Lumea mea tăcută

Trăiesc o existență tăcută. Înconjurată de câini și de pisici cuvintele par de prisos.

E drept că uneori mai trebuie să și vorbim. Instrucțiuni scurte…urmate de laude și recompense. Multe laude. Multe cuvinte de încurajare. De alinare. Multe cuvinte cu încărcătură pozitivă. Îmi plac cuvintele bune, cuvinte frumoase care merită rostite.

Pentru că în lumea mea nu avem timp pentru cuvinte de prisos. De cele mai multe ori un gest este de ajuns. O atingere de încurajare, o mângâiere…un deget ridicat în semn de reproș. Da, este corect. Un deget ridicat în semn de reproș.  Uneori mai trebuie să stabilim și limite.  Uneori mai trebuie spus și NU. Dar doar atât. Fără reproșuri. Fără jigniri. Fără dispute inutile.

Îmi place lumea mea. Îmi place mai ales pentru că este atât de tăcută. Îmi place pentru că aici nimeni nu îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor limitări. Aici, în lumea mea, frumosul nu are legătură cu aspectul exterior, fericirea nu se măsoară în bunuri iar viața este pur și simplu trăită.

Aici în lumea mea fiecare secundă este trăită de parcă ar fi singura care contează. Fiecare băț, fiecare bucățică de hârtie, fiecare frunză este cea mai frumoasă jucărie care a fost inventată vreodată. Fiecare masă, oricât de simplă ar fi ea, este apreciată cu recunoștință. Fiecare minut de somn este liniștit…

Aici în lumea toată lumea învață . Eu am învățat răbdarea. Am învățat să observ: gesturi, priviri, mișcări subtile. Ei învață încrederea. Încrederea în oamenii care i-au abuzat, lovit, mutilat.  Eu am învățat încrederea  de la ei. Încrederea oarbă într-o ființă asemenea celei care i-a abuzat, lovit, mutilat.

Îmi place lumea mea tăcută în care în fiecare zi învățăm … și nu avem nevoie de cuvinte.

Cred că am exagerat…

Mă întreb uneori dacă nu ne punem prea multă presiune pe umerii copiilor noștri. Școala, așa cum este ea nu vreau să vorbesc aici și acum despre acest subiect, nu mai pare de ajuns. De fapt, școala a devenit doar un detaliu supărător în programul nostru și al copiilor noștri. Abia așteptăm să treacă cele patru ore pentru a putea să ne vedem de adevăratele noastre provocări și anume cele ”n” cursuri la care copilul este înscris și la care trebuie evident să dea randament maxim.

Ne deranjează enorm când constatăm cu surprindere că micul nostru geniu, super talentat și incomparabil superior tuturor copiilor care au existat vreodată, face greșeli elementare la un test banal. Explodăm când vedem că nu înțelege cea mai simplă problemă la matematică. Suntem evident dezamăgiți când are un rezultat slab la unul din cele 20 de concursuri la care l-am înscris anul acesta.

Ne plângem non-stop de cât de dezorganizat, de dezordonat și de neatent este în permanență. Pe când ceilalți copii ni se par modele de organizare și echilibru.

Le cerem să muncească 10 ore pe zi 6 zile pe săptămână și suntem cu adevărat uimiți când constatăm că nu reușesc să țină pasul. Vrem atât de mult să le asigurăm cel mai bun start posibil încât uneori uităm că sunt doar copii. Că noi nu am avut nici cursuri pentru dezvoltarea tuturor aptitudinilor posibile, că am participat la prima olimpiadă abia în clasa a patra și că nu vorbeam cursiv nici o limbă de circulație internațională  la vârsta de 8 ani. Și totuși vorbim fluent una, două sau chiar trei limbi străine, gândim liber, trăim în societate și știm să purtăm o conversație decentă. În ciuda faptului că ne jucam în nisip la vârsta la care copii noștri știu deja noțiuni de fizică și vorbim cu ei despre evoluția ecosistemelor.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Astă seară copila mea a adormit plângând de oboseală.

O floare

Nici nu îmi mai amintesc de cât timp nu am mai primit în dar o floare.  Una singură. Un simplu crin alb, fără funde, fără ”verdeață”, fără hârtia acea creponată îngrozitoare.

Mi se pare mie sau eleganța a dispărut cu totul? Văd de multe ori pe stradă tineri cu buchetele atât de mari încât abia reușesc să le țină în mână. Gestul, voit menit a impresiona prin opulență, își pierde orice semnificație și devine de prost gust.

Am cunoscut un bărbat care ținea neapărat să îi cumpere iubitei trandafiri de la vânzătorii din restaurante. Dar numai după ce negocia prețul. Ce poate fi mai meschin decât atât?

Și ați remarcat cât de puțini bărbați căsătoriți duc în dar o floare soțiilor lor? Și nu mă refer aici la ocazii speciale, ci ca gest spontan, în mijlocul săptămânii.

Aș vrea să primesc o floare. Una singură. O ultimă brândușă culeasă înainte de venirea zăpezii.

 

Despre un examen supraestimat

Dragii mei, voi știți că eu nu comentez subiecte de actualitate. Dar de această dată nu m-am putut abține. Chiar au înnebunit toți românii?! Se face atâta caz pentru acest examen de bacalaureat de parcă ar fi testul suprem. Când de fapt nu este nimic mai mult decât o certificare a faptului că în patru ani de liceu s-au acumulat o serie de informații și s-au însușit o serie de instrumente de utilizare a acestora. Nimic mai mult.

Am citit un articol ( spre rușinea mea nu am reținut autorul) în care se afirma răspicat că nu este o realizare promovarea examenului de bacalaureat. Consider a fi o afirmație de bun simț. Ceea ce m-a șocat au fost comentariile revoltate, nu numai ale proaspeților absolvenți, cât mai ales ale părinților.  Dacă de la liceeni mă așteptam la astfel de reacții, o asemenea atitudine la părinți este de-a dreptul îngrijorătoare. Nu știu unde și când s-a greșit. Nu știu de unde a apărut acest concept general răspândit că orice progenitură trebuie să intre la o facultate. De parcă fără ea nu poate lucra ca vânzătoare sau agent comercial. Pentru că în final tot acolo ajunge.

Dar să revenim la bacalaureat. În primul rând nu înțeleg polemicile și discuțiile interminabile pe această temă. Până la urmă unde se vrea să se ajungă? La faptul că sistemul nostru de învățământ este prost? Acest lucru îl aud de pe vremea când eram eu în liceu. Și clar ceva este greșit din moment ce majoritatea elevilor trebuie să ia lecții în particular (meditații) pentru a putea absolvi un examen de certificare a cunoștiințelor dobândite în urma cursurilor urmate. Și vin și mă întreb atunci de ce mai merg la cursuri? Ar putea foarte bine să stea acasă dacă tot se duc degeaba la scoală. Pentru că dacă nu s-ar duce degeaba la ore n-ar mai avea nevoie de meditații. Pare destul de logic. Și din experiență vă spun că se poate lua bacalaureatul (cu nota mare) fără meditații. Se poate intra și la facultate (la stat, cu examen de admitere) tot fără meditații. Totul este să vrei. Și să înțelegi pentru ce urmezi cursurile unui liceu.

Și închei aici pentru că dacă mă dezlănțui s-ar putea să devin prea vehementă. Și așa m-am abătut cam mult de la tematica mea. Și totuși trebuie să vă mai mărturisesc că de câteva zile (de când a început toată această absurditate) mă obsedează un mare adevăr, care mi-a rămas întipărit în subconștient încă din școala generală, ”Dacă toți ar învăța carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. Cred că noi toți ar trebui să ne oprim din această cursă absurdă după diplome însușite inutil și să medităm un pic la asta.

Au fost odată ca niciodată trei purceluși…

Au fost odată ca niciodată trei purceluși care au plecat de acasă.

Dar nu au mers prea mult că cel mic a și obosit.

„Fraților, nu pot merge mai departe…mă dor picioarele ” a zis el.

Și găsind o căpiță de paie și-a construit un culcuș din ea.

Iar pentru că era atât de obosit se trânti în căsuța lui de paie și se puse pe sforăit mulțumit.

Ceilalți doi purceluși au plecat mai departe dar curând și purcelușul mijlociu obosi.

”Frățioare…am obosit de tot…chiar nu mai pot înainta” zise el și rămase pe loc.

Purcelușul mijlociu își construiește o căsuță din niște vreascuri.

Iar pentru că era foarte obosit s-a întins și el să sforăie.

Porcușorul mare, văzându-se singur, se apucă să adune piatră și își construi și el o casă de toată frumusețea. Iar când a terminat-o, el nu s-a pus pe sforăit, ci a început să-și aranjeze prin casă, ca să fie cât mai primitoare și arătoasă.

Deodată în pădure apăru un lup, numai piele și os, atras de sforăiturile puternice ale celui mai mic dintre purceluși.

”Ei băiete, ia deschide tu ușa să te văd mai bine la față” spuse el.

”Nu, nene, nu! E căsuța mea din paie și nu ai voie să intri în ea!” ripostă purcelușul.

Atunci lupul suflă și căsuța zbură cât colo. Purcelușul cel mic țipă și o ia la fugă urmărit îndeaproape de lup.

Ajunge la casa fratelui mijlociu unde se ascund amândoi sub vreascuri tremurând.

Dar lupul suflă, și suflă, și o dărâmă și pe aceasta.

Purcelușii o iau la goană tremurând cu lupul după ei.

Ajung la o căsuță trainică de piatră.

”Oare cine o sta aici?” se întreabă ei. ”Deschide! e un lup mare și rău pe urmele noastre!”

Fratele cel mare le deschide bucuros. De frică purcelușii mai mici se ascund sub pat.

Dar degeaba suflă lupul. Nimic. Suflă din nou. Și din nou. Și din nou. Până cade lat.

Sfârșit.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

1. Distribuția ( de la stânga la dreapta): Bogdan (Lupul), Rareș (Povestitorul), Meda (Purcelușul Mare), Teo (Purcelușul Mijlociu) și Thea (Purcelușul Mic).

2. Coordonator, profesor, regie și scenariu: Silvian Duică

3. Locație: Teatrul Museion, Brașov

Întrebări

În ultimul timp am remarcat că atrag oamenii ca un fel de magnet. Oameni pe care nu i-am mai văzut sau auzit de foarte mult timp, oameni ale căror nume le uitasem…sau ale căror chipuri nu le pot asocia nici unui nume.

Oare ce îi îndeamnă pe acești oameni să-și caute colegii de liceu după atâția ani? Sau chiar colegii de generală… Iată întrebarea care nu mi-a dat pace astăzi. Și cred că am găsit explicația. Oamenii mă caută pentru că vor să-mi arate cât de bine au reușit în viață. Și presupun că fac asta cu toată lumea din trecutul lor. Presupun că este o mare realizare că ești un om de afaceri de un oarecare succes, că ai o mașină scumpă și o vilă cu cinci dormitoare.  O mare realizare care trebuie neapărat etalată în fața celor care promiteau în școală și care acum nu au făcut nimic notabil. În fața celor care în școală erau în grupul celor ”populari” și care acum ciculă înghesuiți în mijloacele de transport în comun.

Aș vrea să mă caute măcar un coleg care să nu pară a avea o viață de vis. Măcar unul… din cei cu care nu am vorbit niciodată. Acum vine întrebarea firească: de ce m-ar căuta cineva cu care nu am vorbit niciodată. Eu una știu că nu aș face-o. Dar mi-ar plăcea să se întâmple totuși…

În sfârșit vacanță!

A sosit și mult așteptata vacanță de vară. Și sincer nu știu cine s-a bucurat mai mult de acest fapt: eu sau copila…Pentru mine vacanța reprezintă mai mult o stare psihică pentru că sunt mai aglomerată ca oricând, jonglând între o multitudine de proiecte și luptându-mă permanent cu comprimarea din ce în ce mai acută a timpului.

Dar chiar și așa, duminică am scos o rochie nouă din dulap (rochie cumpărată de câteva săptămâni, dar pe care nu am apucat să o port din cauza mult prea comozilor pantaloni și a veșnicelor tricouri care par să se arunce pe mine singure în fiecare dimineață), mi-am pieptănat frumos părul, mi-am luat copila și unul din câini și am ieșit în oraș.

Prima oprire a fost pe o terasă la un suc. Și sigur nu am mai făcut asta de vara trecută pentru că fiica mea, care de obicei nu are stare, a insistat să rămânem un pic mai mult.

Eu una mă grăbeam să decolez de pe Aeroportul Fatzada.

Cei mai creativi și-au realizat și planoare design propriu ….

Eu una m-am mulțumit cu admiratul și fotografiatul. Copilei i-a plăcut pisica.

Eu am preferat tributul adus Fridei Kahlo.

Se întâmplau o multitudine de alte lucruri interesante în Piața Sfatului, expoziții, ateliere, concerte, activități recreative

…dar câinele meu nu mai vroia să facă nici un pas și a trebuit să ne retragem undeva mai la umbră.

În timpul nu foartei glorioasei noastre retrageri am mai admirat o mașinuță mov.

Și am încercat să fotografiez baloanele gigantice de săpun. Nu am reușit  în schimb am fost recompensată cu un curcubeu.

Iar pentru ca vacanța să înceapă perfect am avut ca însoțitor la cină un fluture colibri.