Plângerea arcanelor. Al doilea cânt: Cunoașterea

S-a terminat și Spring SuperBlog. Viața a revenit la normal. Și mi-am dat seama că am uitat să vă spun câteva cuvinte și despre volumul al doilea al Trilogiei Arcanelor.

Spre deosebire de primul volum Al doilea cânt este mult mai ponderat, cu ceva mai puține scene sadice și cu o intrigă puțin mai complicată. Este mult mai echilibrat și mai interesant, deși din punct de vedere geografic nu ne mai plimbă de pe un continent pe celălat. Acțiunea se desfășoară pe teritoriul Franței. Și atât.

Evoluția personajului central continuă  până în punctul în care își asumă rolul de personaj cheie al jocului. În paralel are loc și o evoluție a asasinului, alt personaj crucial. Dar dacă evoluția primului continuă pe un curs firesc, transformarea asasinului psihopat și sadic, al cărui singur scop este moartea și care găsește plăcere din tortură, din primul volum, într-o persoană rațională, ba chiar cu oarecare probleme morale, în al doilea volum, mi se pare nu numai neverosimilă, dar chiar ridicolă. Iar încercarea de a explica acest fapt printr-o poveste demnă de un film de categoria B nu aduce nici o contribuție pozitivă.

Per ansamblu nici acest al doilea volum nu prea merită efortul de a fi citit. Dar pentru a-mi face datoria voi menționa și două lucruri care mi-au plăcut: 1. autorul reușește să te inducă foarte bine în eroare în legătură cu identitatea trădătorului, astfel că în final rămâi cu adevărat surprins; 2. scena luptei finale a acestei etape. Este o scenă frumoasă, puternică, bine definită. Personal a reușit să-mi creeze o imagine vizuală pentru care probabil că îmi voi aminti mult timp de acum încolo de această carte. De care altfel cu siguranță nu mi-aș mai fi amintit.

 

Publicitate

Cântul Arcanelor. Primul cânt: Puterea

Cum am ajuns să cumpăr această carte? Am primit un voucher și după ce am cumpărat ceea ce intenționam (și care s-a dovedit a fi o alegere inspirată) trebuia să mai completez cu ceva. Titlul mi-a atras atenția, din recenzie părea o carte acceptabilă, așa că m-am aventurat.

Autorul Thierry Carmes, născut la Paris în 1965, a lucrat pe post de consultant strategic, iar ca pasiune a avut călătoriile, făcând înconjurul lumii de câteva ori. Că este pasionat de călătorii putem deduce și din carte, a cărei acțiune ne poartă din Paris până pe platourile din Chile, din San Francisco și California până în ținuturile sacre ale aborigenilor.

Ceea ce nu putem deduce însă este dacă Thierry Carmes este un psihopat, obsedat sexual, sau dacă scenele respective sunt doar o găselniță pentru a vinde romanul. Sincer, dacă nu aș avea obiceiul de a termina o carte începută, o aruncam de la primele capitole care mi-au dat senzația unei copii nereușite după American Psycho. Dar n-am aruncat-o și până la urmă cartea s-a dovedit a nu fi chiar integral proastă.

Ca în orice roman cu pretenții de respectabilitate acțiunea Primului cânt se desfășoară pe două planuri, aparent fără legătură. Din păcate legătura devine evidentă foarte repede. Prima poveste, cea a Arcanelor, nu îmi place, este o combinație între Enciclopedia Criminalilor în Serie și filme porno cu comportamente deviante. Cea de-a doua poveste, a evoluției personajului cheie, este destul de bine scrisă și de interesantă. Datorită ei am perseverat în a finaliza lectura.

Ce mi-a mai plăcut este faptul că deși este o poveste despre o conspirație la nivel mondial, implicând forțe supranaturale și puteri oculte, nu are nici un moment pretenția veridicității (așa cum o face Codul lui DaVinci, carte cu care consider că am pierdut câteva ore din viață).

În concluzie: deși a reușit să mă convingă să citesc și al doilea volum ( eu sunt relativ ușor de convins) este o carte pe care nu o recomand.

Călătorind alături de Jerome K. Jerome

Nu m-am omorât niciodată după romanele umoristice, așa cum nu sunt nici un mare fan al filmelor de comedie. Pe Jerome K. Jerome l-am descoperit acum foarte mulți ani cu romanul Arta de a nu scrie un roman (Novel Notes). Genială carte. Îți poți da seama de asta numai citind titlul. 🙂

De ce această introducere? Pentru că tocmai am terminat de citit romanul său cel mai cunoscut (și singurul best-seller) Trei într-o barcă ( Three Men in a Boat) și continuarea sa, nu la fel de bine primită de către contemporani, Trei pe două biciclete (Three Men on the Bummel). Într-adevăr, dacă Trei într-o barcă este de un umor (englezesc, bineînțeles), o finețe a observației și o subtilitate greu egalabilă, Trei pe două biciclete are câteva capitole forțat umoristice. Dar să o luăm cu începutul…

Pentru cei care nu știu Jerome K. Jerome este un scriitor britanic care a trăit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ( 1859-1927). Societatea pe care atât de minunat o caracterizează nu a trăit încă zguduitoarele momente ale Primului Război Mondial. Aceste viitoare schimbări în ordinea ancestrală a lucrurilor le putem identifica, noi cititorii moderni, în romanul Trei pe două biciclete. Dar pentru scriitor cred că reprezintă mai mult un presentiment, o intuiție asupra evoluției poporului german. Până la urmă Jerome K. Jerome este un bun foarte bun observator.

Și dacă tot am vorbit despre Trei pe două biciclete o să continui cu acesta. Nu înainte de a vă pune o întrebare: pe voi nu vă fascinează felul în care titlurile sunt traduse în română? Adică cum au reușit ei, primii traducători și editori, să ajungă la concluzia că pot înlocui termenul Bummel cu două biciclete, este peste putința mea de a înțelege. Revenind la carte are câteva capitole memorabile, pline de umor, de ironie și de auto-ironie. Pentru că Jerome K. Jerome nu face discriminări: își ironizează compatrioții la fel cum ironizează locuitorii ținuturilor prin care călătorește (respectiv Germania).

Însă nimic nu se compară cu scenele descrise în Trei într-o barcă. Au fost momente în care efectiv mă durea burta de la atâta râs. Iar partea cu adevărat interesantă este că aceste scene, care au în general ca protagoniști  autorul împreună cu cei doi prieteni cu care călătorește ( și să nu uităm de cățelul din dotare, memorabilul Montmorency), alternează cu splendide descrieri ale localităților și peisajelor întâlnite de-a lungul cursului Tamisei. Uneori chiar ai senzația că citești un ghid de călătorie, în care ți se menționează obiectivele istorice, hanurile la care poți trage, și chiar locurile în care poți debarca pentru un picnic pitoresc. O adevărată călătorie în timp.

Totuși adevăratul farmec al cărți rezidă în observațiile și meditațiile autorului. O să redau acum un singur pasaj care, din punctul meu de vedere, reprezintă paragraful cheie al întregii cărți.

Ce bine te simți când ești sătul – cât ești de mulțumit de tine și de lume! Oamenii cu oarecare experiență în materie mă încredințează că o conștiință curată îi face pe mulți fericiți; dar, după părerea mea, o burtă plină are același efect, în schimb te costă mai puțin și nu presupune atâta bătaie de cap. Te simți atât de iertător și de generos după o masă bogată și bine mistuită, atât de nobil, atât de bun!

Pământ și apă. O carte deloc memorabilă.

Tocmai am terminat de citi Pământ și apă de Julio Murillo.  Cartea nu este rea, dar nu m-a impresionat absolut nici un pic.

Am ales această carte pentru că mi-a plăcut subiectul: lupta dintre greci și Imperiul Persan. Cred că perioada Greciei antice este perioada mea favorită. Povestea este destul de interesantă: după moartea dramaturgului Eschil, prietenul acestuia poetul Pindar, intră în posesia unui pergament în care Eschil povestește toate jocurile de culise care au avut loc în Atena, în perioada Războaielor Medice.

În ciuda subiectului aparent complicat, Pământ și apă este o povestire liniară, scrisă într-un limbaj fără pretenții. O lectură ușoară prin definiție. Citind această carte am avut senzația că citesc o poveste.

Ce nu mi-a plăcut? Nu pot să spun că am ceva concret de obiectat. În afară de faptul că nu are nimic impresionant. Nici o întorsătură de situație…nimic. Nu m-a emoționat, nu m-a făcut să mă înfior, nu mi-a trezit absolut nici o emoție.

 

 

Pactul cu Diavolul

Anul acesta mi-am propus să încerc să mai recuperez din lecturile restante. Și am început cu Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, carte despre care am auzit o mulțime de lucruri bune de la diferiți cunoscuți. Dar nimic nu m-a pregătit pentru această minunată întâlnire. Cartea oferă tot ceea ce mă așteptam să ofere și chiar un pic mai mult.

Tema ”pactului cu Diavolul” m-a fascinat de când mă știu. Prima dată am intrat în contact cu ea prin intermediul unui film alb-negru. Este vorba despre Doctor Faustus  o adaptare din 1967 a piesei de teatru Tragica istorie a doctorului Faustus de Christopher Marlow (1588), filmul avându-l pe Richard Burton în rolul principal. Întâmplarea a făcut să studiem și piesa lui Marlow, în liceu, la orele de literatură engleză.

După care a urmat revelația: Faust a lui Goethe. Una din cele mai impresionante lucrări pe care am citit-o vreodată. Nu voi scrie acum despre ea și despre influența pe care aceasta a avut-o în literatură și filosofie, în evoluția limbii germane sau asupra umilei mele persoane.

Revenind la Maestrul și Margareta nu vă așteptați să aibă prea multe în comun cu Faust, (deși poate nu ar fi rău să fi citit capodopera lui Goethe înainte, pentru că aluziile și trimiterile la aceasta nu sunt puține). Romanul lui Bulgakov este structurat în două părți, acțiunea petrecându-se în Moscova anilor 30. Prima parte este o înșiruire de întâmplări amuzante și nebunești, scrise într-un stil spumos, alternând cu o fascinată povestire a evenimentelor privitoare la condamnarea și moartea lui Yeshua Ha-Nozdri (mai cunoscut sub denumirea de Iisus), avându-l ca personaj central pe procuratorul Pilat. Această primă parte am citit-o practic pe nerăsuflate. Am râs copios iar scenele moscovite mi-au amintit de multe ori de Ilf și Petrov.

A doua parte schimbă total tonalitatea: devine mult mai intensă, pasională și chiar halucinantă. Iar personajele evoluează și se metamorfozează, chiar dacă Margareta lui Bulgakov nu are nimic în comun cu eroina tragică a lui Goethe în afara capacității de sacrificiu. Dar și aici intervine o diferență: eroina nu se sacrifică pentru un bărbat ci pentru o idee. Iar pactul cu Diavolul (care apropo este un personaj absolut fermecător, având cea mai pitorească suită imaginabilă) nu îl va face bărbatul (acesta fiind un personaj total slab și neputincios, mesager involuntar al ideii) ci însăși Margareta, femeie umilită, regină și vrăjitoare. Expresie perfectă a complexității naturii umane.

O carte superbă, a cărei idee principală constă în imposibilitatea diferențierii binelui de rău: binele și răul coexistă împreună într-o sublimă simbioză, iar ceea ce ni se pare nouă adevărul nu este decât o iluzie a realității umane restricționată de mania raționalului. Cel puțin asta am înțeles eu la o primă lectură.

Am început anul citind

La propriu. Primele zile ale acestui an am citit, am dormit, am lenevit și am mai citit. Ca urmare a acestui fapt am reușit să termin o carte începută de foarte mult timp, care mi-a plăcut încă de la primele pagini dar care din nu se știe ce motive s-a lăsat foarte greu citită. Nu vi se întâmplă și vouă uneori?…Dar am reușit să o termin și m-am hotărât să scriu despre ea. Și cu această ocazie inaugurez o rubrică nouă la care sper să am și câți mai mulți invitați. Așa că dacă ați citit o carte și ați scris cîteva rânduri despre ea vă rog să lăsați link la comentarii și voi prelua postarea cu cea mai mare plăcere.

Dar să revenim la carte. Este vorba de ”Mă numesc Roșu” a scriitorului turc Orhan Pamuk. Nu am mai citit altceva scris de acest autor, și cred că , de fapt, nu am mai citit nimic scris de nici un autor turc.

Așa că cine este Orhan Pamuk? Ei bine, Orhan Pamuk estre un autor contemporan, care în anul 2006 a obținut (destul de controversat totuși) Premiul Nobel pentru Literatură. Este cel mai important scriitor contemporan al Turciei, multi-premiat internațioanl, luptător pentru libertatea de exprimare.

Ce vă pot spune despre ”Mă numesc Roșu” în afară de faptul că a fost un best-seller internațional? În primul rând vă pot spune că mi-a plăcut. De ce mi-a plăcut? Aceasta este o întrebare grea. Întâi vă voi spune al doilea lucru important despre această carte, după care voi reveni la ce mi-a plăcut.

Al doilea lucru important este că sunt sigură că nu am înțeles-o. Nu pe deplin. Nu profund. Nu în intimitatea ei.  Am înțeles sentimentul de pierdere al identității, partea aceasta este foarte greu de ratat. Dar acele discursuri minunate, acele pilde atât de frumos povestite ( în momentul în care le-am citit îmi părea rău că nu știu citi în turcă), acelea sunt sigură că nu le-am înțeles în adevărata lor adâncime.

Și acum să revin la ce mi-a plăcut: mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut suspansul (pentru că într-un fel total neconvențional acest roman poate fi considerat un roman polițist), mi-a plăcut felul în care ajungi la rândul tău să te întrebi în legătură cu identitatea, mi-au plăcut personajele și mai ales felul în care ele au fost introduse, felul în care aproape ai reușit să te identifici cu ele. Și spun aproape din aceleași considerente din care spun că nu am înțeles pe deplin cartea: diferențele culturale și ideologice majore.

Și voi încheia cu cele trei citate din Coran, care deschid această carte și în jurul cărora, de fapt, este construit acest frumos roman :

”Ați omorât pe cineva și vă învinuiți unii pe alții”,  Coranul, ”Vaca”, 72

”Orbul și văzătorul nu sunt deopotrivă” Coranul, ”Creatorul”, 19

”Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul și Asfințitul.” Coranul, ”Vaca”, 115

Acum am găsit o altă carte, relativ corelată cu subiectul, care mi se pare interesantă și pe care intenționez să o citesc Suleyman Magnificul și sultana Hurrem.