Jucătorul

Ora unu a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârteau în dansul lor inocent, scandând cu voci vesele melodia monotonă. Din când în când aruncau câte o privire furișată către ascunzătoare Omului-Negru. Se opri hipnotizat să îi privească. Mici fețe pistruiate, bronzate, bretoane ciufulite, bentițe cu funde roz, mânuțe prinse unele de altele.

O fetiță îi atrase în mod special atenția. Avea o coadă lungă împletită pe spate și ochii mari verzi. Îi amintea de o altă coadă lungă prinsă pe spate. Și alți ochi verzi, umbriți de gene lungi și negre. Se jucau pe maidanul dintre blocuri, printre buruienile uscate și maldărele de moloz. Ea avea rochițe din pânză înflorată și pantofiori de pânză. El pantaloni scurți făcuți din pantalonii lungi care îi rămăseseră scurți și pantofii vechi cărora le decupaseră vârfurile pe post de sandale. Ea tocmai primise de la mătușa din RDG o trusă de doctor. Cu ramele de plastic în vârful nasului îl consulta serioasă cu stetoscopul bleu. Nota ceva pe mica fișă de consultație dând dezaprobator din cap: ”E grav! Ești foarte bolnav! Ai nevoie de o injecție specială!” Apoi cu cea mai mare seriozitate scoase o seringă din trusă. Atunci s-a speriat. Nu vroia să facă injecții. Nu vroia să fie bolnav! Și a fugit de pe cutia de carton ce ținea loc de pat de spital. A fugit plângând acasă lăsând în urmă râsul batjocoritor al celorlați copii.

A fugit dar nu a uitat. De câte ori trebuia să meargă la medic își amintea râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea. Râsul acela îi rămăsese în suflet ca un ghimpe. S-au reîntâlnit în liceu. Ea înaltă, subțire. Avea uniforma făcută pe comandă și pantofi de lac cu un pic de toc. El purtând uniforma fratelui mai mare, un adolescent șters și elev mediocru. Ochii ei mari și verzi l-au cercetat o clipă apoi au trecut mai departe fără al recunoaște. Dar el a recunoscut-o imediat. A început să o urmărească în taină întâi cu ura umilinței dureroase. Apoi, nici el nu știe cum s-a întămplat, o urmărea pentru că nu putea să facă altfel. Ea era clasa a XII-a. El abia a X-a. Nici nu exista pentru ea.

Apoi fratele lui l-a luat la o petrecere de Revelion. Nimeni nu îl băga în seamă pe puștiul de a X-a cu haine ponosite. Toți se distrau. Râdeau. Cineva adusese alcool și îl strecuraseră în suc. A băut și el. Prima dată s-a înecat. Apoi i-a plăcut senzația. Lumea era un loc mai vesel. Culorile se amestecau. Și totul a început să se învârtă. A căutat un dormitor. Simțea nevoia să se întindă. A intrat în prima cameră. Acolo era ea. Cu părul lung despletit peste rochia înflorată. Plângea. A privit-o câteva momente. Simțea o satisfacție ciudată. Apoi i-a părut rău. S-a așezat lângă ea. Ea i s-a aruncat în brațe hohotind. Și atunci…poate alcoolul a fost de vină…i-a ridicat fața și și-a lipit buzele sale uscate de buzele ei fierbinți. Stângaci. Pătimaș. Cu ură. Cu adorația celor 17 ani ai săi.

Ora două a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Ore lungi de marșuri fără rost. Școala de luptă. Culcat! La stânga! La dreapta! Bocanci grei și incomozi. Bătături în talpă. Bășici la degete. Mâncare proastă dintr-un cazan murdar. Dușuri la ore fixe. Cu apă rece. Pachetele de la mama.

Mirosul prafului de pușcă. Nimic nu are sens. Nimic în afară de ochii ei verzi care îl țin treaz în fiecare noapte. Își imaginează fiecare mișcare a ei, cum râde. Gândul petrecerilor din cămin îl rod și nu îi dau pace. Gândul altor mâini în jurul talie ei în timp ce dansează. Alarma de dimineață. Ploaie. Noroi. Rucsacul greu cu armamentul din dotare. Rutina.

Nimic nu îl pregătise pentru această realitate. Rece. Murdară. Absurdă. Unde erau faptele glorioase? Șirurile de soldăței de plastic frumos aliniate luptându-se eroic. Poate că așa se văd și ei de undeva de sus. Șiruri de soldăței de plastic aranjate pe masa unui general. Același joc. La altă scară. Dar fără eroism. Doar instrucție. Marșuri. Nesiguranță.

Ora trei a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt în continuare.

Și glasurile lor îl duc mai departe în amintire. La un alt glas. Tot de copil. Un copil cu ochii verzi ai mamei sale. Acoperiți de gene lungi și negre. Dar pe atunci nu avea timp să îl asculte. Nu avea timp.

Prins în giganticul său joc de Monopoly uitase de tot restul. În fața lui, pe biroul negru de mahon, se înșirau străzile orașului. Aici voi face case, aici hotel. Acestea nu sunt bune. E o investiție proastă. Poate dincolo. Cartierul galben are potențial. Totul este să știi să îl exploatezi. Și de ce nu avem nevoie ne debarasăm. Cum? Simplu. Vindem. Și dacă nu merită vândute le demolam. Și construim altceva.

Poftim? Este serbare la școală? Eu nu am timp să ajung. Joacă-te tu de-a mama. Că eu mă joc de-a tata. Nu te mai plânge. Vă lipsește ceva? Atunci…ce altceva mai vrei de la mine?! Chiar nu înțelegea că el nu are timp?!

Ora patru a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Și numai timpul i-a mai rămas. Fata cu ochii verzi a plecat. Râsul copilului cu ochii verzi ca ai mamei sale nu s-a mai auzit. S-a întors într-o zi de la biroul său negru de mahon. A deschis ușa și l-a întâmpinat o liniște ciudată. Dar nu a înțeles de prima dată. Iritat și-a pus un pahar de vin și a deschis televizorul. S-a așezat în canapea. A așteptat. Minutele treceau. Se înnoptase deja. Simțea că ceva nu este așa cum ar trebui să fie așa că a sunat-o. A intrat mesageria.

Nervos s-a dus în dormitor. A vrut să se schimbe pentru a face duș. Când a intrat în dressing a văzut că hainele ei lipsesc. A început să caute în sertare. Toate erau goale. S-a dus în camera copilului. Abia atunci a realizat. Plecaseră.

Întâi s-a enervat. I-a trimis sute de mesaje. Mesaje de amenințare. Toată umilința se întorsese de zece ori mai puternică. După un timp a obosit. A început să o implore. Și umilința i se întipărea și mai adânc în inimă. Răsul din copilărie, râsul acela rău pe care numai copiii îl pot avea, îl auzea acum din nou..

Ora cinci a sosit

Omul-Negru n-a venit!

S-a apucat de băut. Întâi câte un pahar. Apoi o sticlă. Apoi cine să mai țină socoteala. Și-a făcut noi prieteni. Genul acela care stau cu tine până la ultima picătură de băutură. L-au dus să joace. I-a plăcut. A jucat. Și a pierdut. A pierdut totul. Până și biroul negru de mahon. Apoi l-au părăsit. Mică muscă prinsă în urzeala unui păianjen gigantic.

Acum trebuia să joace altfel de jocuri: jocurile foamei. Nemiloase. Crude. Aruncat în arenă lupta împotriva propriilor sale eșecuri. Și a luptat. A luptat pe viață și pe moarte. Dar fata cu ochii verzi nu a mai fost acolo să îl vadă învingând. Și nici copilul cu ochii verzi ai mamei sale. Și nu s-a simțit ca un învingător.

Ora șase a sosit

Omul-Negru n-a venit!

Copii se învârt din ce în ce mai repede. Privirile furișate devin din ce în ce mai dese. Se închipuie și el prins în jocul lor, scandând melodia monotonă, simțind amenințarea…

Ora șapte a sosit

Omul-Negru a venit!

Copii se împrăștiară fugind cu țipete. Doar el rămase, senin și nemișcat. Acum era pregătit. Mai jucase jocul acesta.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa XI a competiției SuperBlog 2013.

Anunțuri

Poșeta Pandorei

Pandora era o femeie ca oricare alta. Sau cel puțin așa se vedea ea. Pandora nu era nici frumoasă nici urâtă, nici slabă nici grasă, nici deșteaptă nici proastă, nici cultă nici incultă. Pandora pur și simplu era. Sau cel puțin așa credea ea.

Pandora avea un mare defect.  Pandora credea în oameni. Atunci când cineva îi spunea că luptă pentru protecția animalelor, Pandora pur și simplu credea ad literam…pentru că și ea încerca să facă același lucru. Pandora nu își putea imagina că cineva ar putea minți în legătură cu un asemenea subiect doar ca să îi facă ei pe plac. Pentru că deși Pandora era o femeie perfect normală multă lume credea că ea, Pandora, nu era nici măcar pe departe normală. Mulți credeau că ea, Pandora, era frumoasă. Aceia se înșelau. Alții trăiau cu convingerea că Pandora este înțeleaptă. Și aceștia se înșelau. Cei mai puțini, dar cei mai zgomotoși, credeau că ea, Pandora, are un crez. Nici pe departe. Biata de ea trăia fiecare clipă pe rând, încecând din răsputeri  să nu se sufoce sub rutina cotidiană. Pandora pur și simplu ființa. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Așa că nu i s-a părut nimic ciudat atunci când într-o zi, un om, un om ca oricare altul, a venit către ea și i-a întins o poșetă spunându-i:

”Te rog acceptă acest dar. Este un dar de preț. Este o poșetă. Dar ai grijă ce pui în ea. Soarta omenirii depinde de asta.”

Pandora așadar i-a zâmbit bunului om, gândindu-se că oricum soarta omenirii nu are cum  să depindă de o femeie obișnuită așa ca ea, și a luat poșeta ca pe un dar firesc. Apoi a trecut mai departe . Mulți ani a și uitat de poșetă. Nu că poșeta ar fi avut ceva. Dar ei pur și simplu nu îi trebuia. Așa că a purtat-o o vreme apoi a pus-o deoparte ca pe  orice alt obiect care nu se mai potrivea cu vremurile..

Anii au trecut. Vintage-ul a devenit modern. Pandora era acum trecută de prima tinerețe și vroia să scape de orice i-ar fi reamintit de asta. Așa că s-a apucat să facă curat în dulap. Rochii, pantofi, poșete…nimic nu scăpa triajului. Nici măcar vechea poșetă.

Și mai era un șervețel vechi. Probabil că își stersese nasul  cu ocazia uneia din inepuizabilele ei alergii. Nu fusese bolnavă în viața ei. Nu de o boală serioasă, cel puțin. Prietenii ei mureau de cancer…duodenar, limfatic, osos…ea suferea de alergii…uneori chestia asta o complexa…chiar rămânea fără subiecte comune de conversație..uneori, în secret, și-ar fi dorit și ea să fii suferit de vreo boală fatală pe care să o fii învins miraculos…atunci ar fi avut și ea un subiect decent de conversație.

Și mai era și o cartelă utilizată de metrou. Oare de când nu mai mersese cu metroul?…De pe vremea de când lucra pe un post amărât de intern. Pe vremea aceea avea ambiții mari. Visa la o vilă de lux…undeva cât mai aproape de centru dacă s-ar fi putut..utopie evident…dar ea visa…Mai visa la o mașină hibrid și la un soț bogat. Un soț care să o poarte la braț ca pe un trofeu de preț. Cel mai de preț trofeu. A zâmbit amintindu-și. Vise de fată prostuță.

Nici n-ar fi putut fi altfel. Numai o fată prostuță și-ar fi ținut jurnalul în poșetă. Pentru că exact aceasta a fost următorul obiect pe care l-a găsit în poșetă. Un carnețel cu un mic unicorn alb desenat pe copertă. Și cu mulți unicorni multicolori ascunși între paginile sale.  Pagini umplute cu un scris mic și ordonat. Aproape prea mic pentru a putea fi lizibil. Ca și cum i-ar fi fost frică să se arate ochilor curioși.

Acum că nu mai rămăsese nimic în ea poșeta părea să-și fi pierdut menirea. Așa că Pandorei i se făcu milă și puse înapoi obiectele scoase. Unul câte unul acestea își regăsiră culcușul primitor în care dormiseră atâția ani.  Toate cu excepția micilor unicorni sfioși. Pentru că până și Pandora știa că aceștia nu au ce căuta într-o poșetă.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru concursul organizat de Reeija, magazin online ce oferă genți de piele.

De dragoste

Nu ți-am mai scris de mult dragul meu. Adevărul este că am fost cam supărată pe tine.  Dar asta nu mai are nici o importanță acum. Știu că treci prin momente grele și că ai nevoie de mine.

Aș vrea să pot fi lângă tine, acum. Să te strâng la piept, să-ți mângâi părul bălai  și să-ți cânt încet un cântec de leagăn. Să te privesc adormind. Să-ți veghez somnul și visele. Te iubesc atât de mult dragul meu. Aș vrea să pot purta eu povara durerii în locul tău. Pentru că singurul lucru care mai contează pentru mine este fericirea ta. Atunci când tu râzi ( și nu cred că ți-am mai spus asta niciodată până acum) se aud clinchete de stele. Da. Da. Iar atunci când zâmbești în obraz îți apare o mică gropiță, aproape imperceptibilă.

M-am bucurat să te văd aseară zâmbind când au venit sora ta și mica Laura în vizită. Să știi că deja sunt îngrijorată. Ar trebui să ieși mai mult în lume. Cu prietenii, la o seară de karaoke, eventual. N-ai mai fost de cel puțin trei luni și doar știi cât de mult îți place, deși nu știi să cânți decât o singură melodie. De fapt, dar cred că știai asta deja, nu ai nici un pic de ureche muzicală. Și cu toate acestea nu mă mai satur să te aud cântând. Mi-e dor de vocea ta.

Mă gândeam aseară, în timp ce te priveam jucându-te cu Laura, că ar trebui să facem un copil. Un băiețel micuț, care să semene perfect cu tine. Și care să îți spună tată. Să facem împreună nopți albe veghind la capătul pătuțului său. Să îl privim îmbrățișați mirându-ne de mica minune din viața noastră. Și totul în jur să se numească iubire.

Dar acum micul meu vis de fericire perfectă a devenit imposibil. Nu nu imposibil. Pentru o femeie îndrăgostită nimic nu este imposibil. Doar mai greu de atins. Aș fi vrut să nu fiu obligată să îți ucid soția. Dar e numai vina ta. De ce a trebuit să îi arăți scrisorile mele?! Știai că nu avea cum să înțeleagă o dragoste ca a noastră.  Trebuia doar să o îndepărtezi din viața ta așa cum te-am rugat. Știi foarte bine că nu te merita. Și că nu ai fi putut trăi niciodată cu ea intensitatea clipei.

Dar apoi ai continuat să faci greșeli după greșeli. Nu pot să cred că le-ai arătat poliției. Ești conștient că au venit la mine acasă. M-au încolțit de parcă aș fi fost un criminal de rând. Dar am reușit să scap. Nu mă întreba cum. Prevedere și un pic de noroc. Oricum au găsit tot. Toate scrisorile, toate fotografiile. Mi-au confiscat întreaga viață. Acum sunt doar o umbră. Un spectru pierdut în întunericul străzii. Și toate acestea datorită ție. Și greșelilor tale stupide.  Câteodată mă  întreb de ce te mai iubesc?! Câteodată am senzația că pe tine ar fi trebuit să te omor. Și atunci aș fi fost liberă.

Vezi? Vezi ce prostii mă faci să spun? Dragul meu, cum aș mai putea fi eu liberă vreodată? De când te-am cunoscut sunt prizoniera ta, sunt umbra nevăzută care te urmărește pas cu pas. Zi de zi. Oră de oră. Șapte vieți dacă aș avea, în șapte femei dacă aș renaște de tot atâtea ori te-aș iubi.  Nu înțelegi că noi doi am fost meniți să fim împreună?!

P.S.  Azi noapte în timp ce dormeai m-am strecurat și ți-am lăsat un trandafir albastru pe birou.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………Acest articol a fost scris pentru Etapa 4 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Mon amie la rose

Sunt singură cu el. Cea mai frumoasă ființă pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Elegant ca un Apollo înveșmântat în mantia-i de raze. Suplu ca un gând. Înalt ca un vis.

Îl privesc dar nu îndrăznesc să-l ating. Nu îndrăznesc să tulbur cu moliciunea pielii mele catifeaua petalelor sale. Nu am curajul să întinez cu răsuflarea mea caldă perfecțiunea albului său imaculat.

Este perfect așa cum numai un trandafir poate fi. L-am așteptat cu atâta emoție. L-am remarcat încă de când era doar un lujer roșiatic.  L-am văzut și dintr-o clipire am știut că va fi el. Unicul. Floarea perfectă. Dimineața când mă trezeam el era primul căruia îi spuneam Bună dimineța. Apoi curățam cu grijă fiecare fir de iarbă rebel care i-ar fi putut incomoda rădăcinile, fiecare fir de praf care i-ar fi putut păta strălucirea. Seara  nu mă culcam niciodată înainte de a fi sigură că nici un rău nu i s-ar fi putut întâmpla în timp ce eu îmi scăldam visele în promisiunea perfecțiunii sale întrevăzute.

Și iată-l acum. Cel pe care l-am așteptat toată vara. Cavalerul meu în tunică albă țesută cu fir de lună. Cavalerul meu cu pinteni verzi de smarald. Cavalerul meu elegant ca un Apollo, suplu ca un gând și înalt ca un vis.

Cavalerul meu elegant ca un Apollo se îndreaptă spre mine și, cu o mică plecăciune, îmi oferă o cutiuță de bijuterii îmbăcată în catifea neagră.

Ce este aceasta? întreb eu nedumerită de gestul său atât de neașteptat.

Este pentru tine, protectoarea mea. Doar nu veți intra în acea sală de bal fără o podoabă potrivită. Permiteți-mi mie.

Și deschizând cutiuța mică de catifea neagră scoase din ea un colier delicat desprins din ilustrațiile unei cărți cu prințese. Am vrut să îmi ridic părul pentru a-l lăsa să mi-l pună în jurul gâtului dar părul meu era deja prins într-un coc savant.

Apoi mi-am sprijinit mâna-mi înmănușată în mâna sa de velur și am pășit în sala de bal. Simțeam toți ochii pironiți asupra noastră în timp ce pluteam în ritmul unui vals de Strauss, presupun. Nici nu știam că știu să valsez. Dar parfumul său mă învăluia ca într-o matie nevăzută. Parfum de roze. Parfumul visurilor Cenușăresei.

Nici nu știu când s-a făcut dimineață. Și nici nu am văzut când ceilalți s-au retras unul câte unul ca oaspeții neinvitați ai unei petreceri private.

Când muzica s-a oprit m-a privit dintr-odată foarte serios.

-Muzica s-a terminat. La fel și scurta mea existență. Dar frumusețea acestei nopți va rămâne veșnic în inima ta.

L-am prins de mâini încercând să-l rețin în viața mea o clipă mai mult. O singură clipă în care să mai pot admira perfecțiunea unui Apollo,  suplețea unui gând și înălțimea unui vis. Dar mantia lui împletită din raze de lună se destrămă în mii de fire argintii lăsînd în urmă un vag parfum de roze ofilite.

Dar nu. Nu voi permite așa ceva. Toate acele zile de așteptare și nopți legănate de promisiunea perfecțiunii …

Razele dimineții m-au trezit cu strălucirea lor necruțătoare. Am alergat cu inima sângerând către trandafirul meu. Dar în locul eleganței strălucitoare n-am mai găsit decât o umbră îngenuncheată. Și parfumul unei roze ce moare.

A trecut mult timp de atunci. Au trecut multe zile lipsite de speranță și multe nopți fără visele unei perfecțiuni promise. Au trecut unele după altele, așa cum trec zilele  unei vieți. Au trecut și au luat cu ele amintirea unei săli de bal și a unui cavaler cu tunica din raze de lună. Sau cel puțin așa credeam. Până azi. Când l-am văzut.  Nu este el. Dar nici nu mă va părăsi nicodată.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest articol a fost scris pentru Etapa 2 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Cum ar fi dacă…

V-ați gândit vreodată ce simplă ar fi viața dacă comunicarea dintre oameni nu ar fi un lucru atât de complicat? Dacă nu am fi atât de complecși, dacă nu ar exista atâtea tonuri și subtilități, atâtea infinite variații ale limbajului corporal?

De cele mai multe ori este mult mai ușor să comunici cu un animal. Să luăm un câine, spre exemplu. Deși lipsit de limbaj verbal știi exact de ce are nevoie sau cum se simte: vrea să se joace – poziție specifică, este speriat – coada între picioare, se simte anti-social – îți arată colții cu un mârâit fără echivoc, îi este foame – te duce la castron, vrea doar un pic de tandrețe- s-a trântit pe picioarele tale cu burtica în sus. Simplu și eficient.

Dar la oameni lucrurile nu stau așa. Nu. Totul este mult mai complicat. Și mi-am imaginat cum ar fi dacă toți ne-am face o serie de tricouri personalizate în funcție de starea noastră. Doar gândiți-vă un pic de câte complicații inutile am fi scutiți. Mergi pe stradă, te întâlnești cu un cunoscut și ai pe tine tricoul cu Atenție. Câine rău. Este clar că nu ai chef de socializat și șansele de a fi lăsat în pace cresc considerabil. Sau alt exemplu: ajungi acasă și prietena te așteaptă cu tricoul cu Singur pe lume. Evident vei știi ce ai de făcut și vei salva o seară în care ea,  dacă nu ar fi purtat tricoul, ar fi stat îmbufnată în dormitor pretextând că o doare capul în timp ce tu te-ai fi uitat liniștit la meci așa cum plănuisei. Că doar nu aveai de unde să ghicești că ea trece iar printr-o criză existențială.

În timp ce scriam, mi-am amintit de tricourile personalizate ale unei persoane publice care la fiecare apariție a sa poartă câte un tricou pe care are imprimat un mesaj legat de câte o problemă de actualitate. Poate că nu mi-aș face niciodată un tricou cu starea sufletească în care mă aflu. Până la urmă să se străduiască și cei din jur puțin. Dar pentru că acum chiar am un mesaj care aș vrea să ajungă la cât mai multă lume am căutat un site specializat în imprimare tricouri și voi fi mândra posesoare a primului meu tricou personalizat. Iar mesajul va fi:

SALVEAZĂ O VIAȚĂ

ADOPTĂ UN CĂȚEL

Păcatul de a se fi născut

”M-am născut acum …ceva timp. Este foarte greu să spun acum cât timp pentru că oricum nu văd dacă este zi sau noapte. De când m-am născut mama a plecat de câteva ori de lângă noi. Am știut că a plecat pentru că brusc s-a făcut frig. Și eu, împreună cu frații și surorile mele, am început să ne strângem unii în alții și să plângem. Să plângem tare din adâncul ființei noastre pentru ca să ne audă și să vină înapoi. Și venea de fiecare dată. Și atunci căutam corpul său cald mirosind atât de bine și încet încet îmi croiam loc către sfârcurile sale pline de lapte. Și sugeam. Sugeam până simțeam că nu mai încape nici măcar o picătură în mine și adormeam în timp ce limba ei caldă mă spăla din cap până în picioare, și îmi impregna toată ființa cu mirosul ei..care devenea al meu, al fraților mei..al nostru.

Acum mama a plecat iar. Și din nou ne-am strâns unii în ceilalți și din nou am plâns. Întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare până ce n-am mai avut pic de suflu, până ce n-am mai putut să plângem și am adormit înghesuiți unii în ceilalți, fiecare căutând să regăsească în frații săi mirosul mamei.

Ne-a trezit o atingere caldă. O atingere ciudată, de piele fără păr. O atingere cu un miros pe care nu îl mai întâlnisem până atunci. M-am simțit ridicat și mii de ace ascuțite de frig s-au înfipt în mine. Spaima și durerea m-au lovit atât de brusc încât am uitat și să plâng. În jur totul rece.

Apoi am simțit ceva cald lângă mine. Mirosul fratelui meu. Tăcut. Înfrigurat. Ne-am lipit unul de altul. Încet, încet, frații și surorile mele s-au prăvălit peste mine. Corpuri calde, tăcute, înspăimântate. Ne-am înghesuit unii în alții, și îmbărbătați de mirosul cunoscut am început să scâncim în cor. Mama…

Mama nu a venit. Rând pe rând frații mei au încetat să mai plângă. Nici eu nu mai am forță. Parcă nu mai simt nimic. Nici frigul, nici lăbuțele. Nici foamea. Nici durerea.”

Aceasta nu este o poveste originală. De fapt nu este nici măcar o poveste. Este relatarea unui fapt sordid. Este relatarea unei foarte scurte existențe. Este relatarea unei morți. Este relatarea a milioane de morți aruncați în zăpadă, în saci de gunoi, în râuri. Este relatarea morții umanității noastre.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Acest articol a fost scris în memoria tuturor ființelor care sunt condamnate la moarte pentru păcatul de a se fi născut. Și îl înscriu la Etapa 3 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceeași temă :

Abisurile

Vavaly

Călători în jurul lumii

Blog D’Agatha

Spes

Lecția

Am fost o pânză albă. Curată. Imaculată. Stăteam cuminte pe raft lângă alte pânze albe , curate, imaculate. Ca și mine. Tremuram de emoție și nerăbdare în așteptarea  momentului în care voi fi luată de pe raft și voi ajunge pe șevalet. Oare care va fi destinul meu? Speram din tot sufletul să nu ajung unul din acele peisaje, identice toate, vândute pe străzi și pe la târguri. Nu îndrăzneam să sper că voi ajunge într-o mare galerie. Nu. Departe de mine gândul…

Și tocmai pe când cugetam așa am fost luată din raft, am fost împachetată, hurducăită și apoi lăsată lângă un perete. Au trecut câteva săptămâni. Deja crezusem că au uitat de mine, când s-a auzit un fâșâit de hârtie ruptă și lumina m-a orbit. O fetiță mă privea încruntată. Am știut în acel moment că viața mea se va termina: voi fi brutalizată, poate chiar sfâșiată și apoi voi sfârși la coșul de gunoi. Am strigat după ajutor dar nimeni nu a auzit strigarea mea.

În ciuda panicii mele, fetița cea serioasă m-a ridicat și m-a așezat pe un șevalet. Apoi m-a privit din nou și a luat un creion. A ținut creionul în mână pentru câteva secunde interminabile, timp în care nu am îndrăznit nici să respir. După care s-a răzgândit. A lăsat creionul jos și s-a apucat să-și pregătească acrilicele pe paletă. Lucra în liniște. Părul șaten îl avea prins într-o coadă împletită. Din cînd în când sclipea auriu în lumină. Era îmbrăcată într-un halat negru, simplu.

S-a întors către mine și mi-a spus pe un ton extrem de serios:

-Astăzi trebuie să pictăm în stilul lui Van Gogh. Așa că vom picta floarea soarelui. Și nu voi face nici o schiță.

Nuuu. Nu încă una din acele copii insipide și plate după tablouri celebre. Și încă fără schiță. De ce eu? De ce nu am putut ajunge și eu la un artist adevărat?! De ce această soartă crudă?!

Dar fetița a început să amestece culorile și apoi cu tușe sigure a început să adauge petală după petală. Nu mai înțelegeam nimic. Când credeam că abia începuse s-a oprit brusc. S-a uitat lung cu aceeași privire serioasă. Apoi a zâmbit.

-Da. Eu zic că a ieșit foarte bine. Tu ce părere ai?

Eu nu am putut să spun nimic. Ci doar mi-am înghițit rușinată o lacrimă.

100_1146……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

1. Acest articol a fost scris pentru Etapa 2 a Concursului de proză scurtă.

2. Sursă fotografie: arhiva personală.

3. Artist plastic: Thea Moșneanu-Gheorghe  (7 ani)

4. Au mai scris pe aceeași temă:

Călători în jurul lumii

Vavaly

Abisurile

Blog D’Agatha

Spes