și acum cu emoție primul shooter jucat vreodată: ”Return to Castle Wolfenstein”. Era mic atunci … tremura de frică noaptea…singur în dormitorul său…în timp ce mumiile răsăreau din negura catacombelor. Pe vremea aceea avea placă video integrată…nimic nu mergea…fundalul era o mare pată amorfă… Și-a vândut bicicleta pentru a cumpăra o placă video performantă. Habar n-avea el pe vremea aceea de plăci video ATI sau nVidia. Cumpărase ceea ce îi spusese un prieten mai mare să cumpere.
Și uite unde a ajuns acum! Nici o componentă nu mai are secrete pentru el. A devenit o autoritate în domeniu. Este considerat un expert. Un fel de enciclopedie. Știe absolut toți parametrii pe de rost, face testări…dă sfaturi pe un forum de gaiming al unui magazin online. Este respectat.
Ucide! Ucide! Ucide! Nimic nu mai putea să stea în calea lui acum. Doar dacă…și posibilitatea îl paralizează. Pune mâna pe telefon. Nu se mai duce la muncă azi. Va spune că are o … indigestie. A treia oară luna aceasta. Nu contează. De fapt nici nu mai sună. Fie ce-o fi. Doar se va conecta. Se va convinge că totul decurge conform planului. Și va pleca apoi la muncă. Va inventa el o scuză, ceva…se gândește pe drum.
Se așează în scaunul special conceput pentru a asigura o poziție cât mai comodă. Nimic nu trebuie să-l distragă atâta timp cât este conectat la adevărata existență. Deschide dintr-un gest poarta de acces. Cu glas clar dar care îi trădează încordarea își spune parola. A intrat. În jurul său o lume se construiește. Frânturi de imagini se perindă cu viteză făcându-i rezumatul minutelor cât a lipsit. Apoi brusc, fără nici un avertisment, simte. Simte lipită de ceafa sa metalul rece al unei arme. Știe instinctiv cui aparține. Nu e nevoie să se întoarcă. Știuse încă înainte de a intra.
Dezbină și cucerește! Începe să râdă. Un râs nervos. O descărcare parcă fără voie. Cât de naiv a putut să fie! Ar fi trebuit să o elimine de la început încă de când știuse să se facă indispensabilă cu intrigile ei, cu glasul său ca o insinuare, unealta perfectă, supusă, mortală. Mâna lui dreaptă.
I se păre că aude zgomotul inconfundabil produs de deget pe trăgaci. Apoi liniște. Imaginile în jur încep să se dezintegreze, să se amestece cu cele ale unei alte realități. Una banală. Una în care el este un nimeni, un simplu roboțel printre alte mii de roboței…
Game over!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Articol scris pentru Etapa X a competiției SuperBlog 2013.
Copilul în oraș 