Despre stilul de viață…al meu…al pisicii…

Consider că am un stil de viață sănătos. Cel puțin din prisma a ceea ce înțeleg eu prin stil de viață sănătos. Dar cel mai bine ar fi să vă explic.

În primul rând: îmi mențin o atitudine pozitivă. Asta însemnând că mă concentrez pe prezent, încerc să mă înconjor de lucruri frumoase și mai ales de oameni frumoși. Acesta cred că este cel mai important lucru. Și încerc să râd cu poftă de cel puțin trei ori pe zi. Este cel mai bun remediu pentru stres și mie personal nu mi-a provocat nici riduri.

În al doilea rând: am reușit  în sfârșit să scap de dependența față de muncă. Anul trecut am avut o perioadă extrem de proastă. Grea, aglomerată…ce mai, ajunsesem la capătul puterilor. Și atunci a venit marea epifanie: Pământul va continua să se rotească în jurul Soarelui și dacă eu închid în acest moment calculatorul, închid și telefonul și plec două zile să mă relaxez în liniște. Și într-adevăr: Pământul a continuat să se rotească în jurul Soarelui, Soarele a continuat să strălucească și, în general, tot Universul și-a continuat netulburat existența. De atunci nu mai lucrez decât până la ora optsprezece, nu mai lucrez în weekend (decât în cazuri absolut excepționale) și am început să mă aloc din ce în ce mai mult timp lucrurilor care contează cu adevărat.

În al treilea rând: am început să fiu mult mai atentă la alimentație. După un experiment vegetarian, eșuat lamentabil din cauza unor probleme de sănătate, am ajuns la o variantă de compromis,  o dietă care conține și carne, dar în cantități foarte mici, conține și lactate și brânzeturi, dar mai ales conține vegetale. Ceea ce nu conține sunt mezelurile și semipreparatele.

În al patrulea rând: aș fi vrut să scriu că fac mișcare în fiecare zi. Mi-ar fi plăcut să scriu asta dar nu voi minți. Nu fac mișcare în fiecare zi, deși am avut perioade bune de timp în trecut când am reușit această performanță. Acum ies din când în când cu rolele (aș ieși mai des dacă fiica mea ar reuși să învețe să meargă – deși ne chinuim de 6 ani fără rezultat), în lunile de iarnă merg la patinoar și când îmi aduc aminte fac pilates și stretching.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

În timp ce vă explicam cu atâta convingere ce viață sănătoasă duc eu, atenția mi-a fost atrasă de un zgomot suspect care venea din baie. Un fel de hârșâit urmat de o bufnitură puternică. Intrigată m-am dus să văd ce se întâmplă (de obicei nu prea reacționez la zgomote având atâtea animale, dar de data aceasta era ceva neidentificat). Ei bine ceea ce se întâmpla era incredibil: una din pisicile mele, Musette,  încerca să sară pe pervaz. Și, spre mare mea stupoare, din cauza greutății excesive, nu este capabilă să facă un salt de un metru și jumătate.  Așa că în acel moment mi-am dat seama de ipocrizie: mă laud cu stilul meu de viață, pe de o parte,  lupt pentru bunăstarea animalelor, pe cealaltă parte, și exact de sănătatea animalelor mele nu am grijă. Așa că după o scurtă căutare pe Internet m-am suit în mașină și nu m-am mai oprit până la hypermarket-ul real,- de unde am achiziționat o bandă de alergare magnetică, ușoară și pliabilă, astfel încât să nu îmi ocupe inutil spațiul atunci când nu o utilizez. Iar de mâine voi obliga grăsana să facă mișcare în fiecare zi până va putea din nou să sară ca o pisică normală. Și cine știe? Dacă tot am aparatul în casă poate îl voi utiliza și eu.

Articol scris pentru Etapa 20 a competiției SuperBlog 2012.

Un pic de istorie contemporană

1913, Elveția:  Edouard Belin inventează telefotografia și primul scanner cu tambur.

1938, Statele Unite ale Americii:   Chester Carlson inventează un procedeu de printare uscată: electrofotografia, cunoscut mai ales sub denumirea comună de Xerox, punând astfel piatra de temelie pentru imprimantele laser (inventate 31 de ani mai târziu).

1990, RomâniaStudenții aleargă pe coridoarele Universității pentru a nu întârzia la următorul curs. Prezența este obligatorie iar profesorii nu admit sub nici o formă absenteismul. Și în plus nu sunt mulți colegi dispuși să-ți împrumute notițele lor. Iar din cei dispuși o parte nu le au complete, iar cele complete  sunt de multe ori indescifrabile. Așa că cel mai bine este să ajungi la timp pentru a lua propriile tale notițe pentru că altfel nu poți face față la examene. Cursurile tipărite îți oferă doar o bază de pornire. Restul informațiilor le poți obține consultând cărțile existente în Biblioteca Universității, atât de tocite unele dintre ele, încât paginile au căpătat fragilitate de pergament. Dacă ești mai înstărit poți și xerocopia pasajele mai interesante, câte o demonstrație sau un grafic greu de reprodus.

1962, Statele Unite ale Americii:  Se pun bazele ARPANET, strămoșul internetului de astăzi.

1977, Statele Unite ale Americii:  Au succes comercial primele calculatoare personale.

1988, Statele Unite ale Americii:  Hewlett-Packard lansează pe piață Deskjet inkjet printer, prima imprimantă cu jet de cerneală accesibilă ca preț utilizatorului casnic

2000, RomâniaO parte dintre studenți se îndreaptă agale către sala de curs. O altă parte se îndreaptă grăbită către ieșirea din clădire. Trebuie să iasă înainte de a fi văzuți de profesor. Teoretic prezența la ore este obligatorie. Dar numai la seminarii și laboratoare se ține cont, așa că la cursuri n-are sens să mai rămână. Că doar au vorbit cu ”tocilarii” să xerocopieze și pentru ei notițele. Oricum în cămin găsești tot ceea ce ai nevoie, de la cărți împrumutate de la bibliotecă la copii xerox după cărțile pe care le găsești doar în bibliotecile personale ale profesorilor, de la lucrări de laborator scrise de mână la  cursurile tipărite de către diferiți profesori și a căror achiziție este obligatoriu-benevolă. Rafturile sunt astfel tixite de teancuri întregi de hârtie, caiete și cărți.

Aproape în fiecare cameră poți găsi și câte un calculator, deși conexiunea la Internet în cămine rămâne încă o utopie. Ceea ce poți găsi însă sunt ultimele jocuri apărute pe piață. Sau ultimele filme. Ceea ce nu poți găsi este o imprimantă( deși în hypermarketuri  poți găsi tot felul de promoții Hp, de exemplu). În acest scop apelezi la centre specializate din campus unde, dacă te duci cu discheta sau cu un CD, poți printa, contra cost, referatul la care ai muncit toată noaptea. Asta dacă profesorii îl acceptă altfel decât scris de mână, evident.

1985, Statele Unite ale Americii:  Microtek lansează pe piață primul scanner modern, având o rezoluție de 300 DPI. Imaginea scanată este încă redată doar alb-negru.

1990, Geneva:  Robert Cailliau invetează World Wide Web, iar un an mai târziu sunt înregistrate primele pagini Web vizibile la nivel mondial.

1992, Statele Unite ale Americii:  Este lansată primul cititor portabil de cărți electronice , aceastea fiind stocate pe CD la momentul respectiv.

2010, România: O parte dintre studenți se îndreaptă agale către sala de curs. O altă parte se îndreaptă către ieșirea din clădire. Prezența nu mai este obligatorie decât la seminarii și laboratoare, așa că n-are sens să rămână. Cursurile în format electronic le vor descărca înainte de examen de pe platforma universității. Dacă au de predat vreun referat îi vor anunța colegii pe mail, și le vor trimite tot online. Au mai rămas câțiva profesori bătrâni care le vor printate pe hârtie, dar nu-i nici o problemă că în aproape fiecare cameră de cămin găsești câte o multifuncțională ieftină, achiziționată de la un magazin online cel mai probabil.

Și mai sunt și câțiva profesori care nu au cursurile în format electronic. Dar nici asta nu e o problemă pentru că au grijă colegii să scaneze notițele și să le încarce pe platformă.  De obicei de această sarcină se ocupă cei care au scris frumos și scanner performant.

La bibliotecă mai merg doar tocilarii. Iar în afară de ultimele reviste de modă nu mai găsești o carte în cămin. Poate doar la ciudații care adoră felul în care fiecare carte nouă are propriul său miros, și care susțin că lectura este o activitate totală și complexă, care implică absolut toate simțurile: tactil, vizual, olfactiv și auditiv.

Articol scris pentru Etapa 19 a competiției SuperBlog 2012.

Mama, noi de ce nu avem o mașină hibrid?

-Mama, cine a construit prima mașină? m-a întrebat fetița mea în timp ce ne plimbam printre vehiculele expuse în cadrul Salonului Auto.

Am privit-o blocată.

-Nu știu, iubita, am recunoscut rușinată. Știu însă cine a făcut automobilele accesibile oamenilor obișnuiți. Așa ca noi.

-Cum adică?

-Păi, la început, mașinile aparțineau numai celor foarte bogați. Puțini oameni conduceau autovehicole. Pe vremea aceea nu existau reguli de circulație și nici nu trebuia să dai examen ca să ai voie să conduci.

-Ce bine era atunci! exclamă ea entuziastă. Atunci ar putea să conducă mașina și Tudor. Am zâmbit amuzată pentru că Tudor se chinuie de vreo câțiva ani să-și ia carnet.  Chiar glumim că își va lua fetița mea carnet înaintea lui.

-Asta se întâmpla înainte să mă nasc eu? a întrebat după o mică pauză de gândire. Întotdeauna m-a fascinat felul în care raportează totul la momentul zero al existenței sale.

-Da, iubita. Se întâmpla și înainte să mă nasc eu. Se întâmpla acum o sută și ceva de ani. Pe la sfârșitul secolului nouăsprezece. Iar la începutul secolului douăzeci, adică acum aproximativ o sută de ani, un om pe care îl chema Henry Ford a inventat conceptul de linie de asamblare. Și totul s-a schimbat.

-Cum adică? Și ce e o linie de asamblare?

-În primele fabrici de automobile o echipă de muncitori se ocupa de fabricarea unei singure mașini, de la prima piesă până când o terminau de asamblat. Astfel, ei munceau multe ore, și produceau puține mașini care erau foarte scumpe. Cu toate acestea muncitorii erau foarte prost plătiți. Ford a venit cu ideea de a impărți fiecărui muncitor o singură sarcină simplă pe care acesta să o execute foarte bine. Mașinile umblau pe o bandă transportoare în fabrică și se opreau la fiecare muncitor care adăuga componenta pentru care era specializat. Astfel a apărut linia de asamblare, utilizată până în zilele nostre.  În acest fel mașinile se produceau foarte repede (cam într-o oră și jumătate), erau ieftine, muncitorii lucrau mai puține ore, dar în schimburi, astfel încât fabrica să poată funcționa non-stop. Crescând productivitatea muncii, costurile de producție au scăzut și muncitorii au putut la rândul lor primi salarii mai mari.

-Și asta a fost bine nu?

-Bineînțeles că a fost bine. Mașinile fiind ieftine din ce în ce mai multă lume le putea cumpăra. Muncitorii având salarii mai mari au putut chiar și ei să cumpere mașinile produse.

-Și acum toată lumea are mașină.

-Da. Acum toată lumea are mașină. Numai că numărul mare de mașini a dus la alte probleme. Tu știi cu ce merge o mașină?

– Cu benzină. Care problemă?

-Da. O mașină obișnuită funcționează cu combustibil fosil: benzina sau motorina. Problema este că acestea se vor termina la un moment dat. A doua problemă o reprezintă poluarea datorată gazelor de eșapament.

-Și dacă n-o să mai fie benzină n-o să mai fie mașini? Și o să mergem pe jos?

-Să sperăm că nu va fi așa. Există cercetători și companii care caută alte variante de combustibili pentru mașini, cum ar fi hidrogenul sau energia solară. Prima companie care a produs un vehicul hibrid de serie a fost Toyota, încă din anul 1997, cu mult înaintea oricărui alt producător de automobile.

-Ce înseamnă vehicul hibrid?

-Un vehicul hibrid este un vehicul care poate funcționa cu mai mult decât un tip de energie. Uite chiar aici poți vedea un exemplu: vezi această Toyota Auris Hybrid? Această mașină poate merge cu combustibil clasic dar și cu energie electrică.

-Și nu mai consumă benzină deloc?

-Dacă utilizăm motorul electric nu mai consumă benzină. Deocamdată însă motorul electric ca singură sursă de propulsie nu poate asigura decât o autonomie de 2 km la o viteză maximă de 50 km/oră, pentru acest model. Dar pe viitor sunt sigură că motoarele electrice vor deveni din ce în ce mai performante. Până la urmă energia alternativă reprezintă viitorul.

-Și atunci mașinile nici nu vor mai polua, nu-i așa?

-Așa este. Dar chiar și pentru mașinile hibride gradul emisiilor de dioxid de carbon (cel responsabil pentru efectul de seră) este minim. Iar consumul de combustibil este mult mai mic decât la mașinile clasice, cum este a noastră de exemplu, care funcționează integral cu benzină.

-Și atunci noi de ce nu avem Toyota? întrebă foarte serioasă fetița mea, după un moment de gândire.

-Nu știu, iubita. Chiar nu știu.

 

1.Articol scris pentru Etapa 18 a competiției SuperBlog 2012.

2.Primul automobil a fost patentat de Karl Benz în anul 1886.

Dedicat bijuteriilor mele

Ați stat vreodată să admirați frumusețea unei bijuterii? V-ați trezit vreodată că ați rămas pierduți pentru nu se știe câte minute în fața vitrinei unui bijutier contemplând felul în care metalul îmbracă și sărută pietrele ca un amant tandru și posesiv în același timp? Ați stat vreodată să vă gândiți câte ore de migală și măiestrie stau în spatele colierului pe care îl purtați cu nonșalanță o jumătate de zi, pentru ca apoi să îl aruncați nepăsătoare pe noptieră?

Poate că da. Poate că nu. Poate că într-o lume în care găsești ”bijuterii” și în chioșcul din stația de tramvai acestea și-au pierdut cumva semnificația. Și menirea. Menirea unei bijuterii este să fie frumoasă. Și mai mult decât atât: menirea unei bijuterii este să scoată în evidență frumusețea celei care o poartă. Un colier va atrage atenția asupra liniei delicate a gâtului

în timp ce o bijuterie neagră va sublinia și mai mult albețea și delicatețea unui ten de porțelan;

stropii de soare reflectați de zalele unor cercei supradimesionați se vor împleti perfect cu buclele unui păr castaniu rebel

pe când cristalele unui pandantiv delicat, cu modele florale complicate, vor atrage atenția asupra feminității celei care îl poartă.

Pentru că bijuteriile sunt o extensie a personalității unei femei. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Și tocmai din aceste motive eu personal nu sunt adepta bijuteriilor mici și discrete. Cum nu sunt adepta seturilor de bijuterii asortate. Pentru mine o singură piesă impecabil aleasă este singura podoabă de care o femeie are nevoie pentru a fi ea însăși. Pentru că bijuteria pe care o porți te reprezintă, îți reflectă gusturile, îți reflectă starea de spirit, îți reflectă personalitatea. Din fericire astăzi nu mai reflectă și situația financiară. Dacă acum o sută de ani diamantele și perlele cu montura de aur erau obligatorii pentru o femeie cu gusturi fine, astăzi există o multitudine de materiale din care poți alege: de la inox la rodiu, de la plexi la cristale.

A cumpăra bijuteria potrivită devine astfel un joc complicat și amuzant, ghidat exclusiv de imaginație. Eu personal îmi procur accesoriile personale aproape exclusiv de la artizani. Piese unicat, piese pe care le simt că îmi aparțin din momentul în care îmi cade privirea asupra lor. Piese de multe ori neconvenționale. Și întotdeauna supradimensionate, compensând austeritatea și tonurile terne ale hainelor preferate. Dar  completându-se perfect cu încălțările în culori îndrăznețe și cu posetele fantezie. O altă variantă, relativ recent descoperită de mine, o reprezintă Collection Couture propusă de Luxury Gifts. Aceasta, spre deosebire de artizani, are marele avantaj de a fi permanent acolo, la orice oră și în orice zi, chiar și la două noaptea când ai reușit să-ți termini sarcinile zilnice și simți nevoia unui răsfăț personal

Mă voi opri aici. Aș putea să vorbesc despre bijuterii pagini întregi. Aș putea să descriu, fără le avea în față, fiecare dintre bijuteriile mele. Aș putea să le descriu frumusețea. Dar mai ales pot descrie  felul în care frumusețea fiecăreia este dată de povestea pe care o spune, de puritatea liniilor, de felul în care materialele se completează între ele dansând un dans al culorilor și al voluptății…După părerea mea o bijuterie perfectă este ca un tango: tehnic, pasional, sublim

Articol scris pentru Etapa 17 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografii : http://www.luxurygifts.ro

Un magazin online

Îmi place să ”meșteresc”, cum ar spune fiica mea. Creez tot felul de mărunțișuri din nimicuri. Sau cumpăr tot felul de materiale pe care încerc să le combin și să mă joc cu ele. Și astfel obțin o mulțime de obiecte: unele utile, altele mai puțin utile, obiecte de decor mai mari sau mai mici, jucării, bijuterii… Casa mea arată ca un mic bazar și am ajuns la concluzia că trebuie să mai vând din ele, din simplul motiv că nu mai am unde să le depozitez.

Ușor de zis. Greu de făcut. Cum ideea de a merge cu ele la ”flea market” nu mi-a surâs niciodată, am decis foarte repede că singura opțiune viabilă pentru mine ar fi un magazin online.  Dar ce te faci când nu știi nici de unde să începi? Simplu: cauți pe motoarele de căutare. Și mai suni și unu-doi prieteni care ar trebui să se priceapă. Varianta unu a condus către câteva articole foarte utile despre cum să începi un magazin online. Varianta doi mi-a dat un rezultat neașteptat SpringShop.ro. De ce spun neașteptat? Pentru că în căutările mele pe motoarele de căutare acest ”magazin online de magazine online” nu mi-a apărut în primele pagini. Dar, fiindcă mi-a fost recomandat, mi-am spus că trebuie să văd despre ce este vorba. De la început m-a frapat ceva: accentul pus de echipa SpringShop pe optimizarea SEO a magazinelor pe care le gestionează. Bun. Promit că optimizează magazinul meu pentru motoarele de căutare. Dar pentru magazinul lor de ce nu fac același lucru?!

După care a urmat firesc căutarea tutorialelor despre cum se crează efectiv un magazin.  Și nu mică mi-a fost dezamăgirea când am constatat că nu există nici măcar un tutorial video  în care să arate utilizatorilor fără cunoștiințe în domeniul IT pe ce buton să facă clic pentru a realiza diferitele acțiuni. Ca să nu mai spun că mi s-a părut extrem de complicat să ajung la secțiunea de tutoriale. Haideți să vă arăt pașii pe care i-am urmat eu:

Un aspect deosebit pentru mine îl reprezintă designul. Logic, dacă iei în considerare că voi vinde obiecte de decor realizate manual. Așa că am încercat șă îmi dau seama cum va arăta magazinul meu.  După căutarea în pagina de tutoriale, în pagina de întrebări frecvente și chiar conectarea la varianta demo tot nu am reușit să mă lămuresc exact cum va arăta magazinul. Recunosc sunt o persoană care nu are răbdare să citească fiecare rând și fiecare notiță. Eu scanez textul și dacă nu găsesc informația căutată abandonez. Și totuși, de data aceasta fiind o informație importantă, chiar am căutat. Singura concluzie la care am ajuns este că nu există posibilități de personalizare. Cel puțin nu sub forma unor șabloane sau teme.

Așa că am hotărât. Voi aștepta până când unul din prietenii mei avizați va avea timp să mă ajute să-mi deschid micul meu magazin online. Pentru că eu singură nu cred că mă descurc.

Acest articol a fost scris pentru Etapa 16 a competiției SuperBlog 2012

 

Secretul unei Amazoane

Draga mea verișoară Ruxi,

Astăzi iar m-a certat bunica că m-am întors de la școală cu părul despletit și uniforma agățată. Ca să nu mai spun că am mai rupt o pereche de ciorapi, dar ce vină am eu dacă îmi dă ciorapi din aceia subțiri?! I-am tot spus să nu mi-i mai dea, că nu pot să am grija lor atunci când plecăm în expediție. Dacă nu vrea să priceapă că o Amazoană neînfricată ca mine nu poate să aibă grija ciorapilor nu sunt eu de vină.

În pauza mare ne-am luptat cu Super-Eroii pe nucul cel mare din curtea școlii. Din nefericire am pierdut și acum este teritoriul lor. Pentru mâine am pregătit o expediție de recucerire, dar dacă Maria va fi tot bolnavă și o să lipsească iar de la școală nu cred că vom reuși. Îi urăsc pe Super-Eroi. Sunt atât de înfumurați, mai ales de când a primit Mihai robotul acela mare care se transformă în mașină. Nu știu cum se numește. Oricum prostii pentru băieți.

Ieri mi-a mai citit mama o poveste frumoasă. Când am ajuns la școală abia așteptam să le-o spun fetelor. Așa facem în fiecare dimineață: eu le spun povestea și în celelalte pauze ne jucăm de-a povestea. Este foarte distractiv, deși uneori ne mai ceartă domnul profesor de serviciu că suntem prea neastâmpărate. Ne amenință că ne duce la Domnul Director. Dar n-o face niciodată. N-aș vrea să ajung la Domnul Director. E cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Tu n-ai ajuns niciodată la Domnul Director, nu-i așa?

Acum o să-ți spun un secret. Dar trebuie să promiți că nu vei spune nimănui. Nu. Mai mult decât atât: trebuie să juri pe degețel că nu mai spui nimănui. E cel mai mare secret din toate secretele mari. Ei bine: ești pregătită? Cred că m-am în-dră-gos-tit. E cel mai frumos băiat…

Dar să-ți spun de la început cum a fost. Ți-am mai povestit eu de Dan, băiatul acele care nu poate să citească. Are disclesie sau dislexie sau…parcă așa îi zice. Și ți-am zis că nu vorbește cu nimeni și stă toată ziua în clasă și desenează ceva în caietul ăla stupid al lui. Mă rog. Nu e chiar stupid. Dar toată lumea așa credea. Să vezi cum am descoperit că nu-i chiar așa. M-am întors miercurea trecută în pauza mare în fugă în clasă că îmi uitasem mărul. Și din greșeală am dat peste masa lui Dan. Că el stă pe rândul de la fereastră în a doua bancă, în dreapta, și eu în a doua bancă pe rândul din mijloc, în stânga.

Și cum am dat peste bancă i-am răsturnat caietul și culorile. Și mi-am făcut o vânătaie care este încă mov și mă doare rău. De fapt, caietul era din foi care au zburat în toată clasa. Dan nu era. M-am apucat să le strâng repede. Și nu o să-ți vină să crezi. Băiatul ăsta desenează superb. Dar absolut superb. Cele mai superbisime desene pe care le-am văzut în viața mea. Mai ales un inorog. M-a cucerit cu totul. Atunci a intrat în clasă. Mi-a smuls desenul din mâini. I-am zis că a fost un accident. Dar și-a strâns lucrurile și a fugit acasă. Dar chiar a fost un accident. Mi-a părut tare rău că s-a supărat așa.

Joi dimineață stătea în altă bancă. În a patra bancă pe rândul de la perete. În pauza mare nu m-am mai putut abține și m-am dus să-l întreb de ce s-a mutat. Mi-a zis că nu-i treaba mea. Ce nepoliticos. Am zis că nu mai vorbesc cu el în viața mea. Și ce m-am bucurat când l-a pus învățătoarea să citească. Dar după aceea mi-a părut rău de el că s-a tot încurcat și toată clasa râdea și mai avea un pic și-i dădeau lacrimile. Și mama mi-a explicat că nu-i vina lui. Și că nu e bine să râzi de cineva care e bolnav. Așa că eu n-am râs.

Vineri a trebuit să stau în clasă că am răcit și a zis mama să nu ies afară din clasă. Așa că mi-am luat o carte la mine și am rămas în pauză să citesc. Știi că mie îmi place să citesc cu voce tare așa că m-am apucat să interpretez. Am văzut că Dan mă urmărea așa că m-am apucat să joc și mai frumos. Până la urmă se prăpădea de râs. Pauza următoare a venit și mi-a zis să mai citesc. Atunci am văzut ce gene lungi are. Exact ca o fată. Și negre. Are cele mai frumoase gene din lume. Și cei mai verzi ochi. Și i-am citit în fiecare pauză. În ora de sport am rămas pe bancă că eram răcită și el a zis că și-a uitat echipamentul și mi-a arătat desenele lui.

Abia aștept să vină ziua de luni. Știi cum  mi-am dat seama că sunt îndrăgostită? Azi noapte l-am visat. Și atunci am știut sigur că e dragoste. I-am lăsat și cartea până luni.  Și toată ziua azi am fredonat: ”O she said what’s the problem baby? What’s the problem I don’t know Well, maybe I’m in love”. Și am făcut numai prostii la teme. Și mama s-a enervat și a zis că se supără pe mine. Dar după aceea i-a trecut. Și a zis că sunt tare zăpăcită și că nu-mi stă mintea la nimic. Dar eu mă gândeam la ziua de luni. Că a promis că se joacă și el cu noi. Și eu voi fi o conducătoarea Amazoanelor, pe care a capturat-o un monstru hidos născut din sângele Meduzei, și el va veni să mă salveze. Și după aceea voi redeveni conducătoarea Amazoanelor și vom recuceri nucul, care este încă în stăpânirea Super-Eroilor stupizi. Și după aceea el va deveni scutierul meu. Dar nu trebuie să spui nimănui. Dar absolut nimănui. Nu uita. Ai jurat.

Tu ce ai mai făcut?

Te pup dulce,

Ana

P.S.: Crezi că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți?

Articol scris pentru Etapa 15 a competiției SuperBlog 2012.

Amintiri din anul 2060

Privesc fiecare apus ca și cum este ultimul pe care îl voi mai vedea. Urmăresc fiecare frunză care cade ca și cum aș cădea și eu odată cu ea. Pașii mei au devenit din ce în ce mai mici. Și fiecare clipă din ce în ce mai prețioasă.

Îmi fac plimbarea de seară alături de soțul meu așa cum o fac în fiecare seară din ultimii treizeci de ani, de când ne-am dedicat integral adăpostului nostru pentru animale. Și, ca în fiecare seară, suntem recunoscători pentru aerul pe care îl putem respira, recunoscători pentru păsările care ciripesc voioase, recunoscători pentru frunzele care cad, recunoscători pentru faptul că, în al doisprezecelea ceas, oamenii au înțeles dezastrul către care se îndreptau și au ales să salveze ceea ce se mai putea salva. Prietenii noștrii mai tineri zburdă vesel peste dealuri. Doar înțeleptul Bernard pășește demn în ritmul nostru, gândindu-se probabil că dacă n-ar fi el, noi, bieți bătrânei, n-am avea pe nimeni să ne ghideze pașii.

Ne plimbăm în tăcere, ținându-ne de mână așa cum am făcut-o întotdeauna, și savurând fiecare minut al existenței. Nu aș fi crezut niciodată că viața devine atât de intensă la 80 de ani. Și nici că realitatea se amestecă atât de mult cu trecutul. Că întâmplări pe care le credeai de mult uitate revin mai vii ca niciodată ca și cum din când în când te-ai conecta la un imens hdd extern pe care se află stocate fiecare aventură, fiecare hohot de râs, fiecare cădere deznădăjduită, fiecare luptă cu tine însuți, fiecare victorie…

S-a făcut răcoare. Mă uit la comunicator și constat că nu sunt mai mult de 8 grade Celsius. Așa îmi place mie să-i spun. Sincer nici nu mai știu exact cum se numește pentru că am pierdut de mult legătura cu ”lumea civilizată”. Eu îi spun comunicator și nu știu cum m-aș descurca fără el. Îmi spune câte grade sunt afară, pe unde îmi umblă animalele din adăpost și care este starea lor de sănătate (informații pe care le obține datorită unor minuscule dispozitive complexe implantate sub pielea lor), este cheia universală, portofel și nu în ultimul rând îndeplinește și funcția de comunicare cu exteriorul în cazurile de urgență. Pentru celelate cazuri utilizăm sistemul holografic integrat cu canalele de comunicare internă și supraveghere ale proprietății. Aceasta fiind de fapt și singura concesie majoră pe care am convenit să o facem în ceea ce privește intimitatea noastră, la insistențele fiicei mele, care încă nu s-a obișnuit cu ideea de a ne ști singuri la cinzeci de kilometri de orice altă așezare umană. Așa că cel puțin o dată pe zi ne face câte o inspecție surpriză. Dar m-am obișnuit cu grija ei excesivă așa cum și ea a tolerat în primele două decenii de viață atenția mea sufocantă.

Bernard se oprește și ne privește cu ochi severi. A sosit momentul să ne întoarcem acasă. Ceilalți membrii ai grupului se conformează și ei semnalului și ne îndreptăm acum către Sanctuarul nostru rupt de civilizație. Rupt de civilizație și total independent. Aceasta este una din realizările mele de care sunt cea mai mândră și visul meu încă de pe vremea când aveam 30 de ani și lucram în proiectare construcții: o casă verde sută la sută independentă energetic. Acum treizeci de ani când am vândut absolut tot ceea ce aveam și am construit Sanctuarul toată lumea a crezut că am înnebunit. Apoi, după marele dezastru energetic din 2042 când miliarde de oameni au rămas fără electricitate și timp de câteva zile haosul a guvernat pe străzile metropolelor lumii, tehnologia verde utilizată pentru funcționarea Sanctuarului a devenit din ce în ce mai folosită și  casele independente au fost produse pe scară largă. Singura diferență fiind nivelul de automatizare. Dacă imobilele de serie sunt complet automatizate, fiind guvernate de un ”creier” central, idee care mi-a dat fiori întotdeauna, Sanctuarul are un nivel minim de automatizare, atât cât să asigure confortul necesar. Chiar și partea de adăpost, care este complet robotizată, altfel ar fi fost imposibil pentru noi- doi octogenari- să avem în grijă câteva sute de animale, este guvernată de mai multe sisteme independente, fiecare având funcțiuni clar delimitate.

Apusul se stinge cu o ultimă suliță de roșu intens aruncată peste silueta cenușie a orașului din depărtare. Acum a sosit momentul să accelerăm puțin pașii. Dar cum să o faci când picioarele nu te mai ascultă? Suntem printre puținii care am refuzat implanturile bionice, ca de altfel orice fel de intervenție majoră asupra corpului nostru, și am ales să îmbătrânim așa cum au făcut-o și părinții noștri înaintea noastră. Așa că am scos din nou comunicatorul și am chemat mica mașină electrică pe care o utilizăm pentru deplasările pe prorietate. Aceasta funcționează pe un principiu foarte simplu: îi încarci harta tridimensională a propietății, marchezi diferite puncte pe care le denumești și apoi mașinuța își alege singură traseele pe care să le parcurgă în funcție de locația curentă și de destinație. Acum ne-am urcat în ea și i-am spus să ne ducă acasă. Bernard ne-a însoțit pe jos.

Am ajuns în sfârșit și la Sanctuar.  De după vârfurile brazilor luna răsare albă ca o farfurie cu lapte. Intrăm în casă și verificăm pe monitorul LCD  (care ocupă un perete întreg al biroului) dacă totul este în ordinea firească în adăpost. Apoi ne așezăm la masă ca în fiecare seară și ne petrecem restul orelor rămase mai întâi trecând în revistă fiecare animal de pe proprietate, apoi vorbind cu puținii prieteni rămași, iar apoi,  așa cum le stă bine unor bătrânei respectabili, depănând amintiri vechi și amintiri noi, amintiri calde sau amintiri cu ploaie, amintiri despre noi, amintirile lungii noastre vieți împlinite.

Articol scris pentru Etapa 14 a competiției SuperBlog 2012.

Uneori visele se transformă în realitate

Am deschis ochii și i-am închis la loc. Aveam senzația că încă visez și nu vroiam să mă mai  trezesc. Și totuși….În mintea mea au început să se perinde întâmplările zilei de ieri: avionul care a aterizat, senzația de amețeală căre mă însoțește inevitabil după un zbor, drumul până la hotel, zâmbetul larg al domnișoarei de la recepție, senzația neplăcută pe care o am de fiecare dată când urc cu liftul – atenuată parțial de ideea, care sincer nu știu cum mi-a răsărit chiar în acel moment în minte, că acela este un lift eco-eficient și că probabil este primul de acest fel în care ne urcăm, iar apoi priveliștea … Madridul noaptea admirat de pe terasa camerei noastre de la etajul treisprezece. Nu, categoric nu, acela nu a fost un vis

Am deschis din nou ochii și m-am hotărât să mă dau jos din pat. Când picioarele mele au atins mocheta pufoasă mi-am dat seama că sunt cu adevărat trează. Și că ne așteaptă o zi extraordinară. Am tras draperiile grele în culori pastelate, așa cum mi-am spus de cel puțin zece ori anul acesta că îmi voi pune și în dormitorul de acasă, și soarele tomnatic mi-a mângâiat fața. Fetița a venit și ea lângă mine să admirăm împreună priveliștea orașului în mișcare…

Dar destul cu reveria. Dacă am fost atât de norocoasă încât să câștig acest voucher de călătorie trebuie să îl exploatăm la maxim. Palatele și parcurile Madridului ne așteaptă și ne cheamă să le descoperim splendorile. De ce tocmai Madrid? Pentru că este una din capitalele europene pe care nu le-am văzut – în primul rând, pentru muzeele Prado și Regina Sofia – în al doilea rând, și pentru că NH Eurobuilding este unul din cele 19 hoteluri (ale lanțului hotelier NH) certificate ecologic și un model de gestionare a resurselor pentru hotelurile din lumea întreagă – în al treilea rând. (Aștept cu interes momentul în care vor fi certificate ca ”verzi” și cele două hoteluri din România, respectiv NH Timișoara și NH Bucharest).  Trebuie să recunosc că și promisiunea unui meniu cu produse organice a avut un oarecare rol în decizia mea. Dacă voucherul mi-ar fi permis aș fi ales unul din hotelurile din America de Sud sau din Africa. Mai ales că tabla de șah gigantică de  la Nh The Lord Charles din Capetown ar fi încântat-o nespus pe fiica mea- mare fan Harry Potter. Și ar fi fost cireașa de pe tortul visului nostru de a călători în Africa.

După un duș scurt, din obișnuința de a econimisi apa, deși nu era cazul pentru că dușurile hotelului sunt special concepute pentru a face asta, și după ce am inspectat aroma de citrice a gelului de duș în ambalaj oxi-biodegadabil (despre care citisem în broșura de prezentare) și pe care trebuie să recunosc că doar l-am inspectat nu și folosit, neutilizând decât săpun natural  producție proprie, ne-am îndreptat grăbite către parcarea hotelului unde ne aștepta nerăbdătoare mașinuța electrică. Peste micul dejun, oricât de îmbietor ar fi fost, am sărit, așa cum facem de obicei. Un ceai verde, pentru mine, și o ceașcă de lapte, pentru fiica mea, au fost mai mult decât suficient. Mai ales că au fost însoțite de un bună-dimineața plin de zâmbet și de soare.

Dar, mai înainte de a ieși din hotel și a ne începe aventura spaniolă, nu m-am putut abține să nu verific totuși Spa-ul care arăta mult prea îmbietor pe site. Realitatea era cu mult mai frumoasă. Nu îmi venea să cred că se poate realiza așa ceva și totuși să economisești apă și energie. După care mi-am adus aminte de principiul numărul 7 al manifestului  ”Wake up for a better world” care este, de fapt,doar o altă formulare a principiului numărul unu din educația copilului meu : ”Nu există nu pot. Exită doar nu vreau.” Așa că totul se rezumă la a vrea. A vrea să faci ceva înseamnă a putea. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Și se pare că nu numai eu.

Articol scris pentru Etapa 13 a competiției SuperBlog 2012.

O zi de miercuri

08.45. Se aud primele note din Angel. Cu ochii închiși caut telefonul de pe noptieră. Degetele mele au învățat să apese singure tasta de ”amână”.  Amân inevitabilul pentru zece minute. Sunt cele zece minute de răsfăț, când mă aflu încă între vis și realitate. Dar cele zece minute trec repede și încă o zi este pregătită să înceapă.

E o dimineață frumoasă de toamnă. Și fiindcă și dispoziția mea este cât se poate de însorită îmi aleg o ținută cât mai colorată. Chiar mă și fardez un pic. Ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată dimineața. Sar peste partea cu savuratul cafelei pentru că pur și simplu nu beau cafea. Așa că îmi iau ceaiul pregătit de mama și mă duc direct în birou. Hotărârea de a lucra ca independent a fost una din cele mai grele decizii din viața mea. Eram foarte tânără și aveam ambiții mari. Lucram deja ca independent de un an și îmi era clar deja că eram pe o linie moartă. Din fericire tocmai primisem o ofertă de la o companie  multinațională unde aș fi putut să-mi construiesc o carieră de success, când …am aflat că sunt însărcinată.  Nu mi-a luat mult timp să îmi reorganizez prioritățile (deși nu mi-a fost ușor) și am anulat interviul final la compania respectivă cu intenția ca, după câțiva ani, să reiau evoluția profesională de unde rămăsese. Au trecut opt ani de atunci și nimic nu s-a schimbat. Am același serviciu monoton, dar care, de bine de rău, ne asigură un trai decent.

Atentă la documentațiile mele, nici nu am realizat când s-a făcut ora 11.30. Îmi adun repede materialele și fug la fetița mea la școală unde coordonez un cerc de artizanat. Întotdeauna am emoții pe drum către școală: oare le va plăcea tema propusă, vom reuși să ne încadrăm în timp, cum mă voi descurca cu ei toți (pentru că am foarte mulți copii înscriși). Noroc că am cel mai bun asistent din lume, care, cu multă răbdare, își ajută și încurajează colegii. Uneori,din exces de zel, se apucă chiar să lucreze în locul lor. Pentru ea este ușor, pentru că facem artizanat de când era foarte mică. De fapt, așa am și descoperit cât de bine ne pricepem la asta și, mai ales, cât de bine ne pricepem să îi învățăm și pe alții. Dacă am putea și trăi din cursuri am fi cele mai fericite. Însă deocamdată nu se poate. Dar ne străduim să facem lucrurile să se îndrepte în această direcție.

După ce am terminat cu micii artizani, care au fost absolut minunați, ne-am întors și noi acasă. Între timp mama a plecat într-o călătorie, așa că am pregătit masa doar pentru două persoane, după care am mâncat uitându-ne la Scooby Doo.

S-a făcut deja ora 15:00. Ne am dus împreună în birou pentru partea cea mai puțin plăcută a după-amiezii: eu la serviciu, ea la teme. După ce fiecare din noi și-a terminat sarcinile curente (ceea ce a durat câteva ore), am ieșit împreună să ne ocupăm de educația ultimului câine salvat și pe care îl pregătim pentru adopție. Se pare că fetița mea este printre cei norocoși care știu încă de foarte mici care le este vocația. Încă de când abia învăța să meargă singurul lucru care o interesa erau animalele. La trei ani învățase deja principalele familii, caracteristici și areale. Acum învață partea practică. Pe câini și pisici, deocamdată.

19:00 Din nou pregătim masa și mâncăm împreună, uitându-ne la Duck Dodgers , de data aceasta. Hrănim și eliberăm câinii, dar numai după ce ne asigurăm că avem pisicile în casă, îi citesc fetiței mele două capitole din Tom Sawyer, iar după ce îi urez noapte bună, mă apuc de scris un articol pentru SuperBlog – pentru că de scris altceva nu mai îmi rămâne timp. Timpul…niciodată nu am îndeajuns pentru a face tot ceea ce aș dori. Poate doar dacă ziua ar avea 36 de ore… Câteodată mă întreb dacă n-ar trebui să urmez un curs de time management. Dar apoi îmi analizez ziua și îmi spun că oricum nu aș mai avea ce să optimizez: la serviciu îmi fac datoria, fetiței îi aloc tot timpul de care are nevoie – chiar dacă nu în exclusivitate, și mai am timp și pentru pasiuni. Și atunci de ce simt totuși că ar fi loc de mai bine?!

Articol scris pentru Etapa 12 a competiției SuperBlog 2012.

Domnule, aveți un colet din România.

L-am cunoscut anul trecut. Pe Internet. L-am cunoscut într-o perioadă în care toate îmi mergeau prost: eram în mijlocul unui divorț, profesional eram la pământ și în consecință și financiar, și ca o reacție firească la stress organismul meu cedase fizic. Cu alte cuvinte eram o epavă.  Nu îmi mai amintesc exact cum l-am cunoscut. Cert este în ultimul an mi-a fost alături atunci când am avut nevoie. Chiar dacă uneori nu ne-am scris câte o lună întreagă pentru ca apoi să ne scriem în fiecare zi.

Partea frumoasă este că, deși locuiește la câteva mii de kilometri depărtare, am reușit să ne cunoaștem și față în față. Fiind o persoană care călătorește foarte mult (pasiunea sa fiind ciclismul) și-a organizat în așa fel traseele încât să vină să mă viziteze. Și mai mult decât atât, aflând despre colecția mea de vederi, mi-a dăruit toate vederile primite de el de la prieteni de-a lungul timpului. În total câteva sute, frumos ordonate într-o cutie și organizate pe țări. Le-am luat cu mâinile tremurând de emoție. Încă n-am apucat să o admir pe fiecare în parte…

Și chiar atunci am hotărât că trebuie să îl surprind cu un cadou la rândul meu. Un cadou special pe care să îl primească într- o zi cu totul aleatoare. Și chiar vedeam cu ochii minții cum va suna cineva la ușă și el va fi foarte contrariat pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi…și aici mintea mea a devenit foarte confuză: ce va fi înăuntru?…

Nu știu alții cum sunt dar pentru mine alegerea unui cadou este o acțiune minuțios pregătită. Studiez persoana cu câteva luni înainte, cum se îmbracă, poartă sau nu bijuterii, folosește produse de machiaj; rețin întotdeauna când cineva spune că își dorește ceva sau menționează vreun obiect pe care l-a văzut și i-a plăcut. Dacă este o persoană apropiată îi inspectez casa în speranța că voi descoperi ceva de care are nevoie, sau vreo decorațiune care s-ar potrivi. Ce mai: mă transform într-un veritabil spion al cadourilor. Și de aceea urăsc să fac cadouri persoanelor pe care nu le cunosc.

De data aceasta însă nu era cazul pentru că îi cunosc destul de bine pasiunile. Mai corect spus unica pasiune, cea care îi dictează și stilul de viață. Cum nu pune preț pe vestimentație și nu poartă nici un fel de accesorii acestea au ieșit din start din calcul. Oricum ar fi foșt o alegere mult prea banală. Și eu aveam nevoie de ceva deosebit. Așa că m-am hotărât să încep căutarea obiectului perfect în magazinele de cadouri online. De fapt, căutarea a durat doar câteva minute pentru că magazinul pe care mă bazez întotdeauna nu m-a dezamăgit nici de această dată. Am găsit imediat cadoul ideal. Un produs românesc de tradiție prezentat într-o formă inedită. Ceva reprezentativ atât pentru mine cât și pentru el.

Și mai există un detaliu foarte important , care m-a cucerit pe mine încă de la început la Borealy: toate produsele sunt livrate superb ambalate, în cutii de cadouri elegante. Astfel încât  nu mai trebuie să caut eu o hârtie de ambalaj asortată și panglică și să mă chinui să-l împachetez cât mai artistic. O vor face profesioniștii pentru mine.

Așa că acum nu mi-a mai rămas decât să aștept. Și între timp vizualizez cu ochii minții cum va suna cineva la ușa lui și el va fi foarte contrariat  pentru că nu aștepta pe nimeni. Iar surpriza îi va fi și mai mare când va afla că a primit un colet din România. Va semna de primire și apoi va rupe imediat ambalajul standard pentru  a descoperi cu uimire o superbă cutie de cadou. Iar înăuntru va fi ….

Articol scris pentru Etapa 11 a competiției SuperBlog 2012.