Prima vacanță a Mariei

A fost odată ca niciodată o fetiță cu ochii mari, căprui și limpezi.

Ca ai mei, mama?

Da, iubita, exact ca ai tăi. Numele ei era Maria și era o fetiță cuminte și înțeleaptă. Își îndeplinea sarcinile cu conștiinciozitate și era o fetiță veselă și liniștită. Avea însă o mare dorință: să meargă și ea în vacanță.

Cum adică să meargă în vacanță?

Da. Să meargă și ea undeva, pentru că niciodată nu ieșise din orașul în care se născuse.

Dar de ce nu o ruga pe mama ei să o ducă?

Pentru că, așa cum am mai spus, Maria era o fetiță bună și cuminte. O vedea pe mama ei muncind din greu pentru a câștiga bănuții cu care să le cumpere mâncare și hăinuțe și caiete pentru școală. Vedea expresia tristă de pe fața mamei ei când privea hăinuțele noi și frumoase ale celorlalte fetițe, păpușile în haine roz de prințesă…și știa că o astfel de rugăminte doar ar fi întristat-o și mai tare pe mama ei.

Și adică nu văzuse niciodată marea?!

Nu, draga mea. Nu văzuse nici marea. Și nici nu fusese niciodată pe munte. Îl privea de la distanță în fiecare dimineață când se trezea și înainte de culcare în fiecare seară. Îl privea de la fereastra ei. Îl vedea departe în zare, uneori strălucind în lumina răsăritului, alteori cuprins de flăcările apusului. Niciodată la fel. Dar întotdeauna acolo. De fapt, muntele din depărtare era cel mai bun prieten al Mariei. Lui îi împărtășea toate secretele inimioarei ei de fetiță, cu el își împărțea toate bucuriile și tristețile. Și el îi răspundea la rândul său. Când Maria era tristă piscurile sale se ascundeau într-o ceață densă ca o pâslă. Când Maria era veselă pădurea se înveșmânta în culori de sărbătoare.

Avea și un nume muntele Mariei?

Sigur că avea un nume. Muntele se numea Straja. Și nimic pe lume nu i-ar fi făcut mai mare plăcere Mariei decât să petreacă o vacanță la Straja. Și într-o seară de toamnă târzie…dorința i se îndeplini. În timp ce stătea cuminte în pat încercând să adoarmă simți cum cineva o privește. Crezu că este mama ei dar nu mică îi fu uimirea când constată că în camera ei se află un bătrân înalt cu părul cenușiu și haina verde ca acele de brad. În mod normal ar fi țipat de spaimă dar ceva din înfățișarea lui îi părea atât de familiar…ca și cum l-ar fi cunoscut și așteptat dintotdeauna.

”Ești chiar tu? ” îngăimă Maria, neîndrăznind să se bucure.

”Da. Sunt chiar eu.”, zâmbi cu bunătate bătrânul munte. ”M-ai chemat de atâtea ori încât nu puteam să nu vin. Acum vom merge împreună în lumea mea.”

Maria luă la repezeală un hanorac din și singura pereche de ghete pe care o avea. 

”Sunt gata” anunță ea nerăbdătoare.

Și călătoria începu. Mai întâi bătrânul îi arătă primii ghiocei răsărind de sub pătură de zăpadă. Apoi se alăturară procesiunii ”Drumul Crucii”. Maria admiră picturile de pe pereții tunelului ce duce prin inima muntelui către Schitul Straja și ascultă cu ochii mari de uimire povestea crucii din bec

Apoi muntele îi arată comorile sale văratice: pajiștile înverzite, potecile umbroase, copacii modelați de vânt și stâncile îndrăznețe. I se tăie răsuflarea în timp ce urmărea tinerii curajoși luptându-se cu apele învolburate sau cățărându-se pe stâncile inaccesibile. Le admiră curajul și tenacitatea, spunându-și că ea n-ar putea face niciodată așa ceva.

Bătrânul își continuă însă călătoria și îi spuse povestea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și fetița ascultă cu atenție și emoție. Îi arătă monumentul ridicat în cinstea lor. Apoi culeseră un buchet de brândușe pe care să îl ducă mamei sale.

Timpul zbura printre frunze căzute și, pe nesimțite parcă, se treziră înconjurați de un strat gros de zăpadă. Schiorii alunecau în jurul lor: unii cu viteze amețitoare alții în slalom larg și calculat. Maria era încântată să le privească dansul colorat.

Mama, mie nu îmi place să schiez.  

Știu că ție nu îți place. Dar Maria nu mai fusese niciodată la munte așa că nu știa dacă îi place sau nu. Ea era încântată de tot ceea ce vedea. Nici nu simțea oboseala sau foamea. Însă bătrânul munte remarcase oboseala fetiței așa că o duse la o vilă frumoasă din apropierea pârtiilor unde gazdele primitoare îi întinseră cea mai îmbelșugată masă pe care o văzuse copila vreodată.

Ce i-au dat să mănânce?

Tot ceea ce și-ar fi putut imagina copila: sarmale cu smântână, murături, friptură, cârnăciori.

Făcuți melc?

Da. Făcuți melc.

Mi s-a făcut o poftă. Cum se numea vila?

Vila Alpin. Este o pensiune din Straja.

Și chiar există pensiunea aceasta?

Da, iubita. Chiar există.

Și au și televizor în cameră?Știi că nu pot să ratez Pisici infernale…

Dacă m-ai lăsa să îți povestesc ai afla că au și televizor în cameră.

Și Internet? Că tu nu poți să stai o clipă fără.

Și Internet. Și paturi frumoase pentru copile cuminți care își lasă mamele să termine poveștile.

Maria gustă din toate, ba chiar îndrăzni să mai ceară un pic de desert (dar numai după ce îl întrebă pe bătrânul munte dacă are voie). Apoi simți că o încearcă somnul. Dar nu ar fi vrut să adoarmă nici în ruptul capului pentru că ar fi vrut atât de mult să vadă și cetățile dacice, despre care aflase că se găsesc în apropiere. Bătrânul munte îi spuse însă că sosise momentul să se întoarcă acasă. Dar că va reveni la ea. Și atunci o va duce să viziteze nu numai cetățile dar și Castelul Corvinilor, mănăstirea Densuș, Valea Dinozaurilor și chiar și Coloana Infinitului.

Știi ce mă gândeam, mama? Noi n-am văzut Coloana Infinitului. Nu mergem să o vedem la vară? Ne-am putea rezerva o noapte de cazare la Straja…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru etapa VI a competiției SuperBlog 2013.

Publicitate

Scrisoare de intenție

Finalul competiției Spring SuperBlog 2013 vine cu o întrebare interesantă: ”cum v-ati recomanda ca potential partener media in viitoarea editie SuperBlog?”

În primul rând mă întreb ce înseamnă a fi partener media la o astfel de competiție, privind din postura unui blogger? Să anunț printr-un articol de măcar 200 de cuvinte începerea competiției? Să postez undeva pe blog un banner prin care să afirm că susțin competiția? Sau să mai dau din când în când un like la câte un comentariu de pe grupul dedicat de pe Facebook?

Privit din exterior nu  pare mare lucru de făcut. Și în nici un caz nu m-ar caracteriza.

Eu scriu pentru că îmi place să scriu.  Este atât de simplu. Scriu despre mine, despre universul meu, despre lucrurile frumoase care mă înconjoară. Uneori mai scriu și despre fața neplăcută a realității. Uneori mă joc. Alteori experimentez. Scriu pentru mine. În ultimul timp am început să scriu și pentru un mic grup de oameni care își rup din timpul lor pentru a mă citi. Pe mine. Gândurile mele. Poveștile mele. Universul meu. Pe acești oameni nu îmi permit să nu-i respect. Din respect pentru ei încerc să scriu cât mai bine.

Din respect pentru concurenții SuperBlog, ca blogger partener m-aș simți obligată să îi citesc pe toți. Absolut fiecare articol al fiecărui concurent. M-aș simți obligată să admir ceea ce este de admirat. Și să critic ceea ce este de criticat. M-aș simți obligată să mă implic. Pentru că așa sunt eu.

Îmi place să scriu. Și-mi place să găsesc mereu teme noi. Să creez povești pornind de la cele mai banale subiecte. Să evadez din realitate. Să încerc să ies din zona mea de confort. Să îmi testez limitele. Și să fiu recunoscătoare atunci când am reușit să mi le depășesc. Atunci când am reușit să creez povestea perfectă. Pentru mine. Pentru cititorii mei.  Pentru că în final poveste este cea care contează. Povestea este scopul meu.

Dar să revin la întrebare: cum m-aș recomanda? Nimic mai simplu. Aș fi cea care spune povestea din spatele poveștii.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 14 a competiției Spring SuperBlog 2013.

ROGVAIV

În ultimul timp am o dispoziție multicoloră.

Mă simt un mic crâmpei de curcubeu, lumină descompusă strălucind în picăturile de ploaie.

Cândva am fost și eu un bebeluș multicolor, la fel ca toți ceilalți bebeluși multicolori. Dar am crescut și încet încet am început să uit culori. La început am uitat roșul, apoi galbenul și la sfârșit albastru. Și am mai rămas cu alb și negru.

E foarte greu să vezi lumea în alb și negru. Dar este și mai greu să fii o persoană în alb și negru. De fapt nici măcar nu ești o persoană. Ești doar alb. Sau doar negru. Niciodată între. Niciodată complet.

Alb-negru. Negru-alb. Simplu. Tranșant. Dar cum prea mult alb doare și fiindcă prea mult negru moare la un moment dat totul se transformă în gri.

Tristă existență o viață cenușie. O umbră fără repere într-o lume fără culoare. Griul e gri. Mereu la fel. Niciodată galben. Sau roșu. Sau albastru. Niciodată curcubeu.

Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva de neimaginat. Un fluturaș a apărut în viața mea. Un fluturaș micuț. Un bebeluș multicolor, ca orice alt bebeluș multicolor.

Timpul a trecut. Bebelușul multicolor s-a transformat într-un copil-curcubeu. Nimic nu este mai frumos. Mai natural. Mai luminos. Propriul meu copil curcubeu. Încă nu pot să cred că am primit acest cadou. Perfect.

Și  am crescut pentru a doua oară. De data aceasta însă am reușit să o fac bine. Este destul de grav să-ți pierzi culorile o dată. Dar este un păcat de neiertat să o repeți la infinit.

Un pic de roșu la început. Culoare caldă. O inimă bătând.

Un strop de soare mai apoi. Sursa luminii. Galben.

Și-n început de curcubeu. Roșu. Oranj. Galben.

Pe-un cer perfect. Senin. Albastru. Ultima dintre culorile  primare. Singura rece. Și cu aceasta curcubeul e complet.

Acum poți chiar să vezi natura în splendoarea ei. Un pas firesc. Un câmp de verde.

Și adâncimile oceanului. De-un indigo de nepătruns.

Iar la sfârșit. Cel mai greu pas. Pasiunea pură. Violet.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa 13 a competiței Spring SuperBlog 2013.

A fost odată o poșetă

Mai târâș, mai grăpiș am ajuns astăzi și la cea de-a 12 Etapă a competiței Spring SuperBlog. Această etapă mi-a dat mult de furcă pentru că Reeija ne-a invitat să povestim o întâmplare amuzantă care să implice cumva poșeta preferată. Așa cum cred că ați remarcat până acum eu nu știu să scriu amuzant. Dar întâmplarea în sine este atât de savuroasă încât cred că până la urmă și un anti-umorist ca mine o poate povesti cu o vagă urmă de haz:

A fost odată o poșetă. Nu este bine…pentru că așa s-ar putea crede că a fost odată o poșetă oarecare. Nimic mai neadevărat. Reiau.

A fost odată o poșetă pe care am iubit-o nespus. Era mare, foarte mare, exagerat de mare aș putea spune. Genul acela de poșetă în care după ce arunci cu nonșalanță câteva dosare, telefonul, portofelul, un tricou și lenjerie de schimb, o gentuță pentru cosmetice care parcă stă să explodeze de plină ce este, șervețele de toate felurile, agenda, eventual și o carte tot mai ai loc să mai bagi câte ceva. Că poșeta cântărește mai mult decât ai putea căra tu vreodată și să arați și elegantă și degajată în același timp este un fapt total neesențial. Iar motivul pentru care cineva ar purta permanent după el haine de schimb iar nu îmi este foarte clar. Știu doar că la un moment dat cam acestea erau lucrurile fără de care nu ieșeam din casă.

Probabil că în acea perioadă aveam senzația că la un moment dat va veni o tornadă care mă va purta undeva unde nu există viața modernă așa cum o cunoaștem noi. Sau pur și simplu în acea perioadă eram o mare admiratoare a melcului. Doar că în loc de cochilie eu aveam geanta- căsuță. Dar nu orice fel de căsuță. O căsuță cochetă cum rar mai găsești. Avea culoarea argintiu închis și era accesorizată cu mai multe fermoare metalice. Bineînțeles că în spatele fiecărui fermoar se ascundea un buzunăraș. Și mai avea ea și câteva buzunărașe în interior, ferite privirilor indiscrete. Ce mai. Era gândită să fie nu numai frumoasă, nu numai încăpătoare, dar și extrem de practică.  Era atât de practică încât atunci când mergeam la cumpărăturile zilnice nu aveam nevoie aproape niciodată de sacoșă. Pur și simplu aruncam în poșetă cele câteva produse de care aveam nevoie în ziua respectivă. .

Dar tocmai aceaste minunate calități ale sale i-au adus într-un final tragicul său sfârșit. Și cu acesta și sfârșitul epocii genților mari pentru mine. Acum port doar genți minuscule în care să-mi încapă strict portofelul, telefonul și un pachet de șervețele umede. Și eventual un  gloss.

Dar să revin la povestea mea: era o zi de toamnă târzie. Era frig dar măcar nu ploua. Străzile erau destul de pustii. Eu mă întorceam acasă. Întotdeauna opream la intrarea în sat să dau câteva bobițe câinilor fără stăpân pripășiți în acel loc. Ca de obicei, când au văzut mașina, mi-au ieșit în întâmpinare dând fericiți din coadă. Am oprit. M-am dat jos din mașină , am luat punga de mâncare din spate și m-am apucat să îi hrănesc. Nimic neobișnuit până aici.

Dintr-o dată s-a creat agitație, s-au auzit lăbuțe zbughind-o din spatele meu și aproape instantaneu și-au lăsat cu toții mâncarea alergând într-o frenezie nebună după ceea ce părea a fi un câine cu ….n-o să ghiciți niciodată…și nu, nu era cu covrigi în coadă. Era ceva cu mult mai interesant. Un câine cu o poșetă mare argintie. O poșetă atât de mare și de voluminoasă încât nu reușea decât să o târască după el. O poșetă mare, argintie și deschisă, o poșetă care stătuse odată pe bancheta din spate a mașinii mele, dar care acum își dezvăluia secretele cale de zeci de metrii de-a lungul șoselei.

Iar ca și cum aceasta nu ar fi fost îndeajuns restul haitei a hotărât că asemenea faptă infamă nu poate fi trecută cu vederea. Cei mai voinici au alergat și au ajuns hoțul din urmă cerându-și cu fermitate partea lor din pradă într-o încăierare epopeică. Cei mai mici și mai nevolnici s-au mulțumit să adune lucrurile împrăștiate pe asfalt: care o sticlă de suc, care un chilot de dantelă, unul un bon de benzină, altul un șervețel murdar. Cei mai fericiți au ieșit din încăierare cu bucăți din pieptul de pui cumpărat pentru cină, de fapt sursa tuturor nenorocirilor. Iar după ce spiritele s-au mai potolit și în ovațiile spectatorilor care au răsărit ca ciupercile după ploaie, într-un loc în general pustiu (apropo nu vi se pare bizar cum atunci când se întâmplă ceva care să te pună într-o lumină cât de cât jenantă, cum ar fi sa cazi în șanț calcând pe lângă podeț sau să alerge un câine cu geanta ta în gură, întotdeauna există cineva care să fie martor și să poate spune povestea?)am reușit să-mi recuperez ceea ce mai rămăsese din geantă cu portofelul bine sigilat într-unul din buzunarele secrete.

Telefonul rămăsese în bord. Iar restul lucrurilor nici că m-au mai interesat. Cu orgoliul destul de bine zdruncinat, cu actele, agenda și cosmeticele recuperate, acestea din urmă se pare că nu i-au interesat, m-am urcat în mașină și am demarat în trombă.  În urma mea un cățelandru pătat și ciufulit mergea țanțoș către culcușul său cu captura de război. În dinții săi flutura cu grație ceea ce fusese cândva lenjeria mea intimă.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.

Copilu’ și Cutia Misterioasă

Copilu’ sunt eu. Nu mă întrebați de ce mi se spune așa pentru că nu am nici cea mai vagă idee. Este o stare de fapt și nu vom divaga pe această temă.

În schimb vă voi povesti de ce îmi fac eu acum bagajul. Pentru că astăzi de dimineață o Cutie Misterioasă  și-a făcut inexplicabil apariția în dormitorul meu. Trebuie să vă spun de la început că nu îmi plac misterele. Categoric îmi displac. Iar mai mult decât misterele îmi displac surprizele. Aici explicația este simplă. Controlul este obsesia mea. Iar o surpriză nu o poți controla, nu-i așa? O poți controla când o faci tu. Dar atunci nu mai este chiar o surpriză. Pentru tine. Dar să o iau cu începutul.

Deci la mine în dormitor a apărut o Cutie Misterioasă.  Acum nu vă imaginați că ar fi vorba despre vreun cufăr magic sigilat cu șapte lacăte și șapte blesteme de către șapte vrăjitori. Nici pe departe. Era o cutie obișnuită, prea mare pentru a ascunde un inel și prea mică pentru o bombă artizanală. Cele mai mari temeri ale mele din ultimul timp fiind deci excluse din start. Era în consecință o cutie de dimensiuni modeste. O cutie frumos ambalată în hârtie de mătase. Fără nici o fundă.

Toate aceste concluzii să nu credeți că mi-au venit așa instantaneu. Mi-au venit după un timp relativ decent de cugetare și observație. Pentru că nu poți avea niciodată  încredere într-o cutie care apare așa tam nisam, neinvitată la tine în dormitor.

După ce a trecut acest răgaz mulțumitor de gândire și analiză în urma căruia am ajuns la mai sus menționatele concluzii, oarecum liniștitoare, am hotărât să fac pasul cel mare și să o deschid. Mare greșeală. Nu vi se pare enervant când hotărâți să ignorați primul impuls ? În cazul meu acela de a mă face că nu am observat-o în speranța că va dispărea așa cum a apărut. În cutie era nici mai mult nici mai puțin decât un costum de baie. Însoțit de următorul bilet: Ghici unde plecăm mâine?!

Cum adică unde plecăm mâine? Mâine nu plecăm nicăieri. Eventual până la magazin să cumpărăm mâncare pentru căței. Cineva, nu spun cine, persoană importantă, avea chef de joacă și se gândise să îmi facă o surpriză. V-am spus cât de mult îmi displac surprizele? Da. Cred că v-am spus. Și totuși curiozitatea, dublată de încântarea de a pleca undeva mai departe de magazinul cu mâncare pentru căței, a învins și am hotărât să accept provocarea. Oare unde am putea noi pleca? Sigur costumul de baie deține cheia dezlegării enigmei. Așa că m-am înarmat cu cele două arme ale lui Scherlock Holmes observația și deducția și m-am hotărât să dezleg enigmele infamei Cutii Misterioase. Vă voi prezenta genialul raționament la care m-a condus sclipitoarea mea inteligență prezentându-vă pas cu pas indiciile în ordinea în care mi-au fost aduse atenției și concluziile la care am ajuns în urma analizării minuțioase a acestora.

Indicul numărul 1: costum de baie. Categoric este vorba despre o destinație însorită: plajă sau croazieră. Varianta B: croazieră cade din start. Nu suport programul impus așa că instinctul de supraviețuire sigur i-a spus să nu facă o astfel de eroare capitală. Așa că singura variantă plauzibilă rămâne varianta A: o stațiune la mare sau la ocean

Indiciul numărul 2: un costum de baie dintr-o singură piesă. Clar nu făcut pentru a te bronza. Deci ies din ecuație stațiuniule plictisitoare pentru vârsta a treia  unde nu ai mai nimic de făcut toată ziua decât să stai cu burta la soare ca o șopârlă pe nisipul fierbinte. Oricum nu stau la soare niciodată așa că era de așteptat să nu ia această posibilitate în calcul.

Indiciul numărul 3: Croiala elegantă, concepută special pentru a sublinia silueta. Evident un costum de baie gândit pentru a fi etalat pe un șezlong, la umbră, cu un coktail alături. Sau la o petrecere pe plajă. Acest indiciu nu îmi este de nici un folos.

Indiciul numărul 4: Mărgele în formă de perluțe. Acesta este un indiciu foarte bun. De unde se culeg perluțele? Și odată ajuns acolo să poți purta un costum de baie? Evident destinația noastră nu poate fi Japonia. Și aș putea paria că și China, Coreea de Sud sau India ies din ecuație.  Deci căutarea mea se restrânge la Mexic, Polinezia, Australia și Noua Zeelandă. Deja Cutia Misterioasă începe să îmi apară în cu totul altă lumină.

Indiciul numărul 5: Costumul de baie este negru. Și aici vă dau voie să rămâneți muți de admirație în fața capacităților mele intelectuale mult peste medie. Culoarea neagră a costumului sugerează culoarea nisipului. Este vorba deci despre o insulă vulcanică.  Și cu aceasta am restrâns căutările la doar două locații: Tahiti și Noua Zeelandă.

Alegerea uneia dintre cele două locații a fost floare la ureche pentru un detectiv de excepție așa cum sunt eu. Și oricât mi-aș fi dorit să fie Noua Zeelandă, singura locație în care mi-aș putea etala costumul de baie cel nou rămâne Tahiti. Nu de alta dar în Piha sunt aproximativ 18 grade în această perioadă a anului. Și pielea de găină chiar nu s-ar asorta cu un asemea costum.  Poate eventual cu unul albastru. Atunci poate că aș fi putut trece drept un macaw albastru.

Și cu aceasta am dezlegat enigma nu atât de  infamei  Cutii Misterioase. Caz încheiat pentru Etapa 10 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Ana și sora ei

Ana avea totul: o casă cu piscină, doi copii frumoși, un soț care o adora. De două ori pe an mergea să-și reînnoiască garderoba la Paris. De două ori pe lună mergea la cosmetician, de două ori pe săptămână la coafor. Cheltuia pe produsele de întreținere un salariu mediu pe economie în fiecare lună. Era în permanență în căutarea celor mai noi produse, celor mai eficiente.

De fapt Ana nu avea chiar totul. Ana nu avea exact ceea ce și-ar fi dorit cel mai mult. Ana nu avea Farmec.

Pentru că Ana pur și simplu nu înțelegea. Nu înțelegea că farmecul înseamnă magie. Farmecul înseamnă transformare. Dar nu orice fel de transformare. Ci o transformare miraculoasă. Cum ar fi de exemplu transformarea coconului în fluture.

Și-ar fi dorit nespus să fie și ea una dintre acele femei în jurul cărora se adună toată lumea la petreceri și care pot vorbi despre orice sau despre nimic și totuși auditoriul le ascultă cu cea mai mare atenție. Nu atât pentru ceea ce au de spus. Ci mai ales pentru felul în care o fac. Pentru modulațiile vocii, pentru gesturile spontane, specific feminine, cu care își subliniază ideile, pentru râsul discret și vesel ca un clinchet de clopoțel.

Așa cum era sora ei.

Sora ei nu avea nimic din ceea ce avea Ana. Sora ei nu avea o casă cu piscină, nu mergea de două ori pe lună la cosmetician și în nici un caz de două ori pe săptămână la coafor.  Sora ei își purta părul tăiat drept, ca o școlăriță, unghiile și le făcea seara în timp ce mai corecta o lucrare și se îmbrăca cu haine cumpărate la reduceri, de cele mai multe ori.

Nu folosea produse scumpe pentru a-și ascunde imperfecțiunile. Nu. Sora ei folosea aceeași gamă de  produse de îngrijire personală pe care o folosea și atunci când era adolescentă.  Le folosea zilnic, în fiecare seară și dimineață, într-o rutină impertubabilă. Iar pielea ei era la fel de strălucitoare ca o dimineață de mai.  Din când în când își pemitea luxul de a încerca ceva nou, un parfum în ediție limitată, un șampon hidratant sau o cremă cu ulei de argan. Atât.

Pentru că sora ei nu avea nevoie de mai mult. Cu trupul zvelt, cu zâmbetul cald și cu mersul ușor ca de nimfă, sora ei cucerea orice inimă din primele minute. Niciodată ridicând vocea, niciodată schimonosindu-se în încruntare (poate doar uneori în intimitatea propriilor sale gânduri) sora ei trecea prin viață cu seninătatea femeii care s-a născut în zodia feminității.

Și deși Ana părea a avea totul Ana nu avea singurul lucru pe care și-l dorea cel mai mult: să facă parte, asemeni surorii ei,  din clubul exclusivist al acelor Românce cu farmec .

…………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris pentru Etapa 8 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Vis de soare și de zbor

Astăzi a nins din nou la noi. Atât sunt de sătulă de frig, de noroi și de cenușiu încât nici nu mai am cuvinte să descriu senzația. Cât aș vrea să fiu într-un charter către Costa Brava . Mi-e dor să zbor. Îmi place să zbor deși în general senzația mă amețește puțin.  Întotdeauna aleg locul de lângă geam pentru a putea admira regatul norilor. Ador pur și simplu felul în care pătura de nori creează un tărâm magic în care în orice clipă te aștepți să vezi turnurile castelului uriașului și pe Jack făcându-ți cu mâna cocoțat în vârful vrejului său de fasole.

Am obosit să car paltonul greu după mine. Îmi doresc să pot să îl arunc cât mai departe și nimic să nu se mai interpună între mine și soare. Aș vrea ca soarele cald al Mediteranei să-mi mângâie pielea. Iar apa  de-un verde smarald să-și lase sărutul de sare pe pielea mea fierbinte. Să mă arunc de pe un iaht în apa adâncă. Și să mă simt așa cum numai în largul mării te poți simți.

Apoi, înviorată de întâlnirea cu valurile,  să iau primul autobuz către Barcelona. La început aș rătăci pe străzi, fără țintă,  încercând să-mi sincronizez ritmul personal cu ritmul orașului, să-mi îmbib hainele și părul de parfumul său. Aș rătăci fără țintă o zi sau două  doar ascultând frumoasele inflexiuni ale limbii lui Lorca. Lorca poetul. Dramaturgul, artistul. Lorca ale cărui picturi au fost văzute pentru prima dată chiar aici, chiar în Barcelona.

La un moment dat însă probabil că mă voi opri. Poate nu voit. Poate doar împinsă din spate de o șoaptă nemiloasă care îmi va reaminti că timpul vacanței curge și nu se mai întoarce. Până la urmă ce altceva știe să facă timpul? Atunci mă voi opri și voi cumpăra un ghid și o hartă. Și, stând pe o terasă cu un pahar de calimocho lângă mine, voi marca sârguincios cu un creion  trasee și dorințe.

Evident că după ce le voi marca le voi uita la cu aceeași sârguință. În fiecare zi, plecând pe jos din stația de autobuz zeci de capcane mi se vor așterne în cale: perspectiva unei capele ascunsă într-un gang îngust, florile multicolore ale unei piațete, o poartă mult prea mult ornată, o clădire care are o poveste. În general orice clădire are o poveste de spus și nu puține sunt cele care chiar o fac. De noi depinde doar dacă vrem să le ascultăm sau pur și simplu trecem mai departe, neabătuți de pe traseul cu atâta sârguință marcat în prealabil.

Dar chiar și un turist dezordonat și coruptibil ca mine trebuie să reușească să viziteze  Sagrada Familia cu ale sale turnuri care sfidează orice calcule raționale și chiar gravitația ( deși gravitația însăși l-a condus pe marele arhitect la aceste linii incredibile ). Antoni Gaudi a fost un geniu.  Și ca orice geniu a căutat perfecțiunea. A căutat-o atunci când a început Sagrada Familia. A căutat-o atunci când a realizat Casa Batllo. Deși primul lucru pe care îl remarci la această uimitoare clădire sunt liniile curbe imitând natura, ceea ce mă fascinează pe mine la ea este nivelul de optimizare funcțională pe care l-a atins Gaudi în realizarea ei. Nivelul de detaliu calculat. Orele de studiu. Ergonomia.

Iar un al treilea loc pe care sunt sigură că pașii mei l-ar găsi singuri va  fi Muzeul Picasso.  Nu am avut până acum ocazia să admir direct  nici una dintre lucrările acestui incomparabil artist. Am avut odată incredibila șansă să stau la câțiva centimetri de câteva din operele altui spaniol genial, Salvador Dali  (dacă timpul, acest nemilos inamic al meu, mi-ar permite poate aș reuși să vizitez și Muzeul Dali din Figueres- este atât de  aproape de Barcelona, o zi mi-ar fi suficientă). Pur și simplu mi s-a tăiat respirația. Deși ai văzut fotografiile de atâtea ori încât le poți practic reproduce cu ochii minții, în momentul în care se află în fața ta, palpabile și concrete, întregul lor univers capătă o cu totul altă dimensiune.  O dimensiune care te absoarbe cu totul ca într-o tornadă personală. A ta. A artistului.

Iar dacă din întâmplare mă voi rătăci în Parcul Guell sau îmi voi petrece noaptea într-unul din cluburile din Placa Reial, aceasta numai am de unde să o știu acum.

Afară ninge din nou. Sunt atât de sătulă de frig, de noroi și de cenușiu încât nici nu mai am cuvinte să descriu senzația. Ce-ar fi dacă aș lăsa totul baltă, m-aș sui acum în mașină și aș conduce către primul aeroport? …Nu. Nu e bine. Mâine am de predat o lucrare, fetița are concurs….Dar aș putea să fac o rezervare la agenția de turism Paralela 45 pentru vacanța de vară. Iar charterul de Barcelona l-am lua din Cluj.  Ar fi ca și cum am condensa două vacanțe într-una singură. Pentru că singurul meu dușman îmi este timpul. Și singurul meu regret acela că nu voi ajunge vreodată să îmi port pașii pe toate cărările pe care aș vrea să îi port.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa 7 a competiției Spring SuperBlog 2013.

O prietenă de nădejde

A fost o vreme în viața mea în care învățasem să merg de-a lungul firelor. O vreme în care alergam printre fluturi și flori. Aceștia se răsuceau în jurul meu în spirale de voal  și valuri de mătase. Și din vîrtejul lor reușeam să desprind cu delicațețe drapajul unei rochii de seară. O rochie din aripi de fluturi.

Altădată preferam să rămân de-a lungul liniilor drepte ale unei stofe de lână. Nimic nu poate fi mai serios decât o stofă de lână în culoarea cerului de noiembrie. Și atunci nu mă puteam abține să nu îi fac câte o șotie și să o transform în paltonașul unei fetițe. Un paltonaș micuț, cu ursuleți cafenii pe post de nasturi și o fundă de catifea legată cochet în jurul taliei.

De obicei mă așezam cuminte la vechea mașină de cusut cu pedală, draga mea veche mașină de cusut, pe care acum o foloseam pe post de birou. Câte amintiri dragi mă leagă de ea. Cu ajutoul ei mi-am îmbrăcat toate păpușile. Eu mică de abia ajungeam la pedală. Dar mama a zis că e mai sigur să cos la ea decât la cea electrică. Chiar și așa am reușit să îmi cos un deget. Nu-mi mai amintesc durerea. Doar șocul. De atunci am învățat să îmi feresc degețelele.

De obicei mă așezam la vechea mea prietenă și așteptam inspirația, în camera micuță ticsită de materiale diverse. Niciodată nu am știut ce va urma să se întâmple. Știam doar că la un moment dat un glas timid mă va chema. Și din rafturile înțesate cu posibilități o voi alege pe aceea al cărei glas m-a strigat primul. Uneori s-a întâmplat să mă strige mai multe în același timp. Alteori, foarte rar, glasurile lor m-au asurzit într-o explozie de fluiditate colorată.  Pentru că în cămăruța mea orice este posibil. Orice este posibil pentru că orice este permis.

Dar nu a fost întotdeauna așa în mica mea cameră. A fost o vreme în care multe posibilități nu aveau glas. Nu aveau glas pentru că nu aveam un ajutor. Degeaba creionul meu desena, ruleta măsura , foarfecele tăiau, acul însăila. Transportorul nu ducea voalul către picioruș, acul agăța, firul nu se tensiona. Aveam neapărat nevoie de o mașină de cusut nouă. Aveam nevoie de o prietenă de nădejde. O prietenă care să nu mă lase la greu.

O prietenă care să știe să-și ascundă cusăturile ca prin magie atunci când  i-aș fi cerut asta.  O prietenă care să știe să fie delicată sau elastică; care să mă ajute să creez rochia de sirenă ale cărei cusături să nu se rupă la prima probă; care să matlaseze hăinuța de iarnă a fetiței mele; să ascundă cu ingeniozitate fermoarul rochiei pe care o va purta sora mea la botezul fiicei sale; să contureze perfect butonierele taiorului pe care îl va purta mama mea la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea facultății.  O prietenă de nădejde care să îmi transforme visele în realitate.

Până la urmă în cămăruța mea toate posibilitățile au căpătat glas. Pentru că într-o zi, nu mai știu dacă era însorită sau dacă ploua, într-un un magazin de electrocasnice am găsit prietena pe care o căutam. Prietena care știa să desprindă cu delicatețe aripile fluturilor și să le prindă în trena unei rochii de seară. Prietena care lua pânza de sac și o alătura țesăturii de lână pentru a da naștere celei mai cochete gentuțe de domnișoară.

Anii au trecut. Între timp eu am uitat să mai alerg de-a lungul firelor. Realitatea a înghețat vârtejul valurilor de mătase într-o imuabilă amintire. Dar vechea mea prietenă de nădejde nu și-a pierdut nici speranța și nici nădejnea. Ea mă așteaptă cuminte aici, în mica mea cămăruță, pentru că știe că într-o bună zi voi prinde concretul într-un mic ac cu gămălie și  voi dansa  din nou în vârtejul de voal și mătase de fluturi.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 6 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Portret de femeie

”Iisus a venit și mi-a spus să merg la mănăstirea Caraiman și să particip la slujbă. În timpul acesteia a venit la mine și…” O ascultam cu ochii  măriți de uimire. Auzeam cuvintele dar nu înțelegeam despre ce vorbește. Am continuat să o privesc și să dau aprobator din cap cu un zâmbet înghețat pe buze. Nu vă imaginați ușurarea mea în momentul în care m-am văzut ieșită pe ușa biroului. Aceasta era a doua oară când o întâlneam.

Apoi întâlnirile noastre au început să capete parfumul unei aventuri: nu știam niciodată ce mă așteaptă dincolo de ușa capitonată a biroului său, amenajat în propria-i locuință. De cele mai multe ori era perfect lucidă. Existau însă și momente în care realitatea era doar un pretext de a se mișca într-un spațiu fizic. Pentru că realitatea minții sale era cu totul alta. Și cu toate acestea era capabilă să rezolve problemele profesionale cu o acuratețe și o creativitate uimitoare.

Acestea este povestea ei așa cum am reușit să o pun cap la cap din frânturi de idei scăpate în conversație de-a lungul celor câțiva ani în care ne-am întâlnit cu regularitate cel puțin odată pe săptămână. Discuțiile le purtam în timp ce verifica și semna documentațiile, în biroul său ticsit de cărți de specialitate, cărți religioase și obiecte rare de decor, totul într-un amalgam cu parfum retro.

Provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său fusese profesor la unul din liceele de prestigiu din localitate. Această informație am obținut-o total întâmplător de la o cunoștiință care învățase sub îndrumarea lui și îi păstrase o caldă amintire. Despre mama sa nu am reușit să aflu nimic.

Întotdeauna fusese o apariție remarcabilă. Chiar și acum, trecută de prima tinerețe, reușea să obțină cele mai surprinzătoare ținute și să combine texturi și culori în cele mai neașteptate moduri. Ținutele ei erau o explozie uimitoare de feminitate, pasiune și extravaganță. Obișnuia să spună că ”o femeie bătrână ar trebui să poarte culori cât mai tari și mai vesele pentru a masca urâțenia vârstei. O femeie ar trebui să poarte negru cât este tânără. Pentru că atunci îi scoate în evidență feminitatea.” Și fiind o adeptă fidelă a propiei sale teorii uneori strălucea ca și cum ar fi ieșit de sub o ploaie de cristale.

Când fusese tânără se îndrăgostise și se și căsătorise cu un actor de succes. Nu l-am cunoscut, pentru că divorțaseră cu mult timp în urmă, nu am văzut nici o fotografie cu el, dar din ceea ce mi-a povestit și uitându-mă la trăsăturile fine și ochii albaștrii ai fiului său, care nu semăna nici un pic cu mama lui, într-adevăr trebuie să fi fost un bărbat extraordinar de frumos.

Parcă-i și vedeam: ea, tânăra studentă, șefă de promoție, studioasă, inocentă, înaltă și ciolănoasă, îmbrăcată într-o rochie de mătase și dantelă vintage, îl cunoaște pe el, actorul, bărbat versat, posesorul unui farmec irezistibil de care este conștient și de care se folosește ca de o armă. Deznodământul nu cred că a fost o surpriză pentru nimeni. La fel cum nu cred că a fost o surpriză nici faptul că au divorțat și el a plecat din țară lăsând-o singură cu un băiat ce încă nu mergea la școală.

Singurul moment despre care nu am reușit să aflu nimic a fost acela  în care a fost diagnosticată cu o boală necruțătoare: schizofrenie. Într-adevăr, aceată persoană uluitoare, această femeie inteligentă și creativă suferea de una din cele mai cumplite maladii, care-i măcina încet încet luciditatea ducând-o într-o lume a fanteziilor religioase și a divinației.  Nu știu când a descoperit și cum a reușit să treacă peste un asemenea stigmat. Cert este că a continuat să profeseze și să se impună ca un nume respectat în domeniul său, punând în munca sa toată pasiunea sa de femeie modernă.

Și chiar mai mult de atât, a reuși să crească singură un băiat care în prezent muncește pentru a obține titlul de Mare Maestru la Șah. Izolată social și-a canalizat toată energia către singura ființă care nu o privea ca pe un monstru sau ca pe o ciudată care discută liber cu divinitatea.

Dar într-o zi relația noastră s-a terminat la fel de brusc precum a început. Fără nici un fel de avertisment am primit un telefon prin care îmi transmitea că nu mai puteam continua colaborarea. Fără nici un fel de explicații suplimentare. Fără nici un fel de justificare. Nu știu ce a făcut-o să ia această decizie neașteptată. Poate faptul că deja începusem să știu prea multe despre ea și viața ei. Poate că pur și simplu a vrut să rămână un mister. Dar pentru mine ea este mai mult decât atât. Ea este un exemplu de curaj și atitudine, un model de feminitate. Ea este femeia care mă inspiră.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest articol a fost scris pentru Etapa 5 a competiției Spring SuperBlog 2013.