Călătoria

Astăzi vă propun un exercițiu de imaginație. Oare cum ar arăta lumea anului 2012 dacă nu s-ar fi inventat microprocesorul? Stați puțin.Cum de nu m-am gândit până acum la asta? Nu este nevoie să ne imaginăm. Putem pur și simplu să facem un salt într-unul din Universurile paralele. Și îl vom alege pe acela în care procesoarele de ultimă generație, sistemele de operare și Internetul nu au fost inventate încă în anul 2012. Sunteți pregătiți? Un, doi, trei…

Este o zi de noiembrie ca oricare altă zi de noiembrie. Soarele strălucește rece pe cer iar vântul spulberă frunzele uscate. Trecătorii se grăbesc zgribuliți către treburile lor. Pe lângă trotuare benzile pentru bicicliști sunt supra-aglomerate. Pe mijloc circulă pe două benzi autovehicolele lăsând în urmă o dâră de fum. Din cauză că sunt atât de poluante au fost interzise în orașe și îți trebuie autorizație specială pentru a putea circula. Doar oficialitățile, medicii și serviciile comunitare obțin astfel de autorizații. În schimb, pe sub oraș, se desfășoară sute de kilometrii de tuneluri subterane metroul fiind principalul mijloc de transport. Stațiile sale străpung suprafața asfaltului peste tot, astfel încât, privit de sus, orașul are aspectul unui enorm teren de golf.

Pe măsură ce înaintez pe străzile (destul de aglomerate) ale orașului nu pot să nu remarc chioșcurile de ziare și reviste, chioșcuri  mari, roșii și lucioase, pe ale căror stative întinse de-a lungul trotuarelor în dreapta și în stânga pe o lungime de câțiva metri se lăfăie zeci de periodice cu coperți care de care mai atractive și cu titluri cât mai senzațional formulate: ”Fotografii cu monstrul din Bangladesh”, ”Statele Unite iau poziție în privința situației Israeliene”, ”Omul care a supraviețuit o săptămână pe un ghețar” sau ”Secretul femeii care a slăbit 30 de kilograme în zece zile”. Nimic deosebit mă gândesc eu zâmbind. Doar că apoi îmi dau seama: aceasta este principala sursă de informații! Trec la următorul chioșc: acesta este specializat pe reviste pentru gospodine: te învață cum să pui murături, să croșetezi, să brodezi fețe de pernă sau să faci aranjamente din flori uscate…

Soarele intră în nori și frigul toamnei târzii se simte și mai acut. Un pic înfrigurată intru într-una din zecile de cafenele ale orașului. În cabina telefonică de la intrare o fată plânge. Comand o ciocolată caldă. Din greșeală uit unde mă aflu și scot cardul. Barmanița se uită contrariată la mine. Îmi cer scuze și scot o bancnotă. Din nou mă privește ciudat. Caut prin buzunare și găsesc câteva monezi pe care, spre marea mea fericire, le acceptă. Cafeneaua este atât de plină  de tineri încât trebuie să îmi beau ciocolata în picioare, lângă bar. Atmosfera este extraordinară, toată lumea pare să se cunoască și este un freamăt și o veselie generală. Din când în când cineva se ridică și alege o melodie nouă la tonomat. Mă gândesc că nu m-am mai simțit așa de pe vremea liceului, când ne întâlneam toată ”gașca” pentru a ne petrece cât mai mult timp împreună. Erau vremuri frumoase acelea în care eram practic nedespărțiți. Acum ne-am împrăștiat pe toate continentele și numai rețelele de socializare ne mai reunesc. Dacă am fi trăit în acest Univers ne-am fi scris lungi scrisori pe care am fi așteptat cu nerăbdare să le livreze serviciile poștale. Sau poate am fi pierdut legătura pur și simplu.

Ies din cafenea pentru a-mi continua plimbarea și ajung într-un parc. Deja s-a făcut după-amiază și oamenii au ieșit să se relaxeze după o zi de muncă obositoare. Mulți dintre ei se îndreaptă grăbiți (sau mai bine zis sunt târâți grăbit) către zona de agrement a cățeilor. O altă parte își mențin condiția fizică în zonele special amenajate pentru sportul în aer liber. Iar cei mai mulți se plimbă pur și simplu discutând despre ultimele cărți citite sau despre ce a mai făcut cunoștiința cutare( știu asta pentru că am tras cu urechea la conversațiile lor). Și nici nu mă mir că aud vorbindu-se atâta despre cărți când librăriile au dimensiunile unui supermarket de cartier din Universul nostru.

A venit și seara. Parcul se golește treptat. Oamenii se îndreaptă către casele lor unde, după ce vor pregăti masa și vor cina cu toții discutând despre ce au mai făcut pe parcursul zilei,  probabil se vor uita la o emisiune de divertisment a unuia din cele trei posturi de televiziune pe care le au. Alți trecători se îndreaptă catre cinematograf pentru a vedea ultimul film adus. Asta dacă vor mai găsi bilete. Coada ocupă jumătate din stradă.

Eu mă hotărăsc să mă îndrept la rândul meu către casă. Către casa mea cu calculator și televiziune prin satelit cu 100 de programe (la care nu mă uit aproape niciodată dar pe care m-aș simți tare nefericită să nu le am), la aparatul meu foto digital –așa neperformant cum e ele, la al meu HDD 1 TB pe care mi-am stocat jumătate din viață, la comoditatea cumpărăturilor la orice oră din zi sau din noapte de la un magazin online. Oricât de frumoasă și curată ar părea viața în acest Univers paralel, oricât de incomparabil mai curat ar fi aerul și oricât de infinit de multe stele am distinge noaptea pe cer,  prefer să mă întorc la lumea mea, la prietenii mei pe care, deși doar în mediul online, totuși îi văd în fiecare zi.  În afara faptului că, dacă ar trebui să lucrez la planșetă, ceea ce fac astăzi în trei zile mi-ar lua cel puțin două săptămâni, sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană ”dependentă de informație”. Așa că Rămas bun Univers al interacțiunii directe și al vieții simple și Bine te-am regăsit tehnologie.

Articol scris pentru Etapa 23 a competiției SuperBlog 2012.

Reclame

Liniște!… Copilul citește.

Cuibărită între pernele canapelei se simte în siguranță. Onoratele Matres nu au cum să o ajungă. Timpul se oprește în loc. Iar camera de zi capătă dimensiunea Universului, în timp ce în jurul său se duce lupta supremă pentru controlul Mirodeniei.

Și ce poate fi mai firesc  decât o fetiță cu o carte în mână, în timp ce alături toarce gardianul său credincios?

Articol scris pentru Etapa 22 a competiției SuperBlog 2012.

Nostalgie

Câteodată devin extrem de nostalgică. Atunci scot cutiile vechi în care am îngrămădite sute de fotografii din copilărie și mă uit la ele. De multe ori am încercat să le triez. De fapt, am și făcut-o, dar de fiecare dată când mă uit din nou pe ele am senzația că nu au fost bine triate și o iau de la capăt.

Primul aparat fotografic l-am văzut când… am început să văd primele forme. Tatăl meu era pasionat de fotografie, în special de portrete. Avea un aparat mare, ca un fel de cutie, îmbrăcat într-o husă de piele maro-închis. Un aparat misterios și fascinant pentru mine, mai ales că dacă mă suiam pe vârfuri și priveam pe deasupra în cutie vedeam imaginea din fața mea. Doar că mult mai mică. Iar apoi tatăl meu mă punea să stau nemișcată și făcea tot felul de reglaje complicate de la cele câteva rotițe atașate cutiei. Mai târziu mi-a explicat care este pentru setat distanța, care pentru deschidere…ce mai eram atât de mândră! Că doar astea erau lucruri de oameni mari! Din păcate nu îmi mai amintesc când am apăsat pentru prima dată pe declanșator (dar trebuie să fi fost un moment emoționant) și nici nu a păstrat nimeni fotografia rezultată.

Următorul lucru pe care l-am învățat, și aceasta destul de mică, a fost că filmele trebuie scoase din aparat în întuneric deplin. Sau doar la lumina unor becuri ciudate, mari, care luminau în roșu. Altfel se întâmpla un lucru neimaginabil și toate fotografiile de pe film ar fi fost pierdute.  Dacă filmul era scos în siguranță din aparat era rapid montat într-un alt aparat, unde se punea o substanță misterioasă cu miros înțepător, și la care trebuia să învârți o manivelă, pentru ca apoi să poți scoate filmul la lumină, o fâșie de plastic cu niște imagini micuțe, ciudat colorate: negrul era alb și albul era negru. Nu vă imaginați fericirea mea când eram lăsată să învârt la manivelă… că doar developatul era treabă importantă. Că dacă filmul nu se developa bine nu mai puteam scoate nici fotografiile!

După care urma lungul proces al transformării negativelor în fotografii adevărate. La noi în casă existau două băi, dintre care una fusese transformată în studio fotografic. Asta cât am fost micuță, pentru că mai târziu, tatăl meu, workaholic notoriu, a abandonat orice altă activitate în afara muncii sale. Dar îmi mai aduc aminte că de pe la cinci ani cam până am început gimnaziul mă lua cu el în studio și participam activ la tot procesul. Echipamentul mai există și acum undeva în cutiile din pod. Și a găsit mama anul trecut până și câteva cutii de hârtie fotografică, sigilate încă.

În jurul vârstei de 9 ani am primit primul meu aparat fotografic. Era de proastă calitate și nu reușeam nicicum să focalizez cu el. Mi-aduc totuși aminte că am făcut o serie de fotografii la Vidraru pe care le-am și developat. Dar de-a lungul mutărilor noastre se pare că s-au pierdut.

Nu îmi mai aduc aminte când mi-a fost cumpărat primul aparat automat. Era un Kodak căruia îi datorez toate fotografiile din perioada liceului Scotea fotografii decente și ceea ce era cel mai important erau color. Cam o dată pe săptămână mergeam până la Unirea să mai developez câte un film. Unirea reprezenta pe atunci culmea centrului comercial și magazinul unde găseai cea mai nouă tehnologie. De acolo ne-am cumpărat și primul televizor color-undeva pe la începutul anilor ’90, televizor care a funcționat până anul trecut, când am renunțat la el în favoarea unui televizor LCD. Dar să revin la fotografiile mele. Majoritatea s-au pierdut (dăruite colegilor în cea mai mare parte) dar negativele le mai am. Deja crescusem și spre deosebire de nici un alt membru al familiei începusem să am grijă de tot ceea ce ar fi putut însemna memento al vreunui moment din viața mea. Încă de pe atunci îmi pregăteam viitoarele momente de nostalgie.

În anul 2004 mi-am cumpărat (jumătate cumpărat, jumătate primit cadou) primul meu aparat foto digital, semi-profesional. Am iubit aparatul acela. Și trebuie să recunosc că a rezistat eroic ( l-am și reparat de vreo două ori) deși nu l-am menajat nici un pic: noroi, ploaie, nisip…nimic nu i-a fost străin. În vremurile acelea nu aveam laptop încă și umblam cu câte două-trei carduri de memorie după mine, pentru a fi sigură că nu rămân în pană de spațiu. În vremurile acelea nu descoperisem nici softurile de editare …deși nici acum nu abuzez, cu toate că bietul meu aparat Nikon (de amator) nu poate el prea multe. Săracul. Dar trece și recesiunea asta și îmi iau un aparat foto DSRL Nikon profesionist . Și după ce voi avea echipamentul necesar mă înscriu și la cursuri (deja m-am hotărât și sub îndrumarea cui). Și atunci poate voi reuși să obțin efectul sculptural al fotografiilor din anii ’80, efect pe care mă tot chinui să îl realizez de ceva timp fără un rezultat mulțumitor. Efectul de cadru desprins parcă dintr-un film de artă.

Articol scris pentru Etapa 21 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografie: arhiva personală.

Despre stilul de viață…al meu…al pisicii…

Consider că am un stil de viață sănătos. Cel puțin din prisma a ceea ce înțeleg eu prin stil de viață sănătos. Dar cel mai bine ar fi să vă explic.

În primul rând: îmi mențin o atitudine pozitivă. Asta însemnând că mă concentrez pe prezent, încerc să mă înconjor de lucruri frumoase și mai ales de oameni frumoși. Acesta cred că este cel mai important lucru. Și încerc să râd cu poftă de cel puțin trei ori pe zi. Este cel mai bun remediu pentru stres și mie personal nu mi-a provocat nici riduri.

În al doilea rând: am reușit  în sfârșit să scap de dependența față de muncă. Anul trecut am avut o perioadă extrem de proastă. Grea, aglomerată…ce mai, ajunsesem la capătul puterilor. Și atunci a venit marea epifanie: Pământul va continua să se rotească în jurul Soarelui și dacă eu închid în acest moment calculatorul, închid și telefonul și plec două zile să mă relaxez în liniște. Și într-adevăr: Pământul a continuat să se rotească în jurul Soarelui, Soarele a continuat să strălucească și, în general, tot Universul și-a continuat netulburat existența. De atunci nu mai lucrez decât până la ora optsprezece, nu mai lucrez în weekend (decât în cazuri absolut excepționale) și am început să mă aloc din ce în ce mai mult timp lucrurilor care contează cu adevărat.

În al treilea rând: am început să fiu mult mai atentă la alimentație. După un experiment vegetarian, eșuat lamentabil din cauza unor probleme de sănătate, am ajuns la o variantă de compromis,  o dietă care conține și carne, dar în cantități foarte mici, conține și lactate și brânzeturi, dar mai ales conține vegetale. Ceea ce nu conține sunt mezelurile și semipreparatele.

În al patrulea rând: aș fi vrut să scriu că fac mișcare în fiecare zi. Mi-ar fi plăcut să scriu asta dar nu voi minți. Nu fac mișcare în fiecare zi, deși am avut perioade bune de timp în trecut când am reușit această performanță. Acum ies din când în când cu rolele (aș ieși mai des dacă fiica mea ar reuși să învețe să meargă – deși ne chinuim de 6 ani fără rezultat), în lunile de iarnă merg la patinoar și când îmi aduc aminte fac pilates și stretching.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

În timp ce vă explicam cu atâta convingere ce viață sănătoasă duc eu, atenția mi-a fost atrasă de un zgomot suspect care venea din baie. Un fel de hârșâit urmat de o bufnitură puternică. Intrigată m-am dus să văd ce se întâmplă (de obicei nu prea reacționez la zgomote având atâtea animale, dar de data aceasta era ceva neidentificat). Ei bine ceea ce se întâmpla era incredibil: una din pisicile mele, Musette,  încerca să sară pe pervaz. Și, spre mare mea stupoare, din cauza greutății excesive, nu este capabilă să facă un salt de un metru și jumătate.  Așa că în acel moment mi-am dat seama de ipocrizie: mă laud cu stilul meu de viață, pe de o parte,  lupt pentru bunăstarea animalelor, pe cealaltă parte, și exact de sănătatea animalelor mele nu am grijă. Așa că după o scurtă căutare pe Internet m-am suit în mașină și nu m-am mai oprit până la hypermarket-ul real,- de unde am achiziționat o bandă de alergare magnetică, ușoară și pliabilă, astfel încât să nu îmi ocupe inutil spațiul atunci când nu o utilizez. Iar de mâine voi obliga grăsana să facă mișcare în fiecare zi până va putea din nou să sară ca o pisică normală. Și cine știe? Dacă tot am aparatul în casă poate îl voi utiliza și eu.

Articol scris pentru Etapa 20 a competiției SuperBlog 2012.

Un pic de istorie contemporană

1913, Elveția:  Edouard Belin inventează telefotografia și primul scanner cu tambur.

1938, Statele Unite ale Americii:   Chester Carlson inventează un procedeu de printare uscată: electrofotografia, cunoscut mai ales sub denumirea comună de Xerox, punând astfel piatra de temelie pentru imprimantele laser (inventate 31 de ani mai târziu).

1990, RomâniaStudenții aleargă pe coridoarele Universității pentru a nu întârzia la următorul curs. Prezența este obligatorie iar profesorii nu admit sub nici o formă absenteismul. Și în plus nu sunt mulți colegi dispuși să-ți împrumute notițele lor. Iar din cei dispuși o parte nu le au complete, iar cele complete  sunt de multe ori indescifrabile. Așa că cel mai bine este să ajungi la timp pentru a lua propriile tale notițe pentru că altfel nu poți face față la examene. Cursurile tipărite îți oferă doar o bază de pornire. Restul informațiilor le poți obține consultând cărțile existente în Biblioteca Universității, atât de tocite unele dintre ele, încât paginile au căpătat fragilitate de pergament. Dacă ești mai înstărit poți și xerocopia pasajele mai interesante, câte o demonstrație sau un grafic greu de reprodus.

1962, Statele Unite ale Americii:  Se pun bazele ARPANET, strămoșul internetului de astăzi.

1977, Statele Unite ale Americii:  Au succes comercial primele calculatoare personale.

1988, Statele Unite ale Americii:  Hewlett-Packard lansează pe piață Deskjet inkjet printer, prima imprimantă cu jet de cerneală accesibilă ca preț utilizatorului casnic

2000, RomâniaO parte dintre studenți se îndreaptă agale către sala de curs. O altă parte se îndreaptă grăbită către ieșirea din clădire. Trebuie să iasă înainte de a fi văzuți de profesor. Teoretic prezența la ore este obligatorie. Dar numai la seminarii și laboratoare se ține cont, așa că la cursuri n-are sens să mai rămână. Că doar au vorbit cu ”tocilarii” să xerocopieze și pentru ei notițele. Oricum în cămin găsești tot ceea ce ai nevoie, de la cărți împrumutate de la bibliotecă la copii xerox după cărțile pe care le găsești doar în bibliotecile personale ale profesorilor, de la lucrări de laborator scrise de mână la  cursurile tipărite de către diferiți profesori și a căror achiziție este obligatoriu-benevolă. Rafturile sunt astfel tixite de teancuri întregi de hârtie, caiete și cărți.

Aproape în fiecare cameră poți găsi și câte un calculator, deși conexiunea la Internet în cămine rămâne încă o utopie. Ceea ce poți găsi însă sunt ultimele jocuri apărute pe piață. Sau ultimele filme. Ceea ce nu poți găsi este o imprimantă( deși în hypermarketuri  poți găsi tot felul de promoții Hp, de exemplu). În acest scop apelezi la centre specializate din campus unde, dacă te duci cu discheta sau cu un CD, poți printa, contra cost, referatul la care ai muncit toată noaptea. Asta dacă profesorii îl acceptă altfel decât scris de mână, evident.

1985, Statele Unite ale Americii:  Microtek lansează pe piață primul scanner modern, având o rezoluție de 300 DPI. Imaginea scanată este încă redată doar alb-negru.

1990, Geneva:  Robert Cailliau invetează World Wide Web, iar un an mai târziu sunt înregistrate primele pagini Web vizibile la nivel mondial.

1992, Statele Unite ale Americii:  Este lansată primul cititor portabil de cărți electronice , aceastea fiind stocate pe CD la momentul respectiv.

2010, România: O parte dintre studenți se îndreaptă agale către sala de curs. O altă parte se îndreaptă către ieșirea din clădire. Prezența nu mai este obligatorie decât la seminarii și laboratoare, așa că n-are sens să rămână. Cursurile în format electronic le vor descărca înainte de examen de pe platforma universității. Dacă au de predat vreun referat îi vor anunța colegii pe mail, și le vor trimite tot online. Au mai rămas câțiva profesori bătrâni care le vor printate pe hârtie, dar nu-i nici o problemă că în aproape fiecare cameră de cămin găsești câte o multifuncțională ieftină, achiziționată de la un magazin online cel mai probabil.

Și mai sunt și câțiva profesori care nu au cursurile în format electronic. Dar nici asta nu e o problemă pentru că au grijă colegii să scaneze notițele și să le încarce pe platformă.  De obicei de această sarcină se ocupă cei care au scris frumos și scanner performant.

La bibliotecă mai merg doar tocilarii. Iar în afară de ultimele reviste de modă nu mai găsești o carte în cămin. Poate doar la ciudații care adoră felul în care fiecare carte nouă are propriul său miros, și care susțin că lectura este o activitate totală și complexă, care implică absolut toate simțurile: tactil, vizual, olfactiv și auditiv.

Articol scris pentru Etapa 19 a competiției SuperBlog 2012.

Mama, noi de ce nu avem o mașină hibrid?

-Mama, cine a construit prima mașină? m-a întrebat fetița mea în timp ce ne plimbam printre vehiculele expuse în cadrul Salonului Auto.

Am privit-o blocată.

-Nu știu, iubita, am recunoscut rușinată. Știu însă cine a făcut automobilele accesibile oamenilor obișnuiți. Așa ca noi.

-Cum adică?

-Păi, la început, mașinile aparțineau numai celor foarte bogați. Puțini oameni conduceau autovehicole. Pe vremea aceea nu existau reguli de circulație și nici nu trebuia să dai examen ca să ai voie să conduci.

-Ce bine era atunci! exclamă ea entuziastă. Atunci ar putea să conducă mașina și Tudor. Am zâmbit amuzată pentru că Tudor se chinuie de vreo câțiva ani să-și ia carnet.  Chiar glumim că își va lua fetița mea carnet înaintea lui.

-Asta se întâmpla înainte să mă nasc eu? a întrebat după o mică pauză de gândire. Întotdeauna m-a fascinat felul în care raportează totul la momentul zero al existenței sale.

-Da, iubita. Se întâmpla și înainte să mă nasc eu. Se întâmpla acum o sută și ceva de ani. Pe la sfârșitul secolului nouăsprezece. Iar la începutul secolului douăzeci, adică acum aproximativ o sută de ani, un om pe care îl chema Henry Ford a inventat conceptul de linie de asamblare. Și totul s-a schimbat.

-Cum adică? Și ce e o linie de asamblare?

-În primele fabrici de automobile o echipă de muncitori se ocupa de fabricarea unei singure mașini, de la prima piesă până când o terminau de asamblat. Astfel, ei munceau multe ore, și produceau puține mașini care erau foarte scumpe. Cu toate acestea muncitorii erau foarte prost plătiți. Ford a venit cu ideea de a impărți fiecărui muncitor o singură sarcină simplă pe care acesta să o execute foarte bine. Mașinile umblau pe o bandă transportoare în fabrică și se opreau la fiecare muncitor care adăuga componenta pentru care era specializat. Astfel a apărut linia de asamblare, utilizată până în zilele nostre.  În acest fel mașinile se produceau foarte repede (cam într-o oră și jumătate), erau ieftine, muncitorii lucrau mai puține ore, dar în schimburi, astfel încât fabrica să poată funcționa non-stop. Crescând productivitatea muncii, costurile de producție au scăzut și muncitorii au putut la rândul lor primi salarii mai mari.

-Și asta a fost bine nu?

-Bineînțeles că a fost bine. Mașinile fiind ieftine din ce în ce mai multă lume le putea cumpăra. Muncitorii având salarii mai mari au putut chiar și ei să cumpere mașinile produse.

-Și acum toată lumea are mașină.

-Da. Acum toată lumea are mașină. Numai că numărul mare de mașini a dus la alte probleme. Tu știi cu ce merge o mașină?

– Cu benzină. Care problemă?

-Da. O mașină obișnuită funcționează cu combustibil fosil: benzina sau motorina. Problema este că acestea se vor termina la un moment dat. A doua problemă o reprezintă poluarea datorată gazelor de eșapament.

-Și dacă n-o să mai fie benzină n-o să mai fie mașini? Și o să mergem pe jos?

-Să sperăm că nu va fi așa. Există cercetători și companii care caută alte variante de combustibili pentru mașini, cum ar fi hidrogenul sau energia solară. Prima companie care a produs un vehicul hibrid de serie a fost Toyota, încă din anul 1997, cu mult înaintea oricărui alt producător de automobile.

-Ce înseamnă vehicul hibrid?

-Un vehicul hibrid este un vehicul care poate funcționa cu mai mult decât un tip de energie. Uite chiar aici poți vedea un exemplu: vezi această Toyota Auris Hybrid? Această mașină poate merge cu combustibil clasic dar și cu energie electrică.

-Și nu mai consumă benzină deloc?

-Dacă utilizăm motorul electric nu mai consumă benzină. Deocamdată însă motorul electric ca singură sursă de propulsie nu poate asigura decât o autonomie de 2 km la o viteză maximă de 50 km/oră, pentru acest model. Dar pe viitor sunt sigură că motoarele electrice vor deveni din ce în ce mai performante. Până la urmă energia alternativă reprezintă viitorul.

-Și atunci mașinile nici nu vor mai polua, nu-i așa?

-Așa este. Dar chiar și pentru mașinile hibride gradul emisiilor de dioxid de carbon (cel responsabil pentru efectul de seră) este minim. Iar consumul de combustibil este mult mai mic decât la mașinile clasice, cum este a noastră de exemplu, care funcționează integral cu benzină.

-Și atunci noi de ce nu avem Toyota? întrebă foarte serioasă fetița mea, după un moment de gândire.

-Nu știu, iubita. Chiar nu știu.

 

1.Articol scris pentru Etapa 18 a competiției SuperBlog 2012.

2.Primul automobil a fost patentat de Karl Benz în anul 1886.

Dedicat bijuteriilor mele

Ați stat vreodată să admirați frumusețea unei bijuterii? V-ați trezit vreodată că ați rămas pierduți pentru nu se știe câte minute în fața vitrinei unui bijutier contemplând felul în care metalul îmbracă și sărută pietrele ca un amant tandru și posesiv în același timp? Ați stat vreodată să vă gândiți câte ore de migală și măiestrie stau în spatele colierului pe care îl purtați cu nonșalanță o jumătate de zi, pentru ca apoi să îl aruncați nepăsătoare pe noptieră?

Poate că da. Poate că nu. Poate că într-o lume în care găsești ”bijuterii” și în chioșcul din stația de tramvai acestea și-au pierdut cumva semnificația. Și menirea. Menirea unei bijuterii este să fie frumoasă. Și mai mult decât atât: menirea unei bijuterii este să scoată în evidență frumusețea celei care o poartă. Un colier va atrage atenția asupra liniei delicate a gâtului

în timp ce o bijuterie neagră va sublinia și mai mult albețea și delicatețea unui ten de porțelan;

stropii de soare reflectați de zalele unor cercei supradimesionați se vor împleti perfect cu buclele unui păr castaniu rebel

pe când cristalele unui pandantiv delicat, cu modele florale complicate, vor atrage atenția asupra feminității celei care îl poartă.

Pentru că bijuteriile sunt o extensie a personalității unei femei. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Și tocmai din aceste motive eu personal nu sunt adepta bijuteriilor mici și discrete. Cum nu sunt adepta seturilor de bijuterii asortate. Pentru mine o singură piesă impecabil aleasă este singura podoabă de care o femeie are nevoie pentru a fi ea însăși. Pentru că bijuteria pe care o porți te reprezintă, îți reflectă gusturile, îți reflectă starea de spirit, îți reflectă personalitatea. Din fericire astăzi nu mai reflectă și situația financiară. Dacă acum o sută de ani diamantele și perlele cu montura de aur erau obligatorii pentru o femeie cu gusturi fine, astăzi există o multitudine de materiale din care poți alege: de la inox la rodiu, de la plexi la cristale.

A cumpăra bijuteria potrivită devine astfel un joc complicat și amuzant, ghidat exclusiv de imaginație. Eu personal îmi procur accesoriile personale aproape exclusiv de la artizani. Piese unicat, piese pe care le simt că îmi aparțin din momentul în care îmi cade privirea asupra lor. Piese de multe ori neconvenționale. Și întotdeauna supradimensionate, compensând austeritatea și tonurile terne ale hainelor preferate. Dar  completându-se perfect cu încălțările în culori îndrăznețe și cu posetele fantezie. O altă variantă, relativ recent descoperită de mine, o reprezintă Collection Couture propusă de Luxury Gifts. Aceasta, spre deosebire de artizani, are marele avantaj de a fi permanent acolo, la orice oră și în orice zi, chiar și la două noaptea când ai reușit să-ți termini sarcinile zilnice și simți nevoia unui răsfăț personal

Mă voi opri aici. Aș putea să vorbesc despre bijuterii pagini întregi. Aș putea să descriu, fără le avea în față, fiecare dintre bijuteriile mele. Aș putea să le descriu frumusețea. Dar mai ales pot descrie  felul în care frumusețea fiecăreia este dată de povestea pe care o spune, de puritatea liniilor, de felul în care materialele se completează între ele dansând un dans al culorilor și al voluptății…După părerea mea o bijuterie perfectă este ca un tango: tehnic, pasional, sublim

Articol scris pentru Etapa 17 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografii : http://www.luxurygifts.ro