De dragoste

Nu ți-am mai scris de mult dragul meu. Adevărul este că am fost cam supărată pe tine.  Dar asta nu mai are nici o importanță acum. Știu că treci prin momente grele și că ai nevoie de mine.

Aș vrea să pot fi lângă tine, acum. Să te strâng la piept, să-ți mângâi părul bălai  și să-ți cânt încet un cântec de leagăn. Să te privesc adormind. Să-ți veghez somnul și visele. Te iubesc atât de mult dragul meu. Aș vrea să pot purta eu povara durerii în locul tău. Pentru că singurul lucru care mai contează pentru mine este fericirea ta. Atunci când tu râzi ( și nu cred că ți-am mai spus asta niciodată până acum) se aud clinchete de stele. Da. Da. Iar atunci când zâmbești în obraz îți apare o mică gropiță, aproape imperceptibilă.

M-am bucurat să te văd aseară zâmbind când au venit sora ta și mica Laura în vizită. Să știi că deja sunt îngrijorată. Ar trebui să ieși mai mult în lume. Cu prietenii, la o seară de karaoke, eventual. N-ai mai fost de cel puțin trei luni și doar știi cât de mult îți place, deși nu știi să cânți decât o singură melodie. De fapt, dar cred că știai asta deja, nu ai nici un pic de ureche muzicală. Și cu toate acestea nu mă mai satur să te aud cântând. Mi-e dor de vocea ta.

Mă gândeam aseară, în timp ce te priveam jucându-te cu Laura, că ar trebui să facem un copil. Un băiețel micuț, care să semene perfect cu tine. Și care să îți spună tată. Să facem împreună nopți albe veghind la capătul pătuțului său. Să îl privim îmbrățișați mirându-ne de mica minune din viața noastră. Și totul în jur să se numească iubire.

Dar acum micul meu vis de fericire perfectă a devenit imposibil. Nu nu imposibil. Pentru o femeie îndrăgostită nimic nu este imposibil. Doar mai greu de atins. Aș fi vrut să nu fiu obligată să îți ucid soția. Dar e numai vina ta. De ce a trebuit să îi arăți scrisorile mele?! Știai că nu avea cum să înțeleagă o dragoste ca a noastră.  Trebuia doar să o îndepărtezi din viața ta așa cum te-am rugat. Știi foarte bine că nu te merita. Și că nu ai fi putut trăi niciodată cu ea intensitatea clipei.

Dar apoi ai continuat să faci greșeli după greșeli. Nu pot să cred că le-ai arătat poliției. Ești conștient că au venit la mine acasă. M-au încolțit de parcă aș fi fost un criminal de rând. Dar am reușit să scap. Nu mă întreba cum. Prevedere și un pic de noroc. Oricum au găsit tot. Toate scrisorile, toate fotografiile. Mi-au confiscat întreaga viață. Acum sunt doar o umbră. Un spectru pierdut în întunericul străzii. Și toate acestea datorită ție. Și greșelilor tale stupide.  Câteodată mă  întreb de ce te mai iubesc?! Câteodată am senzația că pe tine ar fi trebuit să te omor. Și atunci aș fi fost liberă.

Vezi? Vezi ce prostii mă faci să spun? Dragul meu, cum aș mai putea fi eu liberă vreodată? De când te-am cunoscut sunt prizoniera ta, sunt umbra nevăzută care te urmărește pas cu pas. Zi de zi. Oră de oră. Șapte vieți dacă aș avea, în șapte femei dacă aș renaște de tot atâtea ori te-aș iubi.  Nu înțelegi că noi doi am fost meniți să fim împreună?!

P.S.  Azi noapte în timp ce dormeai m-am strecurat și ți-am lăsat un trandafir albastru pe birou.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………Acest articol a fost scris pentru Etapa 4 a competiției Spring SuperBlog 2013.

Monolog

Mâna lui a ezitat o fracțiune de secundă înainte de a lua  nota de plată. O ezitare aproape imperceptibilă.

-De data asta plătesc eu, i-am spus zâmbind și i-am luat nota din mână. Doar eu am fost cea care te-a chemat să mă asculți cum îmi plâng de milă. Data viitoare plătești tu.

Cinci minute mai târziu mă aflu în mașină îndreptându-mă spre casă.  Șoseaua se deschide  în fața mea monotonă și cenușie. Cam ca și monologurile mele. Uneori mă întreb cum de mai are răbdarea să le asculte. Dar el este acolo, veșnic răbdător.

Prietenia nostră a început în vremea facultății. Atunci el vorbea și eu ascultam. Apoi lucrurile s-au schimbat, fiecare a plecat pe drumul său.  După câțiva ani ne-am regăsit întâmplător și de atunci, o dată la câteva luni, ne întâlnim să mai povestim despre ce s-a mai întâmplat în viața noastră. Dar oare ce s-o fi întâmplat în viața lui?…Acum trei ani era cu tipa aia…. Și s-au despărțit. Parcă la un moment dat își schimbase și locul de muncă. Și acum o mai lucra tot acolo? Poate că nu. Poate că din cauza aceasta are probleme cu banii….Dar n-a zis nimic. De fapt, niciodată nu zice nimic. Îl întreb ce mai face. Răspunde scurt ”la fel cum știi”, după care încep eu să vorbesc despre mine.

Opresc mașina în parcarea din mijlocul câmpului. O acvilă stă zgribulită pe un dâmb de pământ la câțiva zeci de metri de șosea. Zgribulită și atentă. Acum zece ani drumul spre casă era străjuit de plopi înalți. Astfel nu aveai cum să te rătăcești nici pe cea mai deasă ceață. Între timp au tăiat copacii. Acvilele au rămas fără case. Iar drumul a devenit incert uneori.

Nu îmi vine să cred că după atâția ani nu știu mai multe despre prietenul meu decât despre canapeaua din biroul terapeutului. Și din nou mă întreb de ce mă suportă. Pe mine și monologurile mele monotone. Și nu pot să cred că nu mi-a spus nimic. Poate aș fi putut să îl ajut cu ceva. Cu un împrumut măcar. Mă uit la telefon. L-aș suna…dar dacă nu a spus nimic…poate îl jignesc…suntem totuși prieteni de atâta timp…ar fi putut să spună ceva…poate că a vrut și nu am fost atentă…ar fi trebuit să mă facă atentă.

Pornesc motorul și mă îndrept către casă. Șoseaua se deschide monotonă și cenușie înaintea mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa numărul 1 a Concursului de proză scurtă.

Au mai scris pe aceaași temă:

Călători în jurul lumii

Abisurile

Spes

Blog d’Agatha

Vavaly

Atingeri, vise și…Asus VivoBook

Decembrie 2012. Din nou în tren. Și fără nici o carte la mine. Compartimentul destul de aglomerat. O domnișoară drăguță din fața mea încearcă să pornească o conversație cu ceilalți călători. Fără nici un succes. Dezamăgită scoate o tabletă într-o frumoasă husă de designer ( asortată cu husa smartphone-ului, după cum am remarcat ulterior). Și degetele finuțe încep să alunece pe suprafața ecranului în sus, în jos, la dreapta, la stânga, mișcările sale având ceva din grația unui dirijor. Am privit-o fascinată timp de câteva ore hotarâtă ca în momentul în care ajung acasă să iau telefonul copilului și să exersez. Pentru că se pare că ceva este în neregulă cu mine: pur și simplu ecranele tactile mă urăsc. Și îmi și imaginam cu groază ziua când și laptop-urile vor avea un astfel de ecran și eu voi rămâne ultimul dintre dinozauri.

Ianuarie 2013. Azi noapte am avut un vis cel puțin ciudat. Locuiam într-o casă ai cărei pereți erau de fapt imense ecrane multi-touch. Ceea ce era fascinant era că fiecare perete era independent față de ceilalți din casă. Și eu mă plimbam dintr-o cameră în alta, de la un perete la altul, mai răsfoind o carte sau subliniind cu un simplu gest un pasaj care îmi atrăgea atenția, mai selectând conturul unei imagini printr-o singură mângâiere pentru ca apoi să o mut pe peretele următor. Iar pe măsură ce înaintam trăgeam după mine o singură melodie. O plimbam așa cum plimbi un balon legat cu o sfoară. Până când am ajuns în cea mai frumoasă cameră din lume. În această cameră enormă se găseau aproximativ zece copii de vârste diferite. Iar fiecare dintre ei desena pe câte o bucățică de perete. Desenau  folosindu-și degețelele lor mici, desenau păsări, flori și cer înstelat. Și când tocmai eram pe cale să mă alătur desenelor lor, urmând ca apoi să ne jucăm un  gigantic joc de X și O, a sunat nemiloasa alarmă a zilelor de lucru.

După ce mi-am luat cana de ceai din bucătărie m-am târât încă în pijama și papuci până în birou. Pe masa de lucru, în locul laptop-ului meu vechi și obosit, trona o cutie legată cu o imensă fundă lila. Asta ca să n-am nici un dubiu în legătură cu cel care o pusese acolo. Am deschis-o somnoroasă întrebându-mă contrariată ce s-a întâmplat totuși cu laptop-ul meu. Și nu mi-a venit să cred ce am văzut: un notebook subțirel, elegant și strălucitor.

L-am scos încântată din cutie, mirându-mă de cât de ușor este, aproape ca o carte, l-am deschis și nu m-am putut abține să nu scot un țipăt de fericire: era Asus VivoBook, ultrabook-ul cu cea mai fină tehnologie touch. Așa că somnul mi-a sărit instantaneu și m-am apucat să îl explorez, exploatând la maxim întreaga suprafață a ecranului HD Led Slim de 11.6” (mi-ar fi plăcut mai mult varianta de 14”), bucurându-mă de experiența de lucru intuitivă optimizată pentru Windows 8, de touchpad-ul generos și de viteza de reacție ( doar este dotat cu un procesor Intel Core i3  și o memorie DDR3 de 4GB). Am dat drumul la muzică și încântarea mea a atins cote maxime: datorită tehnologiei ASUS SonicMaster și a hardware-ului audio supradimensionat sunetul este incredibil de puternic, bass-ul profund iar vocea clară. Când am descoperit că beneficiez și de 32GB spațiu de stocare în Asus WebStorage , gratuit, timp de trei ani,  nu vă puteți imagina entuziasmul meu. Ca să nu  mai vorbesc despre funcția instant-on care permite reluarea lucrului în 2 secunde și despre bateria eficientă care promite un timp de așteptare de 15 zile. Un vis împlinit.

Și am început să râd gândindu-mă cum în urmă cu doar o lună ideea de touchscreen reprezenta un fel de bau-bau pentru mine. Iar astăzi mă bucur ca un copil de cea mai deplină experiență de lucru bazată pe atingeri.

Articol scris pentru competiția blogwars.ro.

Ce-am mai văzut în Brno și ne-a plăcut

Dacă tot v-am prezentat câteva imagini de la Grădina Botanică am zis că aș putea să vă mai plimb un pic prin Brno. Mai ales că nouă orașul acesta ne-a plăcut foarte mult. Dar las orașul pe săptămâna viitoare și astăzi vă povestesc despre Muzeul de Antropologie.

În primul rând te frapează faptul că personalul nu vorbește engleza. Dar compensează lipsa prin amabilitate și, prin semne și cu multă strădanie, îti explică cât costă biletul , cum să folosești ghidul audio și în ce direcție trebuie să o iei. Astfel înarmat, cu aparatul îndăratnic de gât ( la noi n-a mers din prima și a trebuit să îl schimbăm) pornești în marea aventură a evoluției. 18

Și ce aventură! Cu adevărat fascinat. Copilei s-au părut evident mult mai interesante scheletul de mamut4

și reconstituirea 5

decât lunga și complicata călătorie a antropoidelor către omul modern. La fel cum a lăsat-o rece evoluția uneltelor de silex. Sau ritualurile funerare. Deși câteva i-au atras totuși atenția.

Ceea ce ne-a atras pe amândouă a fost secțiunea dedicată artei omul preistoric. Puritatea și sinceritatea ei. Frumusețea și claritatea liniilor.  O claritate a formelor întâlnită poate doar la Brâncuși. Din păcate fotografiile statuetelor nu au ieșit nici pe departe satisfăcătoare așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt. Sau să mergeți să vă convingeți cu proprii voștri ochi.6

Iar cireașa de pe tort a constitut-o sala dedicată artei aborigene. Cine s-ar fi așteptat la așa ceva? Deși dacă stau să mă gândesc am vizitat Muzeul de Artă Asiatică în Corfu, așa că de ce nu artă aborigenă în Cehia?!2

3

Culori…flori…cactuși

Pentru că deja m-am săturat de frig, gheață și alb, vă propun o călătorie plină de culoare prin Grădina Botanică a Universității Mendel din Brno. De fapt eu am mai apelat la culorile toamnei pe care această mică, dar frumoasă grădină le-a etalat atât de cochet pentru noi în noiembrie.

17

Grădina botanică este amplasată în zona centrală a orașului și se poate ajunge foarte ușor de la gară luând tramvaiul 12 sau 13 în direcția Technologicky Park  și coborând la stația Konečného náměstí ( a șasea stație de la gară). Tot aici se mai găsesc și câteva anticariate drăguțe, mai ales dacă îți plac obiectele de porțelan. Fetiței mele i-a plăcut o vulpe de sticlă foarte simpatică și pe care am achiziționat-o la un preț extrem de convenabil.

Dar să revenim la destinația inițială. Fiind, așa cum am mai menționat, luna noiembrie plantele se pregăteau deja de iarnă. Câteva flori rătăcite mai scoteau capul din covorul de frunze moarte, o multitudine de ciupercuțe 13

și câțiva arbuști tomnatici.15

O explozie de nuanțe de roșu, portocaliu și galben, 1416

alternând cu verdele coniferelor și al nenumăratelor specii de mușchi și de ferigi.

8

Dacă partea exterioară a grădinii a fost total acaparată de toamnă nu la fel au stat lucrurile în ceea ce privește serele. Aici verdele era la el acasă într-o existență tropicală atemporală. 129

Favoriții noștrii: cactușii gigantici, enorme mingii țepoase.

10

Văzând atâtea frumuseți mă gândeam că poate m-aș putea răsfăța cu o excursie în Thailanda în 2013. Vă imaginați ce splendoare trebuie să fie piața de flori din Bangkok? Un sejur în Thailanda în 2013 ar fi ca o călătorie magică într-un ținut fermecat.

Steluțe

Este sezonul steluțelor. Steluțe argintii de zăpadă. Steluțe aurii de bunăstare ostentativ afișată. Steluțe verzi la contactul cu gheața bine camuflată sub steluțele argintii de zăpadă.

Steluțe mici aruncate pe cerul înghețat al nopții. Steluțe mari (ditamai stelele ca să fim cinstiți) priponite de stâlpii iluminatului public.

Steluțe timide în ochii proaspeților îndrăgostiți. Steluțe pofticioase în ochii copiilor. Steluțe albastre în ghirlandele care îmi împodobesc scara.

Acestea sunt steluțele pe care le cunosc. Și le aștept cu drag în fiecare Decembrie. Dar anul acesta mi-a oferit o surpriză: o steluță mică, virtuală. O steluță necunoscută mie până acum. Dar care vine de la o persoană deosebită. Și deci și steluța trebuie să fie deosebită.

Și cum steluțele trebuie să strălucească în cât mai multe ipostaze o voi trimite mai departe la rândul meu către o provocare. Sper să se simtă bine acolo.

Însă steluța noastră vine și cu un set de reguli după ea (devenind astfel mai mult cometă), așa că vi le prezint și vouă (între ghilimelele de rigoare):

Blog of the Year Award banner 600

“1. Selectează blogurile ce vor primi premiul Blogul Anului 2012.

2. Postează un articol în care nominalizezi blogurile respective (nu există un număr minim sau maxim admis) și acordă-le premiul.

3. Include un link către această pagină: ‘Blog of the Year 2012′ Award –http://thethoughtpalette.co.uk/our-awards/blog-of-the-year-2012-award/, menționînd regulile de față în postul tău – a nu se altera regulile sau banner-ul premiului!

4. Anunță autorul fiecărui blog căruia îi acorzi premiul și împarte regulile cu aceștia

5. Te poți alătura grupului Facebook creat pentru acest premiu – dă “like” pe pagina pe care o poți accesa aici (linkul de la punctul 5), putînd astfel să îți împarți blogul cu o audiență mai largă

6. Adaugă un link către blogul persoanei care ți-a înmînat premiul și încarcă banner-ul premiului pe blogul tău, continuînd colecționarea stelelor (maximul este de 6)”