Epilog

Au trecut două luni de când am început aventura numită SuperBlog. Și am început-o scriind despre una din femeile remarcabile din viața mea.  Am început timid, în tonuri calde, de familie. A fost, privind acum retrospectiv, un început nesigur. Ca și cum încercam să-mi testez mai întâi penelul pentru a fi sigură că mai știe să scrie. Cu toate acestea notele primite la început mi-au creat impresia că scriam mult mai mult decât simple încercări. Noroc cu Alex Dumbravă care m-a trezit la realitate caracterizându-mi articolul la Etapa  9 ca fiind ”călduț„ fără a se îndepărta de zona sigură.

Si de abia din acel moment a început adevărata aventură pentru mine. Și ce mai aventură! Am călătorit când în trecut, când în viitor, încercând în același timp să nu pierd din vedere prezentul. M-am jucat, m-am amuzat, am suferit. Am alergat alături de vânt. Și am simțit că lumea întreagă îmi stă la picioare.

A fost greu. A fost frumos. A fost aventura pe care nu o așteptam dar care mi-a îmbogățit zilele (mai corect spus nopțile) de toamnă. Și ceea ce a fost minunat a fost că  nu am fost singură. Din contră, am fost înconjurată de o mulțime de oameni care au urmat același traseu, pas cu pas. Fiecare însă l-a interpretat în felul său personal. Unii s-au mai poticnit pe drum. Dar cei mai perseverenți am reușit să ajungem împreună la final. 88 în total.

Acum s-a terminat . Dar între timp am învățat multe. Despre mine, în primul rând. Despre lucruri pe care le utilizam chiar în activitatea mea de blogger fără însă a-mi bate capul să le cunosc mai mult decât denumirea.  Despre ceea ce înseamnă să scrii un advertorial creativ. Despre scris în general. Despre cum poți transforma o cerință enervantă în cel mai creativ articol pe care l-am scris într-un an de blogging.  Și, nu în ultimul rând, despre felul în care percep cititorii mesajul textului lecturat.

Așa că, dragii mei cititori, vă mulțumesc că ați fost alături de mine atâta timp și că ați avut răbdarea să citiți 29 de advertoriale, unele dintre ele de-a dreptul neinspirate, trebuie să recunosc. Acum vă rog să mai aveți un pic de  răbdare cu mine și cu micul meu blog, pentru că de mâine începând, Copilul în oraș se reconstruiește.

În încheiere,  ofer virtual acest buchet de flori organizatorilor și în special Claudiei Pătrașcu care ne-a fost alături la orice oră din zi și din noapte, Anei Maria Toma, Local Marketing Coordinator Toyota Romania,  și nu în ultimul rând cititorilor mei.

1. Articol scris pentru Etapa 30 a competiției SuperBlog 2012.

2. Sursa fotografie: http://www.magia-florilor.ro/

Despre parteneri

A existat o perioadă a vieții mele în care am cochetat cu ideea de a lucra în domeniul jurnalismului: mă și imaginam un fel de David Halberstam, mergând în teatrele de război, neînfricată printre gloanțele șuierând și obuzele căzând și scriind articole geniale și acide.

Între timp,  și nu știu cum sau când s-a întâmplat asta, realitatea m-a izbit frontal și partea creierului meu care era responsabilă cu visatul a suferit traume severe care au avut drept consecință incapacitarea acesteia pentru o perioadă indefinită de timp. Recent se pare că a început să-și revină și creierul meu din somnul pragmatismului și s-a reapucat de  imaginat tot felul de scenarii și aventuri.

Cum în ultima perioadă tot timpul liber și toate gândurile neocupate au fost acaparate de competiția la al cărei final am ajuns acum, era mai mult decât firesc să ajung să rulez diferite scenarii de promovare a acesteia în calitate de partener media SuperBlog 2012.  Mi-am dat seama foarte repede că nu prea mă pricep la promovare. Mai bine zis nu mă pricep deloc. Nici măcar fictiv, dacă vă vine să credeți.  Dar asta nu m-a împiedicat să îmi imaginez în continuare.

În primul rând aș fi anuțat începerea înscrierilor cu surle și trâmbițe. Dar aceasta s-a făcut deja. Și au fost și surle și trâmbițe. La propriu. Apoi aș fi anuțat și începerea competiției cu aceleași surle și trâmbițe. Sau poate aș fi folosit unele ceva mai mari. Și unde ar fi fost mai potrivit să întâmple toate acestea dacă nu pe Trilulilu ?

După care probabil că aș fi continuat cu o serie de cronici  despre evoluția ostilităților. Și cumva ideea de corespondent de război iese din nou la suprafață. Da. Un corespondent de război pe teatrul de luptă SuperBlog 2012. Iar comunicatele mele bine documentate ar fi transmise în direct de nimeni altul decât RadioLynx.ro.

Dacă aș fi fost JurnalLifeStyle.ro sau 121.ro…ei bine, atunci abordarea ar fi fost cu totul alta. Aș fi căutat să cunosc concurenții cu povești remarcabile, concurenții care promovează un stil de viață frumos sau pur și simplu promovează frumosul, aș fi încercat să descopăr femeile din spatele blogurilor de succes și să stau de vorbă cu ele despre viață, despre stil, despre scris…

Ceea ce îmi este din ce în ce mai clar este că, pe lângă promovarea înscrierilor, aș urmări și desfășurarea competiției și mi-aș ține la curent cititorii, prin diferite metode, cu ceea ce înseamnă o astfel de competiție. Evident adaptat profilului  fiecărui partener. Dacă aș fi PRwave probabil că aș lua scurte interviuri sponsorilor, în care aceștia și-ar putea prezenta așteptările lor  de la această competiție sau ar putea evidenția articolele care i-au impresionat.

Dacă aș fi ConnectMoneywatch.ro sau ArenaIT.net aș prelua poate paragrafe din postările care mi s-au părut cele mai relevante pentru competiție și care sunt în concordanță cu tematica generală a site-ului meu.

Și, în mod categoric, aș încerca să prezint o parte din concurenți: pe cei care mi s-au părut mie remarcabili, pe cei de pe primele zece locuri, pe cei cu povesti extraordinare, mai ales dacă aș avea un blog care își permite să abordeze o largă varietate de teme, ca de exemplu Robintel.ro sau Obisnuit.eu.

Iar dacă aș lucra pentru PHOTO Magazine atunci aș putea realiza o mulțime de lucruri frumoase: de la colaje cu fotografii preluate din postările concurenților ( și a existat o probă perfectă pentru aceasta, știm cu toții care a fost aceasta) până la fotoreportaje cu sponsorii, concurenții și mai ales un fotoreportaj cu Gala Premiilor SuperBlog 2012. Pentru că, până la urmă, aceasta este ceea ce face un partener: participă la o acțiune comună.

https://i2.wp.com/super-blog.eu/wp-content/uploads/logouri_parteneri_media_SB2012.jpg

Articol scris pentru Etapa 29 a competiței SuperBlog 2012.

Un magazin. O comunitate.

Când am terminat facultatea eram ferm convinsă că viața mea va urma scenariul următor: până la treizeci de ani mă voi concentra pe carieră și voi face bani; după treizeci de ani, asigurată finaciar, îmi voi dedica tot timpul și toată energia unei organizații de protecție a animalelor. Bineînțeles că viața nu a vrut să se plieze după planurile mele inițiale. Mai ales că și eu le-am cam uitat pe parcurs. Ceea ce nu am uitat însă este dorința mea de a mă implica activ în lupta pentru protejarea animalelor și respectarea drepturilor acestora. Sau măcar de ale oferi condiții de viață decente.

În timp ce citeam enunțul probei SpringShop mi-am dat seama: ceea ce îmi trebuie mie este un magazin online. Un magazin online non-profit, sau mai bine zis al cărui profit să meargă direct către animalele care au nevoie de suport financiar. Cum ar funcționa un astfel de magazin, vă întrebați? Ei bine nu știu exact din punct de vedere legal cum s-ar realiza, dar sunt sigură că există opțiuni. Din punct de vedere funcțional aș crea patru secțiuni: Artiști pentru animale, Găzduire temporarăPrieteni la distanță și S.O.S..

Secțiunea Artiști pentru animale ar fi cel mai simplu de realizat: pur și simplu aș aduna lucrări de la diferiți artiști și artizani (și cunosc destui dispuși să se implice în proiect) care s-ar vinde sau în beneficiul  unui anumit animal ales de către artist sau pentru secțiunea S.O.S..

Și astfel sar direct la secțiunea S.O.S.. Aceasta s-ar adresa persoanelor fizice care salvează animale rănite, abandonate sau abuzate și care au nevoie de ajutor financiar urgent. Aceștia iși prezintă cazul precum și suma de bani de care au nevoie. O parte vor putea fi ajutați din fondurile adunate de către secțiunea anterioară. Restul vor putea fi ajutați direct prin donații.

Secțiunea Prieteni la distanță se adresează asociațiilor pentru protecția animalelor și în special adăposturilor.  Acestea ar putea promova diferite animale pentru a fi sponsorizate sau adoptate virtual. Sponsorizarea  se referă la suport financiar  fără alte obligații, pe când adopția virtuală ar presupune exclusivitate, posibilitatea de a boteza animalul precum și semnarea unui angajament de a suporta costurile de întreținere ale animalului pe o anumită perioadă de timp sau până la adopția reală. În schimbul susținerii financiare sponsorii vor primi mici obiecte personalizate cu animalul ales. Proprietarii virtuali vor primi albume cu evoluția animalului adoptat, albume care vor fi actualizate lunar.

În final, la secțiunea Găzduire temporară aș crea o bază de date cât mai completă cu persoanele fizice și asociațiile de pe teritoriul țării dispuse să acorde foster, gratis sau contra cost.

În acest fel s-ar putea crea mai mult decât un magazin online. În acest fel, s-ar putea crea o comunitate.

Articol scris pentru Etapa 28 a competiției SuperBlog 2012.

Medalionul amintirilor mele

V-ați gândit vreodată ce frumos sună cloud computing? Parcă și vezi niște norișori albi și pufoși, și informația cum doarme ea cumințică pe norișorii aceia albi și pufoși. Din când în când o mână nevăzută trece și așează mai bine informația care i se pare că e pe cale să alunece de pe norișor sau o trezește cu grijă pe cea care trebuie să-și dezvăluie conținutul. Și totuși cât de departe de adevăr este această imagine. De fapt, cloud computing reprezintă hangare întregi de servere și cabluri și metal rece. O imagine, care, deși asemănătoare cumva unei arhive clasice de dosare frumos aliniate și cutii numerotate, îmi dă fiori reci pe șira spinării.

De ce mi-aș ține informația mea, în care am lăsat de cele mai multe ori un strop din sufletul meu, pe care am pus întotdeauna amprenta personalității mele, între acei munți de metal înfiorători? De ce aș stoca arhiva mea fotografică în care am imortalizat clipe din viața mea și a celor dragi mie undeva pe un server din America Centrală unde s-ar putea să fie vecine cu o bază de date a criminalilor în serie?  Nu. Eu nu sunt o companie care vehiculează date concrete și reci sau statistici impersonale. Eu nu rulez aplicații care necesită cantități uriașe de spațiu de stocare. Dacă aș fi o astfel de entitate sunt de acord, nimic n-ar fi mai potrivit decât să utilizez acest serviciu. Pentru că în acest caz fiabilitatea și costurile sunt cele care primează. Dar eu sunt o ființă caldă cu gânduri calde și subiective. Am nevoie de ceva palpabil, aproape de mine și sub controlul meu. Iar costurile nu sunt prioritatea mea numărul unu.

Întotdeauna mi-au plăcut bibliotecile. Vă mai amintiți bibliotecile?  Cu dulapurile cu fisiere frumos organizate pe domenii și litere. După ce identificai volumul dorit notai codul după care urma să cauți cartea la raft. În alte cazuri înmânai codul doamnelor bibliotecare care dispăreau pentru cinci-zece minute în depozitele misterioase, în care publicul nu avea acces, pentru a se întoarce cu volumul dorit. Biblioteca Centrală din București cred că a fost locul care m-a fascinat cel mai mult pe parcursul adolescenței, cu sălile sale mari și culoarele înfinite flancate de dulapurile cu fișiere. Căutarea unui autor care abordase un anumit subiect era o aventură în sine, care uneori putea dura și câteva ore . Dar la final, satisfacția pe care o resimțeai era inegalabilă. Era ca și cum descoperisei o comoară.

Așa îmi place mie să îmi imaginez că arată interiorul unui hard disk: ca o bibliotecă frumos ordonată. Așa îmi place să cred că este pusă la adăpost informația mea: într-o cutiuță mică aflată în siguranță într-unul din sertarele biroului. O cutiuță mică, palpabilă, aflată în permanență sub privirea mea grijulie. Iar dacă informația nu va încăpea pe o singură cutiuță voi mai căuta un HDD extern la promoție, unul bleu metalizat de preferință, cu dimensiunile cât un carnețel mic și cu capacitatea de stocare cât mai mare.

Asta până când tehnologia de producție a stick-urilor de memorie va reuși să scadă costurile de producție într-atât încât, în momentul în care vei căuta într-un magazin online cea mai bună opțiune pentru stocarea datelor  aceasta va veni sub forma unui dispozitiv atât de mic și de compact (a cărui organizare internă însă nu seamănă nici pe departe cu o bibliotecă ci mai degrabă cu un lac în care informația înoată sub forma unei multitudini de peștișori argintii) încât îți vei putea purta întreaga arhivă la gât, sub forma unui mic medalion elegant și discret.

1. Articol scris pentru Etapa 27 a competiției SuperBlog 2012.

2. Sursa fotografii:

http://www.slashgear.com

http://colorsinbucharest.files.wordpress.com

http://www.azerty.ro

Visând la mere fără nitrați

Sunt o visătoare. Știu. Și se pare că este o meteahnă incurabilă. Și periculoasă. Mai ales că uneori mă trezesc visând cu ochii deschiși în timp ce sunt la volan…Ceea ce este oarecum explicabil prin faptul că petrec destul de mult timp conducând. Unul din dezavantajele locuitului în afara orașului. Și cum zilnic sunt agresată vizual de câmpurile părăsite și pline de gunoaie și buruieni, casă a unei specii încă nerecunoscute oficial de câini sălbatici, proveniți din câinii domestici abandonați și care au reușit să supraviețuiască și să prospere chiar, formând haite periculoase de vânători eficienți ( i-am urmărit vânând chiar și o căprioară) nu mă pot abține să nu încerc să îmi imaginez cum ar arăta totul dacă aș trăi într-o lume ideală. Dar hai să nu folosesc termenul de ideală, sună mult prea absolut. Cum ar fi să trăiesc într-o  lume îmbunătățită, o lume guvernată de bunul simț și de respect, inclusiv pentru animale, o lume în care grija față de mediul înconjurător să primeze în fața intereselor marilor corporații și în care țăranii ar trăi din munca lor și nu din speculații imobiliare.

Când m-am mutat împreună cu familia, acum mulți ani în urmă, în comuna în care locuiesc și în prezent, toate terenurile din jur erau cultivate-preponderent cu cartofi, cultură tradițională pentru această zonă. Era o splendoare în perioada de înflorire să privești câmpurile: unele roz, altele albe, altele cu o tentă liliachie, în funcție de soiul de cartof cultivat. Dar de la an la an numărul parcelelor cultivate a început să scadă, din numeroase motive: prețul cartofilor a scăzut drastic, subvențiile de la stat asemenea, soiurile de import au fost promovate în detrimentul celor autohtone.

Apoi  a venit marele ”boom” imobiliar și hectare întregi au fost achiziționate de dezvoltatorii imobiliari la prețuri exorbitante și nerealiste în vederea construirii cartierelor de locuințe. Terenurile  agricole au fost trecute în intravilan și până și puținii încăpățânați care se mai înverșunau să producă ceva au renunțat îndreptându-și privirile către himera îmbogățirii peste noapte din vânzarea terenului familiei.

Între timp piața imobiliară a căzut, și odată cu aceasta și visele lor. O parte s-au deșteptat și au început să se reapuce de agricultură, dar de data aceasta cu cap, organizându-se în asociații, achiziționându-și utilaje pentru a putea cultiva eficient suprafațe mari de teren, având reprezentanți care să negocieze prețuri comune decente pentru producția realizată.

Din păcate însă ponderea legumelor și fructelor de proveniență autohtonă din supermarketuri și piețe – mai ales, în ciuda percepției generale că în piață găsești produse direct de la producători – este destul de scăzut. Cel puțin în piețe, șansa de  a întâlni un producător este aproape nulă, deși mulți susțin că ceea ce vând provine din grădina lor. Nimic mai fals. Și este suficient să te uiți după tarabă la lădițe sau la mâinile lor de oameni care n-au muncit pământul nici măcar o zi în viața lor. Și, pentru că nu cumpăr nici0dată nici un produs alimentar fără a-i cunoaște țara de proveniență, prefer să nu cumpăr din piețe.

Obsesia cunoașterii sursei de proveniență a produselor în general, a fructelor și legumelor în special, s-a îndărăcinat adânc în comportamentul meu. A început în vremea studenției  din considerente ecologice și umanitare, pentru că pe vremea aceea eram tânără și nu prea îmi păsa ce mănânc.  Dar îmi păsa cum a fost produsă mâncarea, dacă există șanse să se fi utilizat forța de muncă a sclavilor sau a copiilor, câtă pădure virgină a fost sacrificată pentru a fi transformată în teren agricol, câte pesticide s-au deversat în apele țării respective, câte îngrășăminte chimice au poluat solul și cât combustibil s-a consumat inutil pentru a aduce de exemplu, un transport de roșii în România, când acestea s-ar fi putut procura de la câțiva kilometri sau zeci de kilometri depărtare, cu un consum minim de carburant.

Mai târziu, odată cu apariția fețiței mele, a început să mă preocupe și calitatea alimentelor în sine: cantitatea de conservanți utilizată pentru a menține fructele și legumele proaspete artificial, alimentele modificate genetic-și din păcate la acest capitol legislația țării noastre este departe de a fi ceea ce trebuie, cantitatea de substanțe chimice nocive înmagazinate datorită îngrășămintelor și poluării solului și a apei, cantitatea de hormoni de creștere existenți în alimente și care au efectul devastator al scăderii rezistenței sistemului imunitar la infecții.

Mai recent, în ultimii câțiva ani, am început să privesc problema și din unghiul economic: scăderea nivelului de trai în regiune afectându-mă în mod direct am început să analizez posibile scenarii de creștere economică a regiunii.  Revigorarea agriculturii ar duce nu numai la îmbunătățirea evidentă a peisajului zonei, dar ar aduce după sine o creștere a veniturilor în zonă, o scădere a șomajului, consecința directă fiind o creștere a consumului.

Așa că înființarea ”Standului produselor românești” din real,- Hypermarket, (parte a programului de mare amploare ”Produceți românește, vindem românește”) reprezintă pentru mine o inițiativă admirabilă și un prim semn că lucrurile au început să se îndrepte în direcția corectă. Visez la momentul (nu spuneam eu că sunt o visătoare incurabilă?) când astfel de standuri se vor găsi în absolut toate hipermarketurile din țară. Și mai visez (deja exagerez cu atâta visat) la momentul în care absolut toate produsele românești din standul produselor românești, nu numai că vor fi românești, dar vor fi și ecologice.  Pentru că dincolo de mândria de a mânca autohton, cel mai important este să mâncăm sănătos.  O fructă sau o legumă autentică nu trebuie să arate perfect. Trebuie să miroasă perfect. Și trebuie să aibă aroma perfectă. Dar mai presus de orice trebuie să conțină toți nutrienții și toate vitaminele pe care presupunem noi că le are, fără a conține însă nitrați, hormoni sau orice alți compuși atât de nocivi sănătății noastre.

Articol scris pentru Etapa 26 a competiției Superblog 2012.

Brieg și fluturele

Întâmplările  pe care umează să le povestesc s-au petrecut în vremuri străvechi. În acele  timpuri teritoriul regiunii Perigord era locuit de un popor pașnic ce își spunea Petrecorian. Deși pașnici, pretecorienii erau temuți și respectați de celalte popoare ale Galiei pentru că stăpîneau arta prelucrării metalelor prețioase, iar obiectele făurite de ei, de o frumusețe cum nu mai fusese niciodată văzută pe acele tărâmuri, erau considerate având puteri magice de necontestat

Brieg era fiul cel mai mic al căpeteniei pretecorienilor Cygnar și, deși avea numai doisprezece ani, obiectele făurite de el erau atât de măiestrit lucrate încât faima sa depășise granițele Galiei, ajungând până la urechile Cezarului. Acesta îi trimise ordin lui Publius Crassus să captureze băiatul și să-l trimită la Roma.  Așa că  un vexilattio porni către ținutul pretecorienilor cu misiunea clară de a captura băiatul și a zdrobi orice împotrivire.

Atacul soldaților romani căzu ca un fulger peste oamenii lui Cygnar, a căror opoziție fu rapid zdrobită. Totuși, în haosul creat Brieg reuși să fugă în pădure. Din nefericire însă fuga lui nu trecu neobservată și câțiva călăreți romani plecară imediat în urmărirea sa.

Băiatul aleargă cât poate de repede, dar oricât de sprinten ar fi urmăritorii săi au avantajul cailor. După o jumătate de oră de goană nebună simte că puterile îl părăsesc. Picioarele sale mici nu îl pot purta suficient de repede și de departe. Deznădăjduit cade în genunchi și cere ajutor vântului.

-Vântule, sunt fiul lui Cyngar. Tatăl meu te-a respectat întotdeauna și ți-a oferit ofrande bogate. Te implor, ajută-mă! Dar vântul trecu mai departe prefăcându-se că nu i-a auzit strigarea.

Atunci Brieg se întoarce către izvorul ce curgea lângă el.

-Izvorule, ajutată-mă. Poporul meu întotdeauna te-a respectat și te-a preaslăvit în cântecele sale. Dar izvorul se strecură rușinat printre pietre temându-se prea tare de răzbunarea puternicilor zei romani.

Deznădăjduit privește în jur. Soarta sa este pecetluită. Nimic nu îl mai poate salva acum. Tropotul copitelor cailor urmăritorilor săi se aude din ce în ce mai aproape. Orice speranță este pierdută, când aude un glas micuț:

-Brieg, tu întotdeauna ai fost bun cu toate ființele vii oricât de neînsemnate au fost ele și pe toate le-ai imortalizat în aur și argint împodobite cu pietre prețioase: flori, păsări și chiar minusculele insecte. Eu știu că sunt doar un biet fluturaș cenușiu și că nu am multă putere, dar, chiar și așa nevolnic cum mă vezi, tot stăpânesc un pic de magie și voi încerca să te ajut transformându-te într-o mică broșă, asemeni celor făurite de tine.  Dar pentru că puterea mea este slabă, odată cu revărsatul zorilor vraja se va destrăma și vei reveni la chipul tău de om.

Nici n-a terminat bine ceea ce avea de zis că soldații au și ajuns lângă izvor. Văzură broșa și o ridicară crezând că i-a scăpat băiatului și, bucurându-se că sunt pe calea cea bună, își continuară căutarea. Dar în zadar. Băiatul dispăruse fără nici o urmă. La căderea serii fură nevoiți să se întoarcă în tabără neputând decât să spere că eșecul lor va scăpa nepedepsit și că a doua zi vor reuși să găsească băiatul. Erau soldați hârșiți în multe misiuni și știau că un copil nu poate să dispară pur și simplu. Dacă l-ar fi mâncat vreuna din fiarele pădurii ar fi trebuit să găsească semne. Era sigur că era încă în viață și că se ascundea în vreo scorbură de copac sau în vreo văgăună întunecoasă.

Așa cum se așteptaseră comandantul nu primi deloc bine vestea eșecului. Hotărâ ca, după ce se vor întoarce din misiune, să pedepsească aspru pe cei care au reușit să piardă urma copilului. Până atunci însă trebuia neapărat să continue căutările. Scrise un mesaj scurt și neplăcut către Crassus, în care îl informa despre evoluția misiunii, sperând la rândul său ca va scăpa nepedepsit pentru eșec și nu va fi exilat la cine știe ce avanpost uitat de lume. În acest scop, pe lângă misivă, trimise în dar și mica broșă a cărei frumusețe rară spera să mai îndulcească inima generalului. Curierul porni imediat.

Dar fie că oboseala îl doborâ, fie că vântul, care asistase tăcut la toată întâmplarea de lângă izvor avu remușcări și îi cântă un cântec de leagăn duios ajutat de frunzele copacilor, legenda nu ne spune, în momentul în care soldatul roman se opri o clipă pentru a-și trage sufletul căzu într-un somn adânc, astfel încât, atunci când se ivi prima rază de soare și Brieg își recăpăta înfățișarea umană, băiatul se putu strecura nevăzut.  Condus de fluturașul care nu îl pierduse nici o clipă din priviri,  Brieg  reuși să ajungă la triburile libere ale  Aquitanilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor și alături de care și-a împlinit destinul său glorios. Dar acestea sunt cu totul alte povești.

Iar drept recunoștință pentru curajul micului fluturaș cenușiu a poleit aripile acestuia cu praf de aur și nestemate. Astfel încât, de atunci și până în zilele noastre, fluturii nu mai sunt mici creaturi neînsemnate ci adevărate bujuterii ale naturii, pline de splendoare, amintind pentru eternitate de felul în care o mică insectă insignifiantă a reușit să salveze un băiat din mâinile atotputernicului Cezar.

Articol scris pentru Etapa 25 a competiției SuperBlog 2012.

Metamorfoză

Alerg. Liberă, descătușată, desculță. Alerg. Nu îmi mai amintesc să fii alergat așa vreodată.  În urma mea iarba uscată se transformă într-o mare de galben și de soare.  Alături de mine vântul îmi șoptește în urechi: ”Hai să ne întrecem. Uită de limitele firave ale bietului tău trup. Vino. Să alergăm împreună peste câmpii, peste dealuri, până în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Odată ajunși acolo ne vom striga numele înspre cele patru zări și ne vom contopi cu cerul albastru.”

Cât de îmbietoare sună invitația vântului. Și, uitând de mine, mă debarasez de limitările conștientului și mă las pradă acestei goane nebune cu care încep să mă contopesc. Totuși, în rarele momente în care rațiunea reușește să iasă la suprafață, aceasta strigă cât poate ea de tare că voi cădea fără suflare în clipa următoare.  În ciuda acestui avertisment refuz să cad. Libertatea vântului este mai puternică decât strigătele unei logici încorsetate și continui să alerg prin pădurile de stejari care se dau deoparte din calea mea pentru a nu-mi încetini trecerea cu căderea frunzelor lor

Dar goana mea alături de vânt nu mai are de mult nimic din felul de a se deplasa al ființelor umane. Cu fiecare secundă care trece devin din ce în ce mai mult o ființă a pădurii. Alerg folosindu-mi toate membrele, alerg utilizând fiecare mușchi din corpul meu, alerg de parcă aș fi fost creată special pentru a străbate Pământul. Oasele mele, care ar fi trebuit de mult să se frângă ca niște crenguțe uscate atunci când membrele-mi firave ar fi atins rocile dure, se întăresc cu fiecare atingere până se transformă în tije de oțel. Mușchii mei, neutilizați de atâta timp, dezvoltă acum o puterea pe care nici nu mi-aș fi imaginat vreodată că aș putea să o dezvolt.

Simțurile mele se ascut pe măsură ce trec de prăpăstii din ce în ce mai adânci. Parcă văd în același timp de jur împrejurul meu într-o perspectivă de 360 grade care mă amețește la început, dar cu care mă obișnuiesc rapid. Mintea mea acționează subconștient și știe exact ce comenzi să dea pentru a trece parcă în zbor peste pantele din ce în ce mai abrupte, peste pâraiele de munte care încearcă să-mi înfrâneze calea cu capcane ascunse de noroi și pietre. Dar nimic nu mă mai poate opri acum. Nu acum când cerul albastru devine aproape tangibil. Așa că râd și trec mai departe, iar membrele-mi de mult transformate în roți nu se abat de la singura direcție corectă: în sus, tot mai sus, către cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte.

Liniște. Vântul dansează în jurul meu în timp ce eu privesc tăcută cerul albastru și orizontul rotund. Am ajuns. M-am întrecut cu vântul și am alergat jumătate de lume până am găsit cel mai înalt pisc al celui mai înalt munte. De aici, lumea pare mult mai mică. Odată aici, nimic nu mai pare de neatins. De aici, orice distanță pare mult mai scurtă iar iarba cea galbenă și stejarii tomnatici par o amintire dintr-o viață trecută….

Vântul se oprește lângă mine și îmi șoptește: ”Ce mai aștepți?! Ai ajuns în vârful celui mai înalt pisc al celui mai înalt munte. Strigă-ți numele în cele patru zări și vino cu mine să -ți împlinești destinul de călător, căci acum toată firea te cunoaște, frate al meu, Toyota Land Cruiser.”

Articol scris pentru Etapa 24 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: http://www.toyota.ro