În Țara Hațegului (II)

A sosit momentul să ne continuăm călătoria prin Țara Hațegului. Deși intenția noastră a fost să vizităm cetățile dacice evident că nu puteam să ocolim celelalte obiective. Și am început cu Cetatea Deva. Din păcate acesta este o ruină transformată în șantier așa că vă mărturisesc cinstit că nu a meritat deplasarea. Și am înțeles că starea de șantier datează încă din 1996 și va mai continua cel puțin câțiva ani.

Orașul Deva pare totuși destul de frumos dar pe mine mă chinuia o durere de spate cumplită care mi-a făcut deplasarea imposibilă și a trebuit să ne întoarcem la pensiune.

A doua zi m-am simțit ceva mai bine și am pornit către Hațeg, la care nu am mai ajuns însă, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Prima oprire în drumul nostru a fost Castelul Corvinilor. Nu vă așteptați să vedeți fotografii spectaculoase cu magnificul edificiu din piatră și lemn pentru că nu veți vedea. Acelea le puteți găsi pe orice carte poștală.

Există trei moduri în care puteți vizita castelul: 1. fără nici un fel de ghid ( vă spun din start că este cea mai proastă alegere) ; 2. cumpărând un ghid audio pentru smartphone (este foarte ieftin și presupun că merită); 3. angajând unul din ghizii muzeului, așa cum am făcut noi. Suma este modică, doar 30 ron, și astfel ai ocazia de a înțelege cu adevărat ceea ce vizitezi. Probabil că nu sunt foarte solicitați pentru că doamna de la casierie ne-a întrebat de trei ori dacă știm că ne costă 30 de lei (noi fiind doar trei persoane). Ceea ce mi-a ridicat multe semne de întrebare în legătură cu turistul român. Din nou aceasta este o altă poveste pe care probabil o voi dezbate în alt articol.

Așa cum spuneam mai sus Castelul Corvinilor este o poveste. Desprins din legendă, martor a nenumărate lupte, victimă a unor incendii devastatoare, nu mai păstrează aproape nimic din fosta glorie.  Odată a fost o spectaculoasă reședință princiară decorată în stil baroc. Acum ne mai putem imagina doar fosta strălucire admirând puținele ornamente salvate și păstrate în muzeu.

Evident că nici mobilierul nu s-a păstrat și puținele piese rămase sunt expuse în câteva dintre numeroasele camere. Ca această superbă oglindă care împodobea cândva camera domnițelor.

Dar oricum nu mobila și decorațiunile sunt ceea ce impresionează la acest castel. Ci poveștile sale. Pentru că fiecare cameră, fiecare turn are povestea sa. După fiecare ușă se ascunde un crâmpei fascinat de istorie.

De mit. Cum ar fi povestea ostaticilor turci care au săpat puțul castelului și care au lăsat mărturie a supliciului lor această controversată inscripție.

De suferință.

Istoria castelului este la fel de zbuciumată ca și istoria acestui neam. Și mărturie stau armele expuse în magnifica Sală a armelor, construită în stil gotic.

Dar pentru mine locul preferat din tot castelul îl reprezintă această fereastră. Aș putea petrece o veșnicie stând pe una din băncuțele mici de piatră, ascunse în penumbra vitraliilor, și citind. Nu pare pur și simplu perfect?

Publicitate

În Țara Hațegului (I)

După un drum ca în povești am ajuns într-un final și în Orăștie, orașul în care am stabilit că ne vom stabili cartierul general. Decizia a fost bună deoarece cazarea a fost destul de ieftină, condițiile foarte bune (aer condiționat, wi-fi) și mâncarea excelentă la prețuri incredibil de mici. Așa că vă recomand din toată inima pensiunea Șura, la care am stat noi.

Înainte de a trece la povestea locurilor magice pe care le-am vizitat în continuare voi mai face câteva precizări legate de drum.  În afară de Cetatea Făgărașului, Mânăstirea Cisterciană de la Cîrța și Herghelia de la Sâmbăta mai sunt o multitudine de obiective pe care le puteți vizita (marea lor majoritate biserici fortificate). Noi am ales să mai intrăm într-un singur loc, și anume Castelul Brukenthal din Avrig. Mare dezamăgire. În afară de un parc, aproximativ întreținut și de o curățenie îndoielnică, nu aveți ce vedea. Singura experiență care a meritat a fost tortul cu afine.

Orăștie este un oraș micuț și cochet în care mori de plictiseală. Cetatea nu se poate vizita decât duminica, atunci când este pastorul prezent.

Catedrala ortodoxă care domină centrul a reprezentat pentru mine o surpriză plăcută de natură personală. Nu am știut că este pictată de unul din strămoșii mei. Același care a pictat Mitropolia din București. Acum știu.

Singurul loc care merită cu adevărat în Orăștie este Muzeul de Etnografie. Și nu vă lăsați păcăliți de nume. Muzeul s-a transformat într-un mic, de-a dreptul minuscul, dar minunat  muzeu al civilizației dacice. Din partea de etnografie s-a mai păstrat o singură sală care prezintă transformările grâului de la sămânță la pâine.  Este foarte interesant și educativ. Mai ales pentru cineva ca mine, orășean din moși strămoși, este o experiență extraordinară să poți păși în lumea rurală cu tehnologiile sale ingenioase.

Dacă vă hotărâți să vizitați cetățile dacice, muzeul din Orăștie este locul din care ar trebui să începeți. Vă spune omul care l-a văzut la final și a regretat. În primul rând că nu ne-am mai fi rătăcit (dar aceasta este o poveste pe care vă  o voi spune pe larg altă dată) și în al doilea rând pentru că am fi știut ce să cautăm.

De ce vă spun asta? În primul rând pentru că muzeul se vizitează având ca însoțitor cel mai amabil și mai dornic de ați furniza informații ghid din câți mi-a fost dat să întâlnesc. În al doilea rând datorită informațiilor furnizate. Pentru că la cetăți nu veți mai găsi pe nimeni care să vă explice ceva. Doar câteva panouri. Atât.

Pe lângă date de ordin general aici puteți vedea o reconstituire a unei case dacice. Știați că nu aveau vatra în interior? Eu nu știam.

Apoi reconstituirea unei fierării.

Mai puteți vedea și machetele cetăților pe care urmează să le vizitați. Precum și o machetă a întregii zone.  Având această machetă în minte, sau fotografia ei în telefon, veți ști exact unde vă aflați. Mai jos puteți vedea fotografia Cetății Costești. Fiindcă nu o văzusem înainte noi am ratat două temple.

Pe lângă o mulțime de obiecte dacice extrem de interesante la acest muzeu puteți vedea și singurele cătușe dacice găsite vreodată.

Și mă opresc aici. Ultima fotografie reprezintă o reconstituire sinistră a steagului dacic. De fapt acesta era realizat din metal. Și se spune că atunci când vibra scotea un sunet înspăimântător. Mie mi se pare mai înspăimântătoare această interpretare. Voi ce părere aveți?

În drum spre Țara Hațegului (II)

După ce abia părăsisem Făgărașul ne-a atras atenția un indicator Mănăstirea Cisterciană Cîrța – 6 km.  Nu știam noi ce înseamnă cistercian, am bănuit că trebuie să fie un ordin catolic, și cum distanța nu era mare am hotărât să ne abatem de la drum și să intrăm să o vizităm. Și bine am făcut.

Mănăstirea propriu-zis nu mai există. S-au mai păstrat câteva ziduri și biserica. Dar să o iau cu începutul…

Ajunși acolo am găsit o poartă închisă și un afiș cu tarifele de vizitare ( sub 1 euro de persoană) și o listă de numere de telefon. Am sunat la unul dintre ele și cineva foarte amabil ne-a spus să intrăm pe poartă către mănăstire, apoi pe lângă aceasta până la o casă unde la etaj vom găsi pe cineva care ne va ajuta în continuare. Zis și făcut. Am intrat pe poartă.

Apoi am luat-o pe lângă zidurile mănăstirii și am ajuns într-o curte desprinsă parcă din povești. O curățenie impecabilă, tufe de trandafiri și garduri vii. Chiar și o mică moară cu ciocănele de lemn care băteau în ritmul apei.

Am găsit și proprietarii grădinii care, după ce am achitat tarifele modice, ne-au înmânat cheile mânăstirii cu rugămintea de a le înapoia după ce am terminat. Mi-am imaginat că vom vedea doar câteva ziduri…și că nu este nevoie să ne supravegheze.

După prima poartă, cea pe care o puteți vedea în prima imagine, am pătruns într-un mic, dar îngrijit, cimitir al soldaților germani căzuți în primul război mondial.

Și nu vă imaginați surpriza noastră când am constatat că cea de-a doua cheie ne permitea accesul chiar în biserică. Această dovadă de încredere în oameni și în bunul simț al acestora sunt sigură că nu o voi uita niciodată.

Aproape ne era frică să atingem ceva…. Am privit cărțile de rugăciune, unele dintre ele rămase deschise de la ultima slujbă, am urcat la balcon pentru a vedea orga, am admirat o minunată ușă din lemn pictat.

După care am încuiat cu grijă și intenționam să plecăm când am remarcat o intrare mică. Era intrarea de la clopotniță. Bineînțeles că am urcat treptele înalte și alunecoase ( în jur de 45 dacă am numărat bine) pentru a admira mănăstirea de la înălțime.

 Notă:

După ce am ajuns acasă m-am documentat și am aflat că Mănăstirea Cisterciană de la Cîrța (an de înființare 1205-1206) este singura de pe teritoriul țării aparținând acestui ordin catolic. A mai existat una , la Igriș, dar aceea a fost distrusă complet.  Un alt fapt interesant pe care l-am aflat este că Mănăstirea de la Igriș adăpostea cea mai veche bibliotecă din Transilvania (atestată documentar).

 

În drum spre Țara Hațegului (I)

Bine v-am regăsit, dragii mei.  După săptămâni de muncă în ritm infernal am reușit în sfârșit să plec în concediu și să îmi împlinesc un vis drag: am văzut cetățile dacice. Dar cum drumul până acolo a fost suficient de lung și tentațiile nenumărate vă voi povesti mai întâi despre ceea ce am văzut pe drum.

Prima noastră oprire a fost la Cetatea Făgărașului pe care, în mod uimitor, nu o vizitasem niciodată. Cetatea în sine reprezintă o mare dezamăgire fiind în renovări și neputându-se vizita decât în mică parte. Ne-am plimbat un pic pe zidurile exterioare și am admirat lebedele.

Surpriza plăcută o reprezintă Muzeul Țării Făgărașului, amenajat la primul nivel al clădirii principale.  Funcțiunile originale ale camerelor nu au fost păstrate dar se poate citi o descriere a acestora. S-a mai păstrat și un inventar de mobilier pentru fiecare cameră și cu un pic de imaginație poți reconstitui aspectul lor înainte de a fi transformate. În prezent ele găzduiesc exponate de muzeu și pe măsură ce treci dintr-o cameră în alta descoperi noi și noi comori.

În continuare o să vă prezint selecția mea. Din păcate nu vă pot da prea multe detalii pentru că le-am uitat.  🙂

Chiar din prima sală m-a fascinat cuptorul de ars ceramică descoperit la Felmer. Datează din perioada post-romană, este foarte bine păstrat și îl puteți vedea în fundalul fotografiei.

Am admirat și o reconstituire a unei case tradiționale din Țara Făgărașului. Dacă ajungeți la muzeu rugați personalul să vă dea cât mai multe detalii. Sunt de-a dreptul savuroase. Eu nu divulg nimic.

În continuare am fotografiat cea mai interesantă icoană pe sticlă pe care am văzut-o vreodată.

În această sală am aflat povestea unui ingenios mecanism de execuție: Fecioara de Fier. Condamnatului la moarte i se spunea că va fi grațiat dacă sărută o icoană a Fecioarei Maria. Aceasta era de fapt fixată pe un mecanism de execuție pe care condamnatul îl declanșa singur.  Ingeniozitatea mecanismului era cu atât mai mare cu cât prevăzuseră inclusiv debarasarea de cadavru. Din nou, vă las să aflați singuri detaliile.

Am păstrat pentru final unul din minunatele obiecte de sticlărie produse în Țara Făgărașului. Vă mărturisesc că mi-a fost foarte greu să aleg pentru că toate erau superbe. Dar cum sticla neagră este rară l-am ales pe acesta.

Într-una din postările viitoare vă voi povesti despre un loc unde am găsit gel mai bun sirop natural de zmeură și brânză bio cu chimen.

Miercurea fără cuvinte: Un monument uitat

Știu că nu ar fi trebuit să zic nimic dar am simțit nevoia să explic în câteva cuvinte această postare. Veți vedea în continuare  câte fotografii din arhiva familiei. Aceste fotografii au surprins câteva momente din timpul construcției celui mai mare monument din România (și cred că și cea mai mare operă simbolică din Europa). Cei care ați fost anul trecut la mare l-ați văzut de pe autostradă, sclipind în depărtare. Monumentul are 48 de m înălțime, dintre care 36 de metri îi reprezintă statuia din inox (pentru comparație Statuia Libertății, fără postament, are 46,5 m) și este capodopera artistului plastic Pavel Bucur.

1985: În fundal: mega-structura care susține învelișul de inox

1986: Schela gigantică din lemn (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Mega-utilaj folosit la ridicarea enormelor plăci de inox (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Pauza de țigară (Fotograf: Mihai Oroveanu)

1986: Imensele basoreliefuri din bronz așteptând să fie montate. Din păcate

au fost furate imediat după revoluție și duse la fier vechi.

1986: Vedere aeriană asupra complexului Monumentul Tineretului.

Dacă vrei să participi la “Miercurea fără cuvinte” nu trebuie decât să postezi pe blogul tău o fotografie sau o serie de fotografii care să spună o poveste și apoi să introduci link-ul postării aici.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.

Hoinărind prin Brno : Castelul și fortăreața Spielberk

Voi nu v-ați săturat să tot citiți advertoriale? Eu una simt nevoia și de altceva așa că o să vă mai povestesc despre Brno, despre care v-am mai povestit și aici.

Fortăreața Spielberk nu ai cum să o ratezi pentru că domină (la propriu) orașul. Iar istoria acesteia este foarte bogată, jucând un rol important chiar și în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar cum reținerea datelor nu este unul din punctele mele forte, și aceste informații le puteți găsi în orice ghid turistic, o să sar peste ele și o să trec direct la impresiile mele ca turist.

La fortăreață se poate ajunge pe mai multe căi (am remarcat că se poate urca și cu mașina). Noi am urcat pe jos printr-un parc minunat întreținut, cu alei din piatră cubică și băncuțe din lemn,

pe care poți să stai și să admiri panorama.

Din parc se intră în incinta interioară.

Pentru vizitarea acesteia nu se percepe nici un fel de tarif. Din păcate totul era un enorm șantier, plin de schele și muncitori, așa că nu am făcut fotografii.

Dacă pentru vizitarea parcului și a curților interioare fortificațiilor nu este nevoie de bilet, lucrurile nu stau la fel în ceea ce privește vizitarea expozițiilor găzduite de castel și a fortăreței propriu-zise.

Expozițiile sunt destul de multe. Noi am cumpărat un bilet care ne permitea accesul la toate expozițiile permanente și la fortăreață și care ne-a costat în jur de 10 euro.  Din păcate am ratat la o zi o expoziție itinerantă de stampe japoneze.  În interiorul castelului  nu am făcut fotografii pentru că nu am plătit taxa de fotografiere. Nu mă întrebați de ce am uitat să întreb de ea la casierie și cum  aceasta se afla în altă clădire nu m-am mai întors.

În momentul în care intri în castel te întâmpină un personal extrem de acru format aproape exclusiv din doamne trecute de prima tinerețe, care nu știu o boabă engleza și dar care sunt experte în vorbitul ”cu mâinile”. Doamnele acestea te escortează la garderobă de unde ai dreptul să ieși doar după ce ai lăsat hainele groase, rucsac, apart de fotografiat…cât pe ce să mă cert cu dumnealor că nu îmi dădeau voie să iau sticla de apă a fetiței. Simți din start reminiscențele închisorii…

Expozițiile sunt multe și destul de variate. Din fericire în fiecare sală există ghid tipărit în engleză, franceză, germană și italiană, așa că toată informația este accesibilă. Dar durează destul de mult să parcurgi totul și dacă sunteți însoțiți de un copil poate ar fi bine să împărțiți vizita în două. Până și fetița mea, care este călită în lupte grele, și-a pierdut răbdarea la final.

Pe scurt ce puteți vedea: o expoziții de rochii de mireasă – nu merită nici timpul, nici banii; Spielberk – de la castel la fortăreață – prezintă istoricul locului, informația este frumos structurată, vizuală, merită parcursă; Spielberk – Prison of the nations – una din cele mai interesante expoziții, prezintă viața prizonierilor politici din secolul XIX, dar și a celor evrei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, emoționantă dar plictisitoare pentru copii; Vulcanalia – o retrospectivă în imagini a sărbătorii focurilor de artificii, cea mai interesantă parte o constituie istoricul focurilor de artificii de-a lungul timpului. Toate acestea le găsiți la primul nivel.

La cel de-al doilea nivel se găsește o altă expoziție interesantă dar plictisitoare pentru copii: istoricul orașului Brno și evoluția tehnologică a acestuia. Am parcurs-o cu viteza fulgerului.

Iar la cel de-al treilea nivel se găsește expoziția de artă intitulată ”De la Renaștere la Modernism”. Partea de Renaștere este mai mult decât dezamăgitoare. Dar parte modernă este absolut fantastică.

Cam acesta a fost castelul. A mai rămas fortăreața, favorita fetiței. Adevărul că senzația este unică. De data aceasta personalul este foarte amabil, ba chiar vorbește engleza atât de bine că a făcut și o mică glumă. Ți se dă o hartă, ți se explică cum să o folosești și în ce direcție să o iei după care ești lăsat să te descurci singur în timp ce te plimbi pe culoarele sinistre ale fostei închisori. Aici nu se percepe taxă pentru fotografiere.

După ce ai terminat cu închisoarea cobori în curtea interioară

și intri în subsolul folosit de regimul nazist,  în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe post de buncăr de transmisiuni.

Și cu această fotografie închei seria de postări despre Brno. Totuși nu mă pot decide despre ce să vă povestesc în continuare: Corfu sau Dobrogea ”arheologică”. Vă rog să alegeți voi despre ce v-ar plăcea mai mult să citiți.

tulburare bipolara simptome

Destinație de vacanță

Mama mi-ai promis că mergem în Delta Dunării, este replica plină de reproș pe care o aud de la un timp încoace de la fiica mea, ca un fel de memento al lucrurilor pe care nu am reușit să le facem în ultimii ani.

Da, i-am promis că o duc în Deltă încă de când avea câțiva anișori și, nu mai știu pornind de la ce, i-am explicat diferențele dintre o deltă și un estuar.

Acum trei ani am reușit să ajungem până la Tulcea în căutarea Muzeului de istorie și arheologie și, la sfatul unor prieteni, am vizitat și acvariul. Acvariul în sine este micuț, dar drăguț, oricum mult mai interesant decât cel din Constanța, dar ceea ce i-a atras piticului în mod deosebit atenția a fost o serie de diorame multimedia reprezentând…evident ecosistemul Delta Dunării.

Între timp imaginația i-a tot fost ațâțată: ba de prietenii plecați la pescuit și întorși cu un sac de pește (cumpărat de cele mai multe ori) și doi de povești (probabil cumpărate și acelea), ba de povestirile bunicii care, copil fiind, străbătea Dunărea, în fiecare an împreună cu mama sa, pe un fel de pontoane-dormitor trase de vaporașe….

Pentru mine, oricât de ispititoare ar fi plimbările pe canale în căutarea coloniilor de pelicani, oricât de tentantă mi s-ar părea degustarea mâncărurilor tradiționale, Delta Dunării a fost întotdeauna asociată cu roiuri nesfârșite de țânțari, fugărindu-mă, înțepâdu-mă, torturându-mă. Pentru că este lucru verificat: dacă există un singur țânțar pe o rază de un kilometru pe mine îl veți găsi. Iar dovada trecerii sale va fi o umflătură mare, roșie care nu mă va părăsi câteva săptămâni.   

Dar presimt că momentul în care nu voi mai putea folosi ca pretext alergia mea se apropie. Că anul acesta degeaba îi voi propune o vacanță exotică (am ochit eu o excursie in Dubai). Până la urmă o promisiune trebuie ținută.

Hoinărind prin Brno

Acum mult timp vă promisesem că voi continua plimbarea prin Brno. A sosit momentul să o fac. Am petrecut puțin timp în acest frumos oraș, vremea a fost mohorâtă mai tot timpul, așa că fotografiile nu sunt grozave. Dar vă puteți face o idee.

În primul și primul rând trebuie să menționez că dacă există posibilitatea de a lăsa mașina într-o parcare și de a utiliza transportul în comun pentru deplasare, aceasta este cu siguranță cea mai bună opțiune. Centrul orașului, unde se găsesc cele mai multe obiective, are un trafic aglomerat și parcări puține.

Orașul are o dispunere geografică interesantă. Centrul, unde se găsesc clădirile vechi, majoritatea muzeelor, universitatea și tot aparatul administrativ este dominat de două obiective impozante: Catedrala Sfântul Petru și Pavel

4și Fortăreața Spilberk. Dacă ajungeți în Brno trebuie obligatoriu să admirați panorama văzută din balconul turnurilor catedralei.

3Iar despre Spilberk voi scrie într-o postare viitoare.

Din centrul istoric se coboară la gară, unde se găsește și o zonă comercială. După care urmează restul orașului. De jur împrejur zona centrală este înconjurată de dealuri împădurite, pe vârfurile cărora se găsesc cartierele de blocuri. Este fascinant acest inel de vegetație care delimitează orașul vechi de cartierele noi.

17

Un alt aspect interesant este faptul că piața de zarzavaturi (Piața de varză) se ține în fiecare dimineață fix în centrul orașului, între statui, monumente, clădirea teatrului, precum și câteva muzee.  Este minunat să alegi fructe și legume proaspete într-o asemenea ambianță!

2

Seara absolut toate tarabele dispar și piața capătă un aspect cu adevărat istoric.

În rest centrul orașului seamănă cu multe alte centre: catedrale enorme, clădiri cu fațade frumoase, impozante și pline de basoreliefuri și statui pe acoperiș, 5la ale căror parteruri poți admira și cumpăra produsele brand-urilor cunoscute. Există și magazine locale. Spre exemplu într-un mic spațiu de la parterul și subsolul acestei clădiri din Namesti Svobody se găsește un magazin cu jucării handmade din lemn absolut adorabile.

6