Lumea mea tăcută

Trăiesc o existență tăcută. Înconjurată de câini și de pisici cuvintele par de prisos.

E drept că uneori mai trebuie să și vorbim. Instrucțiuni scurte…urmate de laude și recompense. Multe laude. Multe cuvinte de încurajare. De alinare. Multe cuvinte cu încărcătură pozitivă. Îmi plac cuvintele bune, cuvinte frumoase care merită rostite.

Pentru că în lumea mea nu avem timp pentru cuvinte de prisos. De cele mai multe ori un gest este de ajuns. O atingere de încurajare, o mângâiere…un deget ridicat în semn de reproș. Da, este corect. Un deget ridicat în semn de reproș.  Uneori mai trebuie să stabilim și limite.  Uneori mai trebuie spus și NU. Dar doar atât. Fără reproșuri. Fără jigniri. Fără dispute inutile.

Îmi place lumea mea. Îmi place mai ales pentru că este atât de tăcută. Îmi place pentru că aici nimeni nu îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor limitări. Aici, în lumea mea, frumosul nu are legătură cu aspectul exterior, fericirea nu se măsoară în bunuri iar viața este pur și simplu trăită.

Aici în lumea mea fiecare secundă este trăită de parcă ar fi singura care contează. Fiecare băț, fiecare bucățică de hârtie, fiecare frunză este cea mai frumoasă jucărie care a fost inventată vreodată. Fiecare masă, oricât de simplă ar fi ea, este apreciată cu recunoștință. Fiecare minut de somn este liniștit…

Aici în lumea toată lumea învață . Eu am învățat răbdarea. Am învățat să observ: gesturi, priviri, mișcări subtile. Ei învață încrederea. Încrederea în oamenii care i-au abuzat, lovit, mutilat.  Eu am învățat încrederea  de la ei. Încrederea oarbă într-o ființă asemenea celei care i-a abuzat, lovit, mutilat.

Îmi place lumea mea tăcută în care în fiecare zi învățăm … și nu avem nevoie de cuvinte.

Publicitate