Cum a schimbat Cutiuța cu Farmece viața Ilenei Cosânzeana

Făt-Frumos nu era vanitos. Era un tânăr conștient de calitățile sale remarcabile. Că doar nu ar fi primit această titulatură pe degeaba. Nu. Nici vorbă. Muncise mult pentru a se ridica la nivelul așteptărilor. De fapt, nici nu se născuse cu acest titlu. Acest titlu, râvnit de toți prinții din zona Carpaților,  se obținea la vârsta maturității în urma unui concurs atent jurizat de cele mai competente autorități în domeniu, oameni înțelepți și atoateștiutori, care trăiseră timp îndelungat și văsuseră multe generații de feți, mai mult sau mai puțin frumoși. De fapt, și acest fapt nu îl recunoștea decât în sinea lui, fusese cât pe ce să piardă competiția în favoarea lui Greuceanu care îl surclasase și la probele de măiestrie vânătorească și la cele de vitejie. Dar marele său atu era proba de prezentare și mai exact minunata sa podoabă capilară care ar fi făcut-o să roșească de invidie până și pe Bucle-Aurii. Cel puțin așa spuneau gurile rele.  Și mai spuneau gurile rele că multe prințese încercaseră să afle secretul uimitoarelor sale plete, dar Cutiuța cu Farmece, moștenită de la unchiul său, Făt-Frumos, care la rândul său o moștenise de la bunic, tot Făt-Frumos, era ținută în permaneță asupra sa, ori într-un fald secret al amplei sale mantii, creată special în acest scop, ori în coburii șeii ori…și acesta doar când nu avea de ales, o păzea credincioasa sa dădacă.

Într-o zi la Făt-Frumos ajunse cutremurătoarea veste că Ileana Cosânzeana, care îi fusese menită încă de dinainte de a se naște, a fost răpită de cei trei Zmei ( Zmeul Mare, Zmeul Mijlociu și Zmeul Mic) și cumplita lor mamă (Muma Zmeilor). Fără să pregete o clipă, ca un vajnic voinic ce era, sări pe cal pentru a o salva.  Și demară într-o asemenea trombă încât faimoasa și ultra-secreta lui Cutiuță cu Farmec rămase la bătrâna sa dădacă. Un accident nefericit care, din păcate, trecu neobservat pe moment și ale cărui urmări se dovediră a fi devastatoare.

Cât a durat călătoria nu se știe exact. Prin ce greutăți inimaginabile a trecut Făt-Frumos pe parcursul ei nici acesta nu s-a consemnat. Ceea ce s-a consemnat și știm cu siguranță este că în momentul în care Făt-Frumos a ajuns la ascunzătoarea  Zmeului Mare ( ascunzătoare este doar o denumire traditională  pentru că în realitate era ditamai peștera cu încălzire centrală asigurată de un balaur ) părul său era uscat, încurcat și lipsit de strălucirea inconfundabilă.  Atât era de supărat Făt-Frumos  încât nici nu a mai așteptat să  se pună tradiționala întrebare: În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm? ci a scos pur și simplu sabia, a tăiat capul zmeului și a plecat mai departe.

După o altă călătorie de o durată neprecizată și care fu la rândul ei, fără nici o urmă de îndoială, bogată în evenimente eroice ajunse Făt Frumos la ascunzătoarea Zmeului Mijlociu. După ce se luptă și îl învinse și pe acesta, din nou o regretabilă lipsă de atestări documentare, Făt-Frumos își scoase coiful năclăit de sânge și de praf și se duse să se spele pe față. Și studiindu-și cu atenție oglindirea avu revelația răului: părul său, odată mândria lumii, atârna acum în șuvițe încâlcite. Vârfurile i se despicaseră, culoarea i se decolorase.  Așa că fără să stea mult pe gânduri hotărâ că nu merită sacrificiul. O altă Ileana Cosânzeana mai putea găsi el. Dar alt păr?!

Așa că întoarse calul și se duse ca vântul și ca gândul înapoi la palat unde dădaca sa credincioasă îl aștepta cu  drag și cu Gerovital Plant Tratament. A fost nevoie de multe minute pline de emoții, cu greu de exprimat în cuvinte, dar, după un șampon regenerant, un balsam , tot regenerant evident, și un kit tratament pentru regenerare, Făt-Frumos avea din nou părul mătăsos și strălucitor ca o zi luminoasă de mai.

Sfârșit.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa III a competiției SuperBlog 2013.

Bine v-am regăsit

Într-un final m-am întors și eu. Îmi cer scuze pentru lunga absență. Simțeam nevoia de o pauză în care să călătoresc, să citesc să petrec mai mult timp cu mine însămi. Ceea ce am și făcut. Evident.

Speram ca după o vară lungă și frumoasă să mă întorc plină de energie creativă. Cu mintea plină de gânduri frumoase, ca un erou romantic, să vă port pe cărări de poveste. Din păcate masacrul ultimelor săptămâni a anulat orice bucurie. Dar nu despre aceasta vreau să scriu. Nu aici. Nu acum.

De fapt nu doresc să scriu despre nimic astăzi. Doar să vă spun Bine v-am regăsit .

Și dacă tot sunt aici să vă anunț că vă voi mai stresa doua luni cu advertoriale pentru că mă înscriu din nou la SuperBlog. De ce o fac? Nici eu nu știu. Deși trebuie să recunosc că m-am distrat copios la câteva probe ale edițiilor trecute. Pe de altă parte a fost și greu. Greu să respect termenele, greu să scriu despre subiecte care nu m-au interesat niciodată și despre care uneori, nu mi-e rușine să recunosc, nu știam absolut nimic. Au fost și satisfacții. Au fost și frustrări. Mai ales ediția trecută când am fost practic scoasă din competiție după jurizarea primei probe. Dar am mers mai departe și am finalizat pe un loc acceptabil în clasament.

Până la urmă, în urma competiției din primăvară, mi-am dat seama că nici măcar nu concurez pentru a câștiga ( cred că îmi este prea greu să iau ceva în serios, în special pe mine).  Concurez pentru competiția în sine, pentru nerăbdarea dinaintea publicării temelor de concurs, pentru emoția dinaintea publicării notelor, pentru nenumăratele F5, pentru șocul unor notări proaste la articolele în care ai pus cel mai mult suflet, pentru șocul și mai mare pentru note mari scrise in ultimele 10 minute înaintea termenului limită, pentru bucuria de a avea, în sfârșit, o notă bună la un articol drag și nu în ultimul rând pentru atmosfera de pe grup și pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în edițiile anterioare.

Așa că Bine v-am regăsit și pe voi dragi Superbloggeri.

Un film plin de culoare

Aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o filmul pe care l-am văzut săptămâna aceasta: Grozavul și puternicul Oz (Oz: The Great and Powerfull), o producție Disney 2013.  Un film mai nou de atât nici că se putea.

Drăguță a fost reacția fetiței când a auzit la ce mergem: ”Iar Vrăjitorul din Oz?” Biata copilă are dreptate: până acum a văzut vreo trei dramatizări a acestei cărți, ba chiar a și jucat într-una. Iar la clubul de lectură ghiciți ce studiază acum?!

Dar trecând peste faptul că povestea a fost exploatată, dramatizată, cântată, dansată…această nouă interpretare este chiar simpatică. Cel puțin nouă așa ni s-a părut. Poate că și efectele speciale specifice filmelor 3D au avut ceva de a face cu asta (ați remarcat că filmele 3D au anumite scene oarecum obligatorii? căderea în gol, zborul, peisaje luxuriante…) dar mie personal mi-a plăcut povestea.

De data aceasta personajul Dorothy nu mai apare. Și nici cățelușul său. În schimb apare un personaj mult mai pitoresc: magicianul Oscar Diggs, un tânăr cu principii morale cel puțin discutabile. Mai apar și trei vrăjitoare extrem de frumoase, care se luptă pentru a conduce Tărâmul Magic Oz și tot felul de alte personaje pitorești.

Acum să vă spun ce mi-a plăcut la el: mi-a plăcut că personajele sunt bine definite, deși arhetipale. Mi-au plăcut peisajele care sunt într-adevăr spectaculoase. Și mi-a plăcut că, deși pornește de la o poveste foarte cunoscută, reușește să îi dea o tentă originală. Îi dau nota 8. Este un film perfect pentru a colora o zi lucrătoare cenușie de primăvară-spre-toamnă-târzie.

Și copilei i-a plăcut deși anumit scene au depășit-o total. I-a dat nota 9, pentru că s-a distrat. Și i-a plăcut personajul valetului maimuță înaripată.

În ceea ce privește violența nu trebuie să vă faceți probleme. Există câteva scene de urmărire, destul de înfricoșătoare pentru un copil impresionabil (sau un adult cu nervii în pioneze) și vreo două scene de luptă între vrăjitoare. Cam atât. Așa că pe scara violenței îl plasez la 7.

Mai multe sugestii de filme găsești aici.

Corfu. Insula sufletului meu.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

Nu știu să găsesc cuvinte măiestrite îndeajuns pentru a-ți descrie splendoarea. Cămin tainic al iubirii dintre un zeu și-o nimfă cum altfel ai fi putut să fii? Altfel decât sălbatică și vijelioasă cu piscurile-ți egalate doar de îndrăznețe fortărețe care sfidează cerul?

O zi. Atât îi trebuie unui muritor să te parcurgă în plimbare de la un capăt la celălat. Și totuși o viață nu-i îndeajuns pentru a-ți contempla comorile.

Vacanță în Corfu. Tărâm de vis. Visul meu. Visul lui Ulise. Visul reginei Sissi îndrăgostită de Ahile. Splendori de marmură și bronz ascunse în grădini înmiresmate. Umbrite de palmieri. Vegheate de însuși marele erou. Achilleion. Refugiu tainic de visare și legendă.

Aș vrea să fiu acum acolo. Acolo unde timpul pare că s-a oprit în loc. Să uit de mine și de lume  acolo unde soarele apune printre livezi tăcute de măslini. Netulburate poate decât de caprele agile. Sau uneori de pașii unui turist rătăcitor ca mine.

Să stau și să privesc întoarcerea pescarilor la Kassiopi. Ce desfătare! Și parcă timpul s-a întors din nou în vremea vechilor legende.

Legende cu eroi viteji. Și zei neîndurători. Și moștrii mitici. Și gorgone ale căror temple erau întrecute în frumusețea lor stranie și înfricoșătoare doar de splendorile Olimpului. Acum ruine într-un muzeu. Alături de alte mii fragmente de măiestrie de mult uitată. De frumusețe netulburată decât de ochi avizi. Expuse în cutii de sticlă. Într-un muzeu de arheologie.

Comori sculptate în stâncă. Din stâncă. De parcă omul ar fi vrut să egaleze zeii. Pereți întregi de pietre reci. O fortăreață. Ba chiar două. A dogilor venețieni. Puternici și trufași. Sfidând chiar marea.

Marea ta albastră. Atât de albastră încât îți pare că însuși cerul a pălit. Să fie oare de rușine? Sau de invidie că nu îi poate egala culorile. Și splendorile. Splendori ascunse tainic în adâncuri. Și scoase la lumină de harnicii pescari. Și dăruite nouă. Tuturor. Într-un muzeu al mării. La Benitses.

Aș vrea pot să fiu acum pe locul de la geam. Un charter către Corfu e tot ce îmi doresc. Să îmi pierd pașii pe străzile înguste din Kerkyra. Să mă desfăt prin magazinele micuțe cu mii de artizani neîntrecuți.

Să beau cafeaua lângă port. Și să privesc vapoarele ce pleacă. Sau vin. și poate să pornesc și eu în propria-mi croazieră temerară. Să înot cu focile.

Și să debarc departe. Acolo unde dunele se unesc cu marea. Sau și mai bine poate la Palaiokastrita. Lăcaș de cult și de peregrinaj. Apoi să urc versantul dur de stâncă doar pentru a mai privi odată culoarea mării.

Aș vrea…Nici nu mai știu ce-aș vrea. Pentru că sunt atâtea de făcut. Și de văzut. Aș vrea să rătăcess pierdută în parcul de la Mon Repos. Să caut Templul Doric ascuns privirii indiscrete între pădure și faleză. Sau poate..să mă pierd pe străzi în epopeea căutării bisericilor bizantine.

O, insulă miraculoasă! Aș vrea să mai admir măcar odată-ți comorile neasemuite. Și să mă pierd în contemplarea minunilor din Orient. Muzeu de Artă Asiatică. Colecție neprețuită de jasp, metale și delicate porțelanuri. Un vis neșteptat ascuns în inima Mediteranei. Fragil. Superb.

Nu știu să mă mai fi îndrăgostit vreodată de vreun loc așa cum m-am îndrăgostit de tine insula mea dragă.

Nu știu ca sufletul meu să mai fi tânjit vreodată așa cum a făcut-o atunci când pe o ploaie torențială într-o noapte caldă de toamnă a trebuit să mă despart de tine.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru mine și pentru Etapa 11 a competiției Spring SuperBlog 2013 propusă de Agenția de Turism Paralela 45.

Arta este un lux sau luxul este o artă?

Iată o întrebare care nu numai că mi-a dat temă de gândire pentru o săptămână dar căreia imi este momentan imposibil să-i dau un răspuns categoric.

Sunt atâtea aspecte care trebuie luate în considerare, atâtea nuanțe în însăși conceptele în sine, atâtea unghiuri din care poți aborda această problemă…Primul meu impuls a fost să răspund categoric. Nu. Arta nu este un lux. Născută într-o familie de generații succesive de artiști din diferite domenii (pictori, scriitori, muzicieni), înconjurată de produsele muncii lor încă din primele zile ale vieții mele pentru mine arta este pur și simplu un fel de a fi. O necesitate. La fel ca aerul sau apa. Dar nu pot raporta totul la o existență singulară.

Am încercat să abordez subiectul din punct de vedere strict material. Această perspectivă m-a dus la concluzia că arta și luxul sunt interdependente și nu pot exista de sine stătător. Arta ca simplă nevoie de exprimare, nevoie în strânsă corelație cu evoluția omului ca specie și până la urmă ca diferență specifică a speciei umane, nu ar fi evoluat la formele sale actuale fără a fi susținută de o altă nevoie fundamentală a ființei umane, nevoie derivată din necesitatea acesteia de a se afirma din punct de vedere a statutului social, respectiv luxul.

Pe de altă parte nici luxul nu poate fi complet fără acumularea produselor artei. Nevoia de lux a dus la apariția patronilor artei. Patronii artei au făcut posibilă evoluția artei și nașterea capodoperelor, ei fiind cei care dispun de resursele materiale pentru materializarea acestora. În același timp tot aceste elite financiare și de clasă au condus la apariția dimensiunii materiale a operelor de artă. Ei le-au dat valoarea de piață. Ei au stabilit care este prețul pe care societatea ar trebui să fie dispusă să-l plătească pentru a se putea bucura de roadele artei.

Această abordare pur materialistă s-a dovedit a fi mai mult decât am intenționat pentru că până la urmă m-a condus către două aspecte de natură psihologică și sociologică: piramida necesităților și  evoluția socială. Dar m-a dus și către concluzia validității ambelor afirmații. Așa că în final am reușit să obțin două răspunsuri  contradictorii: arta nu este un lux, din punctul de vedere al producătorului de artă,  și arta este un lux, privind din perspectiva consumatorului actual.

Până la urmă (lăsând la o parte perspectivele filozofice pe care nu îndrăznesc să le abordez) am hotărât să mă întorc la abordarea creatorului de artă, dar nu din perspectivă personală ci din perspectivă antropologică. Omul, chiar din formele sale primitive a simțit nevoia de a-și explica universul, de a-și legitima existența în raport cu divinitatea și cu semenii, de a-și explica propriile sentimentele. Arta triburilor primitive existente este o formă de exprimare autentică, cu o valoare estetică incontestabilă dar fără nici un fel de valoare materială în cadrul comunității în care se manifestă. Pur și simplu este o dimensiune a existenței lor, prezentă atât în aspectele casnice cât mai ales în cadrul ceremoniilor sacre. Și această a treia abordare, extrapolată chiar și la societatea modernă,  m-a condus din nou către concluzia că arta nu este un lux.

În ceea ce privește partea a doua a întrebării: respectiv dacă luxul este o artă  cred că răspunsul necesită ceva mai mult timp de gândire și mult, mult mai mult spațiu. Dar măcar putem avea un punct de pornire făcând o  radiografie a pieței de lux autohtone (și nu numai). În acest scop vă recomand să citiți Elegantine. Astfel puteți găsi propriul vostru răspuns la această întrebare. Și chiar la o întrebare fundamentală pentru subiect și cu care ar fi trebuit de fapt să încep acest articol: cum definim luxul?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa 9 a competiției Spring SuperBlog 2013.