În Țara Hațegului (II)

A sosit momentul să ne continuăm călătoria prin Țara Hațegului. Deși intenția noastră a fost să vizităm cetățile dacice evident că nu puteam să ocolim celelalte obiective. Și am început cu Cetatea Deva. Din păcate acesta este o ruină transformată în șantier așa că vă mărturisesc cinstit că nu a meritat deplasarea. Și am înțeles că starea de șantier datează încă din 1996 și va mai continua cel puțin câțiva ani.

Orașul Deva pare totuși destul de frumos dar pe mine mă chinuia o durere de spate cumplită care mi-a făcut deplasarea imposibilă și a trebuit să ne întoarcem la pensiune.

A doua zi m-am simțit ceva mai bine și am pornit către Hațeg, la care nu am mai ajuns însă, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Prima oprire în drumul nostru a fost Castelul Corvinilor. Nu vă așteptați să vedeți fotografii spectaculoase cu magnificul edificiu din piatră și lemn pentru că nu veți vedea. Acelea le puteți găsi pe orice carte poștală.

Există trei moduri în care puteți vizita castelul: 1. fără nici un fel de ghid ( vă spun din start că este cea mai proastă alegere) ; 2. cumpărând un ghid audio pentru smartphone (este foarte ieftin și presupun că merită); 3. angajând unul din ghizii muzeului, așa cum am făcut noi. Suma este modică, doar 30 ron, și astfel ai ocazia de a înțelege cu adevărat ceea ce vizitezi. Probabil că nu sunt foarte solicitați pentru că doamna de la casierie ne-a întrebat de trei ori dacă știm că ne costă 30 de lei (noi fiind doar trei persoane). Ceea ce mi-a ridicat multe semne de întrebare în legătură cu turistul român. Din nou aceasta este o altă poveste pe care probabil o voi dezbate în alt articol.

Așa cum spuneam mai sus Castelul Corvinilor este o poveste. Desprins din legendă, martor a nenumărate lupte, victimă a unor incendii devastatoare, nu mai păstrează aproape nimic din fosta glorie.  Odată a fost o spectaculoasă reședință princiară decorată în stil baroc. Acum ne mai putem imagina doar fosta strălucire admirând puținele ornamente salvate și păstrate în muzeu.

Evident că nici mobilierul nu s-a păstrat și puținele piese rămase sunt expuse în câteva dintre numeroasele camere. Ca această superbă oglindă care împodobea cândva camera domnițelor.

Dar oricum nu mobila și decorațiunile sunt ceea ce impresionează la acest castel. Ci poveștile sale. Pentru că fiecare cameră, fiecare turn are povestea sa. După fiecare ușă se ascunde un crâmpei fascinat de istorie.

De mit. Cum ar fi povestea ostaticilor turci care au săpat puțul castelului și care au lăsat mărturie a supliciului lor această controversată inscripție.

De suferință.

Istoria castelului este la fel de zbuciumată ca și istoria acestui neam. Și mărturie stau armele expuse în magnifica Sală a armelor, construită în stil gotic.

Dar pentru mine locul preferat din tot castelul îl reprezintă această fereastră. Aș putea petrece o veșnicie stând pe una din băncuțele mici de piatră, ascunse în penumbra vitraliilor, și citind. Nu pare pur și simplu perfect?

În Țara Hațegului (I)

După un drum ca în povești am ajuns într-un final și în Orăștie, orașul în care am stabilit că ne vom stabili cartierul general. Decizia a fost bună deoarece cazarea a fost destul de ieftină, condițiile foarte bune (aer condiționat, wi-fi) și mâncarea excelentă la prețuri incredibil de mici. Așa că vă recomand din toată inima pensiunea Șura, la care am stat noi.

Înainte de a trece la povestea locurilor magice pe care le-am vizitat în continuare voi mai face câteva precizări legate de drum.  În afară de Cetatea Făgărașului, Mânăstirea Cisterciană de la Cîrța și Herghelia de la Sâmbăta mai sunt o multitudine de obiective pe care le puteți vizita (marea lor majoritate biserici fortificate). Noi am ales să mai intrăm într-un singur loc, și anume Castelul Brukenthal din Avrig. Mare dezamăgire. În afară de un parc, aproximativ întreținut și de o curățenie îndoielnică, nu aveți ce vedea. Singura experiență care a meritat a fost tortul cu afine.

Orăștie este un oraș micuț și cochet în care mori de plictiseală. Cetatea nu se poate vizita decât duminica, atunci când este pastorul prezent.

Catedrala ortodoxă care domină centrul a reprezentat pentru mine o surpriză plăcută de natură personală. Nu am știut că este pictată de unul din strămoșii mei. Același care a pictat Mitropolia din București. Acum știu.

Singurul loc care merită cu adevărat în Orăștie este Muzeul de Etnografie. Și nu vă lăsați păcăliți de nume. Muzeul s-a transformat într-un mic, de-a dreptul minuscul, dar minunat  muzeu al civilizației dacice. Din partea de etnografie s-a mai păstrat o singură sală care prezintă transformările grâului de la sămânță la pâine.  Este foarte interesant și educativ. Mai ales pentru cineva ca mine, orășean din moși strămoși, este o experiență extraordinară să poți păși în lumea rurală cu tehnologiile sale ingenioase.

Dacă vă hotărâți să vizitați cetățile dacice, muzeul din Orăștie este locul din care ar trebui să începeți. Vă spune omul care l-a văzut la final și a regretat. În primul rând că nu ne-am mai fi rătăcit (dar aceasta este o poveste pe care vă  o voi spune pe larg altă dată) și în al doilea rând pentru că am fi știut ce să cautăm.

De ce vă spun asta? În primul rând pentru că muzeul se vizitează având ca însoțitor cel mai amabil și mai dornic de ați furniza informații ghid din câți mi-a fost dat să întâlnesc. În al doilea rând datorită informațiilor furnizate. Pentru că la cetăți nu veți mai găsi pe nimeni care să vă explice ceva. Doar câteva panouri. Atât.

Pe lângă date de ordin general aici puteți vedea o reconstituire a unei case dacice. Știați că nu aveau vatra în interior? Eu nu știam.

Apoi reconstituirea unei fierării.

Mai puteți vedea și machetele cetăților pe care urmează să le vizitați. Precum și o machetă a întregii zone.  Având această machetă în minte, sau fotografia ei în telefon, veți ști exact unde vă aflați. Mai jos puteți vedea fotografia Cetății Costești. Fiindcă nu o văzusem înainte noi am ratat două temple.

Pe lângă o mulțime de obiecte dacice extrem de interesante la acest muzeu puteți vedea și singurele cătușe dacice găsite vreodată.

Și mă opresc aici. Ultima fotografie reprezintă o reconstituire sinistră a steagului dacic. De fapt acesta era realizat din metal. Și se spune că atunci când vibra scotea un sunet înspăimântător. Mie mi se pare mai înspăimântătoare această interpretare. Voi ce părere aveți?

În drum spre Țara Hațegului (II)

După ce abia părăsisem Făgărașul ne-a atras atenția un indicator Mănăstirea Cisterciană Cîrța – 6 km.  Nu știam noi ce înseamnă cistercian, am bănuit că trebuie să fie un ordin catolic, și cum distanța nu era mare am hotărât să ne abatem de la drum și să intrăm să o vizităm. Și bine am făcut.

Mănăstirea propriu-zis nu mai există. S-au mai păstrat câteva ziduri și biserica. Dar să o iau cu începutul…

Ajunși acolo am găsit o poartă închisă și un afiș cu tarifele de vizitare ( sub 1 euro de persoană) și o listă de numere de telefon. Am sunat la unul dintre ele și cineva foarte amabil ne-a spus să intrăm pe poartă către mănăstire, apoi pe lângă aceasta până la o casă unde la etaj vom găsi pe cineva care ne va ajuta în continuare. Zis și făcut. Am intrat pe poartă.

Apoi am luat-o pe lângă zidurile mănăstirii și am ajuns într-o curte desprinsă parcă din povești. O curățenie impecabilă, tufe de trandafiri și garduri vii. Chiar și o mică moară cu ciocănele de lemn care băteau în ritmul apei.

Am găsit și proprietarii grădinii care, după ce am achitat tarifele modice, ne-au înmânat cheile mânăstirii cu rugămintea de a le înapoia după ce am terminat. Mi-am imaginat că vom vedea doar câteva ziduri…și că nu este nevoie să ne supravegheze.

După prima poartă, cea pe care o puteți vedea în prima imagine, am pătruns într-un mic, dar îngrijit, cimitir al soldaților germani căzuți în primul război mondial.

Și nu vă imaginați surpriza noastră când am constatat că cea de-a doua cheie ne permitea accesul chiar în biserică. Această dovadă de încredere în oameni și în bunul simț al acestora sunt sigură că nu o voi uita niciodată.

Aproape ne era frică să atingem ceva…. Am privit cărțile de rugăciune, unele dintre ele rămase deschise de la ultima slujbă, am urcat la balcon pentru a vedea orga, am admirat o minunată ușă din lemn pictat.

După care am încuiat cu grijă și intenționam să plecăm când am remarcat o intrare mică. Era intrarea de la clopotniță. Bineînțeles că am urcat treptele înalte și alunecoase ( în jur de 45 dacă am numărat bine) pentru a admira mănăstirea de la înălțime.

 Notă:

După ce am ajuns acasă m-am documentat și am aflat că Mănăstirea Cisterciană de la Cîrța (an de înființare 1205-1206) este singura de pe teritoriul țării aparținând acestui ordin catolic. A mai existat una , la Igriș, dar aceea a fost distrusă complet.  Un alt fapt interesant pe care l-am aflat este că Mănăstirea de la Igriș adăpostea cea mai veche bibliotecă din Transilvania (atestată documentar).

 

În drum spre Țara Hațegului (I)

Bine v-am regăsit, dragii mei.  După săptămâni de muncă în ritm infernal am reușit în sfârșit să plec în concediu și să îmi împlinesc un vis drag: am văzut cetățile dacice. Dar cum drumul până acolo a fost suficient de lung și tentațiile nenumărate vă voi povesti mai întâi despre ceea ce am văzut pe drum.

Prima noastră oprire a fost la Cetatea Făgărașului pe care, în mod uimitor, nu o vizitasem niciodată. Cetatea în sine reprezintă o mare dezamăgire fiind în renovări și neputându-se vizita decât în mică parte. Ne-am plimbat un pic pe zidurile exterioare și am admirat lebedele.

Surpriza plăcută o reprezintă Muzeul Țării Făgărașului, amenajat la primul nivel al clădirii principale.  Funcțiunile originale ale camerelor nu au fost păstrate dar se poate citi o descriere a acestora. S-a mai păstrat și un inventar de mobilier pentru fiecare cameră și cu un pic de imaginație poți reconstitui aspectul lor înainte de a fi transformate. În prezent ele găzduiesc exponate de muzeu și pe măsură ce treci dintr-o cameră în alta descoperi noi și noi comori.

În continuare o să vă prezint selecția mea. Din păcate nu vă pot da prea multe detalii pentru că le-am uitat.  🙂

Chiar din prima sală m-a fascinat cuptorul de ars ceramică descoperit la Felmer. Datează din perioada post-romană, este foarte bine păstrat și îl puteți vedea în fundalul fotografiei.

Am admirat și o reconstituire a unei case tradiționale din Țara Făgărașului. Dacă ajungeți la muzeu rugați personalul să vă dea cât mai multe detalii. Sunt de-a dreptul savuroase. Eu nu divulg nimic.

În continuare am fotografiat cea mai interesantă icoană pe sticlă pe care am văzut-o vreodată.

În această sală am aflat povestea unui ingenios mecanism de execuție: Fecioara de Fier. Condamnatului la moarte i se spunea că va fi grațiat dacă sărută o icoană a Fecioarei Maria. Aceasta era de fapt fixată pe un mecanism de execuție pe care condamnatul îl declanșa singur.  Ingeniozitatea mecanismului era cu atât mai mare cu cât prevăzuseră inclusiv debarasarea de cadavru. Din nou, vă las să aflați singuri detaliile.

Am păstrat pentru final unul din minunatele obiecte de sticlărie produse în Țara Făgărașului. Vă mărturisesc că mi-a fost foarte greu să aleg pentru că toate erau superbe. Dar cum sticla neagră este rară l-am ales pe acesta.

Într-una din postările viitoare vă voi povesti despre un loc unde am găsit gel mai bun sirop natural de zmeură și brânză bio cu chimen.

Miercurea fără cuvinte: Un monument uitat

Știu că nu ar fi trebuit să zic nimic dar am simțit nevoia să explic în câteva cuvinte această postare. Veți vedea în continuare  câte fotografii din arhiva familiei. Aceste fotografii au surprins câteva momente din timpul construcției celui mai mare monument din România (și cred că și cea mai mare operă simbolică din Europa). Cei care ați fost anul trecut la mare l-ați văzut de pe autostradă, sclipind în depărtare. Monumentul are 48 de m înălțime, dintre care 36 de metri îi reprezintă statuia din inox (pentru comparație Statuia Libertății, fără postament, are 46,5 m) și este capodopera artistului plastic Pavel Bucur.

1985: În fundal: mega-structura care susține învelișul de inox

1986: Schela gigantică din lemn (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Mega-utilaj folosit la ridicarea enormelor plăci de inox (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Pauza de țigară (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Imensele basoreliefuri din bronz așteptând să fie montate. Din păcate

au fost furate imediat după revoluție și duse la fier vechi.

1986: Vedere aeriană asupra complexului Monumentul Tineretului.

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.