Hibrid

Sunt un hibrid. Uneori femeie, de multe ori copil. Pendulez între două existențe dar nu îmi găsesc locul în nici una.

La lumina zilei par un om ca toți ceilalți oameni: mă trezesc, mănânc, muncesc, plătesc facturi și duc copilul la școală. Nimic ieșit din comun. Nimic mai puțin monoton. Mă camuflez în cenușiu. Deși din când în când câte un strop de culoare pe care am uitat să îl șterg mă mai trădează.

Un strop de culoare rămas din bogăția nopților mele, atunci când mă iau la întrecere cu curcubeul, când construiesc castele de nisip din nori și mă joc de-a baba-oarba cu peștii din ocean. Când merg la bal cu a treisprezecea pereche de conduri sau iau ceaiul cu Pălărierul Nebun.

Uneori, atunci când cenușiul zilelor mele mă apasă prea tare, mă urc în mașină și plec fără a avea o țintă. Cutreier drumuri fără a avea o hartă. Nu-mi trebuie sistem de navigație. Nu-mi trebuie nimic. Start. Apăs pedala de accelerație și mă las condusă.

Mă las condusă de panglica de asfalt. Uneori o părăsesc pe cea pe care mă aflu și aleg o alta care simt că mă va duce acolo unde vreau să ajung. Nu știu cum arată acest loc. Poate să fie orice: o abație cisterciană, oază de liniște și amintire, un castel uitat în sălbăticia munților Carpați sau pur și simplu o faleză bătută de vânturi și de ape.

Dar este locul unde trebuie să ajung. Este locul pe care nu l-am mai văzut niciodată dar care mă așteaptă pentru a ne depăna reciproc poveștile: el în ritmul veacurilor, eu în ritmul bătăilor inimii.

Îmi iubesc mașina. Ea este cea care mă poartă către locul unde trebuie să ajung. Mașina mea, cenușie ca și mine. Mașina mea obișnuită cu trasee monotone: de acasă la birou, de la birou la școală, de la școală acasă. Le execută fără să cârtească, silențioasă și discretă. Din când în când însă o cuprinde un fel de nerăbdare…și știu că a sosit momentul să (re)descoperim lumea împreună.

Pentru că mașina mea este și ea un hibrid. La prima vedere pare o mașină ca toate celelalte. Dar pentru cine o cunoaște este de fapt o punte către viitor. Dar pentru că este un hibrid, la fel ca mine, nu a reușit să-și taie încă rădăcinile care o leagă de trecut. Ar vrea să zboare dar are roți care rulează pe asfalt. Ar vrea să meargă cu viteza gândului dar o astfel de viteză încă nu i s-a montat. Ar vrea să fie.

Îmi iubesc mașina pentru ceea ce nu poate să facă, pentru această luptă a ei de a privi în viitor. Îmi iubesc mașina pentru că este cenușie, la fel ca mine. Îmi iubesc mașina pentru că deși privind către viitor face parte din prezent. Dar mai ales o iubesc pentru că este un hibrid, la fel ca mine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa XIII a copetiției SuperBlog 2013. Sponsor Toyota România.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s