Visul

Azi noapte am avut un vis ciudat. Am visat că cineva a venit și mi-a făcut curat în birou. Dar mai bine să vă povestesc…

Era o dimineață ca oricare altă dimineață a săptămânii. Ceasul a sunat ca de fiecare dată o dată, de două ori, de trei ori. După a jumătate de oră m-am hotărât și eu să mă dau jos din pat și să cobor în birou. Ozzy mă aștepta deja cuminte în fața ușii, pregătit să-și ocupe locul pe covorașul de lângă scaunul meu. Am descuiat ușa și ca de obicei el a intrat primul dând fericit din coadă. Apoi s-a oprit neîncrezător. Dintr-o privire am înțeles motivul stuporii sale…pătrunsesem în biroul altcuiva. Și totuși…

În locul în care înainte fusese un vraf aparent dezorganizat de hârtii sub care numai un cunoscător ar fi putut ghici o tastatură…acum se găsea o suprafață de lucru neagră și strălucitoare. Și o tastatură cu literele aproape șterse de prea multă utilizare. Tastatura mea să fie? Sau nu e ea? Și dacă e ea unde a dispărut restul?

Mă apropii cu precauție. Brusc telefonul sună. Răspund automat. Pe mine mă caută. Deci este totuși biroul meu. Mi se cere o informație. O am aici undeva. Știu pentru că am lucrat ieri la ea și era chiar undeva deasupra teancului…pe o hârtie…Nu mai există teancul.

Îmi cer scuze. Revin în câteva minute cu informația.

Închid și privesc perplex în jur. În dreapta într-un raft o serie de bibliorafturi mă privesc înapoi aliniate, etalându-și ostentativ numele și data. De unde au apărut? Nu le cunosc…Îl scot pe primul din șir. Înăuntrul său dosare. Iar în dosare…teancul meu. Separat. Dez-organizat. Re-organizat. Catalogat.

Caut înfrigurată informația cerută. Numele sunt în ordine alfabetică. Am găsit. Un pix și-un post-it să notez. Era un pix ieri chiar aici. Unde a dispărut?! Știu sigur că era. Deschid la repezeală un sertar în căutarea altuia. Închid la loc. Deschid din nou. Chiar am eu șase capsatoare?!

Deschid un alt sertar: agrafe de birou, pioneze, câteva cuttere…nu mă interesează acum. Deși ieri ar fi fost bun un cutter.

Mă mut la celălalt birou. Cel mare pe care nu îl folosesc decât atunci când pe masa calculatorului nu mai încape nici un ac.  Deschid sertarul din mijloc…câteva zeci de pixuri și markere de toate culorile și dimensiunile se înghesuie unele peste altele. Uite și pixul cu ștampilă primit în dar și care crezusem că a fost furat.

Îl iau în grabă și întind mâna către locul în care ar fi trebuit să fie un teanc roz de hârtiuțe pătrate. Nimic. Mă întorc la masa calculatorului. Erau vreo trei teancuri ieri acolo. Nimic.

Telefonul sună din nou. Alt număr. Răspund.

Sunt într-o discuție. Mă scuzați. Vă sun înapoi imediat ce termin.

Închid. Ozzy scheaună și îmi atrage atenția. În locul covorașului său tronează o cutie ciudată și cenușie. Pare a fi un distrugător de documente. Dar eu nu am distrugător de documente! Aceasta este treaba lui Ozzy. Când nu mai am nevoie de o hârtie i-o dau lui și are el grijă să o fac bucăți cât mai mici. Munca e împărțită. Și amândoi suntem mulțumiți. Mă enervez, dar nu am timp acum de asta. Unde îmi sunt post-it-urile?!

Nu pot respira. Zecile mele de bucăți de hârtie roz, mici pătrate cu sute de informații adunate pe ele. Toate numerele de telefon. Toate adresele. Cantitățile, dimensiunile, …calcule intermediare. Listele cu lucruri de făcut. Listele cu cele terminate. Termenele limită. Fotografiile pe care le selectasem pentru noul calendar.

Camera începe să se învârtă în jurul meu. Produse de papetărie încep să se rotească cu viteză amețitoare. Ozzy scheaună speriat din spatele scaunului. O ștampilă gigantică Trodat se apropie. Telefonul începe să sune din nou.

Mă trezesc. Opresc alarma ceasului. Sar direct din pat și alerg la parter. Ozzy mă privește nedumerit și somnoros. Descui ușa biroului și ca de obicei el intră primul și se instalează pe covorașul său de lângă scaunul meu. Răsuflu ușurată. Biroul meu arată ca un câmp înflorit de hârtiuțe mici, roz și pătrate.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa IX a competiției SuperBlog 2013.

Parfum subtil de mandarine

Seducție. Ce cuvânt frumos. Joc, artă, știință sau intuiție? Sau poate câte un strop din fiecare… Nu am simțit niciodată nevoia de a seduce pe cineva. Întotdeauna fidelă mie însămi eu am fost cea sedusă. De cele mai multe ori de o idee. Foarte des de câte o imagine. Mai rar de câte o persoană.

De data aceasta însă ceva s-a schimbat. Să fie vârsta? Să fie parfumul său pe care îmi este dor să-l am din nou pe piele? Mi-e dor de el…și nu mi s-a făcut dor în momentul în care am plecat fără să mă mai uit în urmă. Mi s-a făcut dor de el acum, după atâția ani, acum când m-a descoperit întâmplător, susține el, m-a căutat prefer să cred eu, pe o rețea oarecare de socializare.

Astăzi ne reîntâlnim…după câți ani oare? Nu vreau să socotesc. Prea complicat. Și total irelevant. E important doar că ne reîntâlnim. Doi străini cu o frântură de trecut comun. Cândva ne-am împărtășit unul altuia secretele. Cândva trupul meu și trupul său s-au contopit. Și parcă a fost bine.

Recunosc. L-am căutat și eu după ce am vorbit. După ce am hotărât să ne reîntâlnim la un pahar de povești, așa ca între doi oameni cu un oarecare trecut comun. I-am cercetat fiecare fotografie găsită încercând să regăsesc expresiile familiare. De câteva ori am crezut că am reușit. Dar cel mai des am întâlnit expresii noi.  Zâmbete noi. Riduri noi. Câteva fire albe prin părul ceva mai rar. Și siguranța unui bărbat.

Acea siguranță. Acel ceva din mișcări similar mișcărilor unui prădător. Și care involuntar mă fac să mă simt ca o pradă. Instinctiv reacționez. Mă retrag. Devin sarcastică. Uneori acidă… Un mecanism reflex. Testat. Și eficient.

Și totuși câteodată…foarte rar…aș vrea să pot să fiu eu însămi prada. Măcar pentru o noapte. Câteva zile. O săptămână poate. Privesc fără entuziasm șirurile de rochii aliniate pe umerașe. Nimic nu îmi place. Nimic nu spune sunt aici pentru tine. Așa că aleg un simplu tricou și o pereche de jeans. Mă îmbrac. Mă privesc. Ceva nu e așa cum ar trebui să fie. Încerc un alt tricou cu un bumbac mai fin și o culoare mai suavă. Un alb un pic murdar.

Să mă machiez?…Poate un pic. Atât cât ochii mei să pară un pic mai verzi decât sunt ei de fapt. 

Îl vreau! Și constatarea mă surprinde până și pe mine. Îl vreau bărbat. Pentru că tânăr l-am avut. Îl vreau așa cum este el acum. Cum cred eu că este el acum. Îl vreau așa cum ar putea să fie. Și brusc tricoul nu mai pare îndeajuns. Mă dezbrac. Din nou. Dacă ar putea să mă vadă așa cum sunt acum. Dacă ar putea să mă apropii de el ca un parfum. Nevăzută. Doar simțită. Parfum subtil de mandarine. Accent de frezie. De primăvară. Și de sărut furat.

Aleg o rochie simplă, crem, de dantelă. Nu este nici prea lungă, până în pământ, dar nici chiar scurtă. Mă întreb dacă am mai purtat-o vreodată? De fapt mă întreb cum a ajuns la mine în dulap pentru că nu îmi amintesc să o fi cumpărat… Trec pe lângă cutiile cu bijuterii fără să le privesc. Dantela este și așa destul de complicată.

Au mai rămas doar câteva minute. Taxiul parchează răbdător în fața porții. O ultimă verificare în oglindă. Văzută prin ochii peliculei argintii imaginea mă mulțumește. A mai rămas un singur detaliu…pe care oglinda nu îl poate remarca. Îmi plimb mâna pe sticluțele amestecate pe masa de machiaj. Le mângâi pe fiecare în parte cu o buricele degetelor…mâna mi se oprește în dreptul celei roz. Îmi place. Pare jucăușă. Poate prea jucăușă?…E alegerea perfectă. Mă las învăluită de ploaia de stropi invizibili. Îi las să mi se așeze pe păr, pe gât…în palme, pe pielea aproape transparentă de la încheieturi…

Taximetristul claxonează. O dată. De două ori. Se pare că aceasta a fost toată răbdarea lui. Încui cu un gest reflex poarta și mă așez pe bancheta din spate. Inima începe să bată din ce în ce mai tare pe măsură ce kilometrii se adaugă la nota finală. Încerc să mă calmez. Respir adânc. Esențele de mosc și chihlimbar mă amețesc. Ce simplu ar fi să fiu zeiță antică înveșmântată în parfumul ofrandelor. Ar fi îndeajuns o singură privire…

Taxiul a oprit. Plătesc. Cobor. Mă opresc și îl caut din priviri. L-am găsit. Arată chiar mai bine în realitate. Încerc să îmi maschez entuziasmul dar fluturașii din stomac nu sunt un mit. Au mii de culori și milioane de aripioare neobosite. M-a văzut la rândul său. Zâmbește. Se apropie și mă îmbrățișează. Și parcă îmbrățișarea s-a prelungit cu o fracțiune de secundă în timp ce o șuviță dezordonată a părului meu creț i-a mângâiat obrazul. O șuviță cu parfum subtil de mandarine. Accent de frezie. De primăvară. Și de sărut furat.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris pentru Etapa VIII a competiției SuperBlog 2013.

 

Geanta aproape perfectă

A fost odată un om care iubea. Iubea felul în care dimineața razele de soare mângâiau bobocii florii de cireș, iubea sunetul tălpilor de copil pe nisip, iubea oftatul frunzei când se desprinde toamna de ramură. Dar mai presus de toate iubea femeia. Nu o femeie anume. Iubea toate femeile în mod egal: iubea felul în care privirile lor îl cântăreau după criterii numai de ele știute, iubea tăcerile lor enigmatice și cuvintele pe care nu le rosteau niciodată. Iubea felul în care conștiente de puterea lor jucau rolul modestiei. Iubea felul în care se mișcă, respiră, dansează.

Și pentru că le iubea atât de mult a hotărât să le dăruiască ceva pe măsura desăvârșirii lor. Un obiect care să le însoțească întotdeauna. Un obiect care să le slujească. Un obiect care să le scoată în evidență frumusețea așa cum nici un altul nu o făcuse până atunci.

A vrut să creeze o bijuterie în care să amestece o rază de lună. Dar și-a dat seamă că unele femei sunt raze de soare.

A vrut apoi să creeze un parfum. Dar ce parfum este mai îmbătător decât parfumul de femeie?

Rând pe rând ideile i se părea lipsite de valoare… Ar fi vrut ceva…unic. Misterios. Ceva util. Ceva de neînlocuit.

Cum ar fi o geantă?

Exact. Acesta era obiectul pe care îl căuta.O geantă. O geantă cum nu a mai existat vreodată și nici nu va mai exista. Așa că a luat o bucată de piele și a croit un obiect simplu, cu linii clasice și dimensiuni potrivite pentru mâini mici și delicate. Dar oare ce culoare să îi dea? Roșul intens al buzelor proaspăt sărutate? Negrul nopților fără stele? Sau albul imaculat al dantelelor delicate? Care ar fi oare culoarea potrivită unei genți?

De ce nu poate avea de fiecare dată altă culoare?

Ideea îi plăcu. De fiecare dată altă culoare aleasă după firea celei pe care o slujește. Sau după dispoziția sa trecătoare. Sau după culoarea zâmbetului…O geantă care să își schimbe culoarea asemenea unui cameleon.

În funcție de dispoziție și necesități.

Rezolvând această problemă de stare omul se concentră către interior. Adună în jurul său toate obiectele de care avea nevoie și constată că i-ar fi trebuit un oraș pentru a le așeza pe fiecare la locul său: amintiri, parfumuri, iubiri și alte mici nimicuri total nefolositoare la prima vedere dar cu adevărat indispensabile unei femei adevărate.

Așa că stătu un pic pe gânduri și apoi hotărâ să le dea nume. Îl chemă pe fiecare pe numele său și acesta veni cuminte, se micșoră și se strecură în geanta cu tăieturi simple. Până din tot orașul nu mai rămase absolut nimic.

Dar oare cum le voi scoate înapoi de acolo?

Doar ne-ai dat nume. De ce nu ne chemi înapoi?

Nu merge așa. Eu vă pot chema pentru că eu v-am numit. Dar Ea cum se va descurca? Ea care gândește în toate limbile Pământului?

Atunci numește-ne în toate limbile Pământului. Sau pune-ne un cod de bare. E eficient și funcționează chiar și în afara galaxiei.

Și îi plăcu ideea. Așa că lângă fermoar și relativ centrat montă un mic accesoriu, stricând un pic liniile clasice ( dar ce-i design-ul fără funcționalitate?). Orice obiect odată intrat era astfel pe loc catalogat. Apoi cu un singur gând și gest putea fi chemat în orice limbă cunoscută.  O singură problemă rămase totuși nerezolvată: cum pui un cod de bare amintirilor? Cum poți ascunde razele de soare ce mângâie bobocii florii de cireș?

Răspunsul este simplu. Nu pui. Pentru acestea ai nevoie de o altfel de geantă.

 ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Articol scris pentru Etapa VI a competiției SuperBlog 2013. Sponsorul probei: magazinul online Reeija.

Prima vacanță a Mariei

A fost odată ca niciodată o fetiță cu ochii mari, căprui și limpezi.

Ca ai mei, mama?

Da, iubita, exact ca ai tăi. Numele ei era Maria și era o fetiță cuminte și înțeleaptă. Își îndeplinea sarcinile cu conștiinciozitate și era o fetiță veselă și liniștită. Avea însă o mare dorință: să meargă și ea în vacanță.

Cum adică să meargă în vacanță?

Da. Să meargă și ea undeva, pentru că niciodată nu ieșise din orașul în care se născuse.

Dar de ce nu o ruga pe mama ei să o ducă?

Pentru că, așa cum am mai spus, Maria era o fetiță bună și cuminte. O vedea pe mama ei muncind din greu pentru a câștiga bănuții cu care să le cumpere mâncare și hăinuțe și caiete pentru școală. Vedea expresia tristă de pe fața mamei ei când privea hăinuțele noi și frumoase ale celorlalte fetițe, păpușile în haine roz de prințesă…și știa că o astfel de rugăminte doar ar fi întristat-o și mai tare pe mama ei.

Și adică nu văzuse niciodată marea?!

Nu, draga mea. Nu văzuse nici marea. Și nici nu fusese niciodată pe munte. Îl privea de la distanță în fiecare dimineață când se trezea și înainte de culcare în fiecare seară. Îl privea de la fereastra ei. Îl vedea departe în zare, uneori strălucind în lumina răsăritului, alteori cuprins de flăcările apusului. Niciodată la fel. Dar întotdeauna acolo. De fapt, muntele din depărtare era cel mai bun prieten al Mariei. Lui îi împărtășea toate secretele inimioarei ei de fetiță, cu el își împărțea toate bucuriile și tristețile. Și el îi răspundea la rândul său. Când Maria era tristă piscurile sale se ascundeau într-o ceață densă ca o pâslă. Când Maria era veselă pădurea se înveșmânta în culori de sărbătoare.

Avea și un nume muntele Mariei?

Sigur că avea un nume. Muntele se numea Straja. Și nimic pe lume nu i-ar fi făcut mai mare plăcere Mariei decât să petreacă o vacanță la Straja. Și într-o seară de toamnă târzie…dorința i se îndeplini. În timp ce stătea cuminte în pat încercând să adoarmă simți cum cineva o privește. Crezu că este mama ei dar nu mică îi fu uimirea când constată că în camera ei se află un bătrân înalt cu părul cenușiu și haina verde ca acele de brad. În mod normal ar fi țipat de spaimă dar ceva din înfățișarea lui îi părea atât de familiar…ca și cum l-ar fi cunoscut și așteptat dintotdeauna.

”Ești chiar tu? ” îngăimă Maria, neîndrăznind să se bucure.

”Da. Sunt chiar eu.”, zâmbi cu bunătate bătrânul munte. ”M-ai chemat de atâtea ori încât nu puteam să nu vin. Acum vom merge împreună în lumea mea.”

Maria luă la repezeală un hanorac din și singura pereche de ghete pe care o avea. 

”Sunt gata” anunță ea nerăbdătoare.

Și călătoria începu. Mai întâi bătrânul îi arătă primii ghiocei răsărind de sub pătură de zăpadă. Apoi se alăturară procesiunii ”Drumul Crucii”. Maria admiră picturile de pe pereții tunelului ce duce prin inima muntelui către Schitul Straja și ascultă cu ochii mari de uimire povestea crucii din bec

Apoi muntele îi arată comorile sale văratice: pajiștile înverzite, potecile umbroase, copacii modelați de vânt și stâncile îndrăznețe. I se tăie răsuflarea în timp ce urmărea tinerii curajoși luptându-se cu apele învolburate sau cățărându-se pe stâncile inaccesibile. Le admiră curajul și tenacitatea, spunându-și că ea n-ar putea face niciodată așa ceva.

Bătrânul își continuă însă călătoria și îi spuse povestea eroilor căzuți în Primul Război Mondial și fetița ascultă cu atenție și emoție. Îi arătă monumentul ridicat în cinstea lor. Apoi culeseră un buchet de brândușe pe care să îl ducă mamei sale.

Timpul zbura printre frunze căzute și, pe nesimțite parcă, se treziră înconjurați de un strat gros de zăpadă. Schiorii alunecau în jurul lor: unii cu viteze amețitoare alții în slalom larg și calculat. Maria era încântată să le privească dansul colorat.

Mama, mie nu îmi place să schiez.  

Știu că ție nu îți place. Dar Maria nu mai fusese niciodată la munte așa că nu știa dacă îi place sau nu. Ea era încântată de tot ceea ce vedea. Nici nu simțea oboseala sau foamea. Însă bătrânul munte remarcase oboseala fetiței așa că o duse la o vilă frumoasă din apropierea pârtiilor unde gazdele primitoare îi întinseră cea mai îmbelșugată masă pe care o văzuse copila vreodată.

Ce i-au dat să mănânce?

Tot ceea ce și-ar fi putut imagina copila: sarmale cu smântână, murături, friptură, cârnăciori.

Făcuți melc?

Da. Făcuți melc.

Mi s-a făcut o poftă. Cum se numea vila?

Vila Alpin. Este o pensiune din Straja.

Și chiar există pensiunea aceasta?

Da, iubita. Chiar există.

Și au și televizor în cameră?Știi că nu pot să ratez Pisici infernale…

Dacă m-ai lăsa să îți povestesc ai afla că au și televizor în cameră.

Și Internet? Că tu nu poți să stai o clipă fără.

Și Internet. Și paturi frumoase pentru copile cuminți care își lasă mamele să termine poveștile.

Maria gustă din toate, ba chiar îndrăzni să mai ceară un pic de desert (dar numai după ce îl întrebă pe bătrânul munte dacă are voie). Apoi simți că o încearcă somnul. Dar nu ar fi vrut să adoarmă nici în ruptul capului pentru că ar fi vrut atât de mult să vadă și cetățile dacice, despre care aflase că se găsesc în apropiere. Bătrânul munte îi spuse însă că sosise momentul să se întoarcă acasă. Dar că va reveni la ea. Și atunci o va duce să viziteze nu numai cetățile dar și Castelul Corvinilor, mănăstirea Densuș, Valea Dinozaurilor și chiar și Coloana Infinitului.

Știi ce mă gândeam, mama? Noi n-am văzut Coloana Infinitului. Nu mergem să o vedem la vară? Ne-am putea rezerva o noapte de cazare la Straja…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru etapa VI a competiției SuperBlog 2013.

Călătorie spre Calea Lactee

Calea Lactee…ce nume drăguț

Cred că e locul perfect pentru un pisicuț.

Așa cugeta privind de sub pod

motanul Alecu pescuind un cod*.

Viața e grea pentru un mâț de pripas.

Mă chinui să prind acest cod de un ceas!

Afară turnând  începu a ploua.

Mâțul Alecu zgribulit mai era!

Se făcu ghemotoc, cât mai mic cu putință

Și-ncepu a visa amărâta ființă.

 

În jurul său nu se auzea nici un zgomot. Nici măcar un greier nu tulbura liniștea nopții senine. ( Doar nu credeați că o să viseze bietul Alecu în versuri?! ) Ieși mirat de sub pod. Ploaia se oprise. În fața lui se opri o bărcuță.

Suie-te! îi spuse aceasta.

Se sui, deși nu prea avea chef. Apa, este un fapt cunoscut, nu este chiar cel mai bun prieten al unui pisoi dar bărcuța avea o pernuță atât de pufoasă înăuntru încât nu putu rezista tentației.

Și bărcuța se lăsă dusă de râul lin care se transformă într-un fluviu …apoi într-un ocean alb și liniștit.

Apa aceasta seamănă tare mult cu lăpticul, își spuse Alecu. Ba chiar miroase ca lăpticul! Nemaiputându-și stăpâni curiozitatea își întinse gâtul și lipăi un pic. Chiar este lăptic! exclamă el în culmea fericirii nevenindu-și să-și creadă boticului. Și bău până simți că nu mai încape nici un strop în stomăcelul său de pisoiaș.

Apoi se așeză mai bine pe pernuță și începu să-și curețe tacticos blănița, care, între noi fie vorba, chiar avea nevoie de o toaletare.

După un ceas, sau două, sau chiar trei…se pare că îl furase somnul un pic…barca se opri cu un zgâlțâit scurt.

Ai ajuns la destinație. Acum poți să cobori.

Unde sunt? întrebă Alecu încă buimac.

Cum unde? Ai ajuns la Calea Lactee. Nu aceasta era destinația ta? îi răspunse mirată bărcuța.

Într-adevăr în fața lui urca printre stele o cărare formată din mici dale albe asemănătoare cu niște roți zimțate. Sări pe prima și constată că nu sunt pietre ci…mici felii dintr-o brânză ciudată care mirosea mai curând a lapte decât a brânză. Dar cum erau fine și relativ moi porni sărind de pe una pe cealaltă  prin timp și printre stele până ajunse la o platformă-farfurie pe care trona un fel de pernă în formă de budincă.

Lui Alecu i se păru că seamănă foarte bine cu un podium. Așa că dintr-un salt se instală fix în mijlocul ei. Pe nesimțite și parcă venită de nicăieri o mică planetă-floare se apropie timidă de el.

Mă scuzați, domnule Alecu…spuse ea încet. Mă gândeam că poate vă este foame.

Atunci pisoiul își ridică curios privirea. Planeta-floare nu îndrăznea să își ridice tulpina încărcată de flori.

Unde mă aflu? Cine ești tu?

Cum?! Este posibil să nu știți?! Vai…dar noi vă așteptam de atâta timp! Vă aflați la capătul călătoriei dumneavoastră. Noi toți am fost creați pentru a vă servi. Eu sunt o mică floare de Miez de Lapte. Vă rog să mă culegeți. Știu că sunt mică dar florile mele au cea mai mare cantitate de calciu din toată Calea Lactee. Și știți câtă nevoie aveți de calciu, mai adaugă ea cu modestie.

Alecu era mai mult decât sătul. Dar îi fu milă de privirea tristă a florii și hotărâ să guste totuși cea mai mică dintre flori.

Și ce explozie de arome…gustul florii era ca un caimac de lapte…dar mai bun…semăna cu mozzarella…și totuși nu era….era un deliciu absolut…

O mână micuță ridică un pisoi

Era ud tot și murdar de noroi.

Îl luă, îl spălă și pe-o pernă îl puse

Apoi un castron la botic îi aduse,

Un castron cu lăptic aburind și fierbinte.

Dar pisoiul Alecu avea altceva-n minte

La Calea Lactee non-stop se gândea

Fan brânză de-acuma pe veci el era.

 

·          *Notă explicativă: autorul este conștient de faptul că nu se poate pescui cod într-un râu. Dar Alecu, fiind doar un pisic, nu avea de unde să posede această informație.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest articol a fost scris pentru Etapa V a competiției SuperBlog 2013.

Dependență în doi

Ea era dependentă de el. El era dependent de alte substanțe dar ea a aflat abia mai târziu. Împreună erau dependenți de alcool și se potriveau de minune.

Când i-am cunoscut erau unul din cele mai savuroase cupluri: plin de vervă, de umor și nelipsiți de la nici o petrecere. Viața lor părea parcă desprinsă dintr-un film. Nu păreau a avea nici o grijă pe lume, nu se certau niciodată. Și la un moment dat, fără nici un avertisment, au dispărut cu totul. După câțiva ani am reîntâlnit-o. Singură. Aceasta este povestea lor.

L-am cunoscut într-un moment în care credeam că nu mai am nimic. Că nu mai pot avea nimic niciodată. Că nu mai valorez nimic. Că sunt nimic. El m-a făcut să mă simt dorită. Mai mult de atât m-a făcut să simt că aparțin cuiva care are grijă de mine și mă protejează ca pe cel mai de preț bun al său. Din acel moment am devenit dependentă de el.

Viața noastră era o poveste. Nu ratam nici o petrecere, nici un festival…nici un concert. Avea acces peste tot, toată lumea îl cunoștea și îl iubea. Era amuzant și exuberant. Îi plăcea să mă vadă dansând…

Niciodată nu adormeam înaintea zorilor. Și dacă se întâmpla să plecăm mai devreme de pe la vreun eveniment luam două sticle de vin cu noi și ne opream să privim constelațiile și discutam despre…nimic… orice. Îmi aduc aminte de o noapte pe plajă în care am încercat să ne amintim cum se rezolvă diferitele tipuri de ecuații diferențiale.

Aici a făcut o mică pauză pentru a râde. Când a continuat tonul vocii ei era imperceptibil schimbat.

Apoi ne-am mutat împreună. Și în mica noastră lume perfectă a intrat realitatea. Persoana exuberantă și fascinantă se transforma uneori într-o ființă indiferentă și taciturnă. Mii de scenarii se desfășurau în mintea mea: nu îi mai plac, nu îi sunt îndeajuns…Nu știam ce să mai fac pentru a-l mulțumi: îi găteam cele mai extravagante feluri de mâncare, seară de seară încercam să joc roluri cât mai incitante și senzuale, să-i ofer totul pentru a nu căuta alte tentații…Și în același timp o voce interioară îmi șoptea încontinuu: s-a plictisit de tine. Are pe altcineva. Încet încet m-am transformat și eu. Devenisem suspicioasă, irascibilă…Gelozia mă măcina încet dar sigur. Scandalurile deveniseră parte din rutina noastră. În public nimic nu se schimbase. Dar în micul nostru apartament… Noi nu eram ceea ce păream a fi.

Până când într-o zi am descoperit, din greșeală, într-un sertar o punguță cu pastile. Era bine ascunsă. Nici nu mai știu ce căutam, probabil vreo dovadă că mă înșală. Până acolo ajunsese obsesia mea. Când m-a văzut cu ea în mână a înlemnit. A început să plângă, mi-a promis că se va lăsa, că va face orice, numai să nu îl părăsesc. Am plâns împreună. I-am spus că nimic pe lume nu m-ar putea face să îl părăsesc. Și chiar credeam ceea ce spuneam. Mă și vedeam salvatoarea lui…cea care l-a făcut să scape de dependență…sincer în acele momente aveam un sentiment minunat…ma simțeam ca o eroină….

Un zâmbet strâmb.

Bineînțeles că nu a renunțat. A încercat…sau cel puțin așa a spus. Am început să ieșim din ce în ce mai în rar. Am încetat să mai vorbim…în fine… el stătea toată ziua în fața calculatorului jucând diferite jocuri…între timp facturile se adunau…eu mă transformam…simțeam că merit mai mult…

Dintr-o dată a început să aibă ”deplasări” în alt oraș. La început durau o zi sau două și vorbeam de câteva ori pe zi la telefon. Buna-dispoziție îi revenise. Buna mea dispoziție îmi revenise. Începusem din nou să umblu prin magazine în căutare de lenjerie…

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o comedie romantică în care toate problemele se rezolvă la final…dar oare chiar rămân rezolvate? Dar vocea ei nu m-a lăsat să-mi continui ideea.

 Apoi deplasările au devenit din ce în ce mai dese. Nu mai răspundea la telefon cu zilele. Prima dată…am crezut că înnebunesc. La început am crezut că i s-a stricat telefonul. Apoi, evident, am crezut că este cu o altă femeie. Nu îți pot descrie furia…aveam tot discursul în minte…ce îi voi spune…cum îl voi face să regrete. Evident că nici un moment nu m-am gândit că îl voi părăsi. Doar el era viața mea. Nu aș fi putut trăi fără el.

După care mi-am spus că nu ar face așa ceva. Că mă iubea…că sigur i s-a întâmplat ceva. Îmi repetam obsesiv: nu mi-ar face el mie așa ceva. Trebuie să i se fi întâmplat ceva. Ceva groaznic. E în spital…Ceva de neimaginat. E mort. Mă vizualizam plângând la înmormântarea lui. De neconsolat. Alteori îmi spuneam că nu voi mai vorbi niciodată cu nimeni. Că dacă el a murit voi muri și eu. Tragismul se amplifica pe măsură ce creșteam și numărul paharelor de vin băute. Apoi urmau momentele de revoltă. Nu se poate să mă trateze așa. Discursuri pregătite. Apoi din nou disperare… Bineînțeles că se întorcea acasă…cu o poveste bine ticluită și perfect plauzibilă…eu uitam totul…promisiuni noi…după o lună o luam de la capăt…el dispărea…eu îmi înecam neputința în alcool…am ținut-o așa vreo doi ani.

S-a oprit. Știam că nu v-a mai continua. Nu avea sens să insist. În mintea mea i-am spus Thanks for sharing, deși uneori mi-aș dori să nu o mai facă toată lumea. Nu cu mine. Pentru asta există terapeuți. E mai scump ce-i drept…

Și totuși nu pot să nu mă întreb: ce a făcut-o să spună ”Gata. Aici mă opresc.”? Sau a fost el cel care a plecat și a uitat să se mai întoarcă? Sau poate nu a mai avut nimic la care să se întoarcă?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. Articol scris pentru Etapa IV a competiției SuperBlog 2013.

Cum a schimbat Cutiuța cu Farmece viața Ilenei Cosânzeana

Făt-Frumos nu era vanitos. Era un tânăr conștient de calitățile sale remarcabile. Că doar nu ar fi primit această titulatură pe degeaba. Nu. Nici vorbă. Muncise mult pentru a se ridica la nivelul așteptărilor. De fapt, nici nu se născuse cu acest titlu. Acest titlu, râvnit de toți prinții din zona Carpaților,  se obținea la vârsta maturității în urma unui concurs atent jurizat de cele mai competente autorități în domeniu, oameni înțelepți și atoateștiutori, care trăiseră timp îndelungat și văsuseră multe generații de feți, mai mult sau mai puțin frumoși. De fapt, și acest fapt nu îl recunoștea decât în sinea lui, fusese cât pe ce să piardă competiția în favoarea lui Greuceanu care îl surclasase și la probele de măiestrie vânătorească și la cele de vitejie. Dar marele său atu era proba de prezentare și mai exact minunata sa podoabă capilară care ar fi făcut-o să roșească de invidie până și pe Bucle-Aurii. Cel puțin așa spuneau gurile rele.  Și mai spuneau gurile rele că multe prințese încercaseră să afle secretul uimitoarelor sale plete, dar Cutiuța cu Farmece, moștenită de la unchiul său, Făt-Frumos, care la rândul său o moștenise de la bunic, tot Făt-Frumos, era ținută în permaneță asupra sa, ori într-un fald secret al amplei sale mantii, creată special în acest scop, ori în coburii șeii ori…și acesta doar când nu avea de ales, o păzea credincioasa sa dădacă.

Într-o zi la Făt-Frumos ajunse cutremurătoarea veste că Ileana Cosânzeana, care îi fusese menită încă de dinainte de a se naște, a fost răpită de cei trei Zmei ( Zmeul Mare, Zmeul Mijlociu și Zmeul Mic) și cumplita lor mamă (Muma Zmeilor). Fără să pregete o clipă, ca un vajnic voinic ce era, sări pe cal pentru a o salva.  Și demară într-o asemenea trombă încât faimoasa și ultra-secreta lui Cutiuță cu Farmec rămase la bătrâna sa dădacă. Un accident nefericit care, din păcate, trecu neobservat pe moment și ale cărui urmări se dovediră a fi devastatoare.

Cât a durat călătoria nu se știe exact. Prin ce greutăți inimaginabile a trecut Făt-Frumos pe parcursul ei nici acesta nu s-a consemnat. Ceea ce s-a consemnat și știm cu siguranță este că în momentul în care Făt-Frumos a ajuns la ascunzătoarea  Zmeului Mare ( ascunzătoare este doar o denumire traditională  pentru că în realitate era ditamai peștera cu încălzire centrală asigurată de un balaur ) părul său era uscat, încurcat și lipsit de strălucirea inconfundabilă.  Atât era de supărat Făt-Frumos  încât nici nu a mai așteptat să  se pună tradiționala întrebare: În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm? ci a scos pur și simplu sabia, a tăiat capul zmeului și a plecat mai departe.

După o altă călătorie de o durată neprecizată și care fu la rândul ei, fără nici o urmă de îndoială, bogată în evenimente eroice ajunse Făt Frumos la ascunzătoarea Zmeului Mijlociu. După ce se luptă și îl învinse și pe acesta, din nou o regretabilă lipsă de atestări documentare, Făt-Frumos își scoase coiful năclăit de sânge și de praf și se duse să se spele pe față. Și studiindu-și cu atenție oglindirea avu revelația răului: părul său, odată mândria lumii, atârna acum în șuvițe încâlcite. Vârfurile i se despicaseră, culoarea i se decolorase.  Așa că fără să stea mult pe gânduri hotărâ că nu merită sacrificiul. O altă Ileana Cosânzeana mai putea găsi el. Dar alt păr?!

Așa că întoarse calul și se duse ca vântul și ca gândul înapoi la palat unde dădaca sa credincioasă îl aștepta cu  drag și cu Gerovital Plant Tratament. A fost nevoie de multe minute pline de emoții, cu greu de exprimat în cuvinte, dar, după un șampon regenerant, un balsam , tot regenerant evident, și un kit tratament pentru regenerare, Făt-Frumos avea din nou părul mătăsos și strălucitor ca o zi luminoasă de mai.

Sfârșit.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa III a competiției SuperBlog 2013.

Storcătorașul cel viteaz

Într-o dimineaţă de toamnă un Storcătoraș şedea fără vlagă pe blatul din bucătărie. Se plictisea îngrozitor pentru că nu avea absolut nimic de făcut. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin bucatărie un coș plin cu fructe care de care mai apetisante: mere, pere, portocale, banane, capșune, struguri și chiar și un pepene.

Vederea fructelor îl încântă pe Storcătoraș:

Te rog vino până la mine, dragul meu, invită el coșul, presimțind că ziua va deveni minunată.

Coșul se apropie anevoie de Storcătoraș din pricină că îi era tare greu să care toate acele minunății de fructe. Când ajunse aproape Storcătorașul îl rugă să îi arate toate fructele coapte și pline de vitamine. Le cercetă cu luare aminte, le cântări din priviri pe fiecare și pentru că nu se putea hotărâ pe care să o aleagă în cele din urmă le stoarse pe toate șapte de-a valma.

Sucul acesta cred că o să-mi ofere energie nu glumă! își zise Storcătorașul în sinea lui. Și o să-mi mai dea și putere!

Și imediat dispoziția Storcătorașului se schimbă. Din apatic și plictisit simți că se umple dintr-o dată de o voioșie de zile mari.

Da’ să știi că-mi ești voinic, măi băiete, se grozăvi el, admirându-și singur măiestria. O ispravă ca aceasta se cuvine să o afle îndată toată bucătăria!

Zis și făcut. Căută repede în sertarul cu etichete, luă una și o lipi de sine și scrise cu markerul cu litere de-o șchioapă: Șapte dintr-o storcătură!

 Dar ce, parcă bucătăria asta a noastră e de ajuns? continuă Storcătorașul să vorbească cu sine însuşi. Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!

Așa că se hotărâ să plece degrabă în bucătăriile din întreag lume pentru a-și face cunoscută isprava. Drumul pe care îl apucă îl duse într-o bucătărie nou nouță pe al cărei blat domina un storcător uriaș cu o putere de 1500W, mai mult ca sigur achiziționat de la un magazin online. Storcătorașul se apropie de dânsul fără teamă și îi zise:

Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea!

Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş și-i răspunse:

Cui spui tu frate, măi coate goale?! Nu vezi că ai numai 150W putere! Mai mare râsul.

Ce-ai spus?! Ia citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi Storcătorașul nostru şi-i arătă cu mândrie uriașului eticheta.

Uriaşul citi: Şapte dintr-o storcătură! dar  nu îl crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare. Luă cel mai verde și mai tare măr din fructieră și îl stoarse până la ultima picătură.

Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât te lauzi! îl îndemnă uriaşul.

Numai atât?!… se miră sincer Storcătorașul. Păi aceasta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că luă o sfeclă roșie și o mastică și o presă până o transformă  într-un suc sănătos și consistent.

Acum ce mai ai de zis? îl înfruntă Storcătorașul.

Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu îi venea să creadă că micuțul acesta din fața lui era atât de puternic. Vezi bine, el nu știa că voinicul nostru avea axul din ultem. Şi ca să-l mai încerce încă o dată luă un mănunchi de iarbă de grâu, iarbă de lucernă și spanac și stoarse tot sucul din el până ce rămaseră numai codițele.

Hai să te văd acum de ce ești în stare! Să ne măsurăm în vitamine! zise uriașul, convins că firele de iarbă se vor răsuci și încurca și Storcătorașul  va trebui să renunțe rușinat.

Dar voinicul nostru nu se sperie. Luă buchetul de frunze și fire și le mastică pe îndelete, apoi le presă la rece, și scoase un suc atât de consistent și cu o culoare atât de proaspătă că îți venea să îl sorbi din priviri.

Uriașul mai că făcu scurt-circuit de ciudă și nici nu mai vru să măsoare cantitatea de vitamine. Pasămite băgase și el de seamă că sucul lui era aerat și înspumat și că sigur în toată viteza distrusese câțiva din nutrienți prin oxidare.

Așa că Storcătorașul socoti că trebuie să caute alte storcătoare de fructe  pe măsura vitejiei sale și plecă mai departe.

După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în bucătăria unui palat mare. Aici află că e jale male pentru că  Împăratul care conducea acele meleaguri își pierduse cea mai dragă dintre fiice: Sănătatea.  Şi îi mai află că, până atunci, oricine se încumetase să încerce să o găsească dăduse greș. Iar cine s-ar dovedi vrednic să o găsească Împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe însuși Sănătatea şi drept zestre o viață lungă și activă.

Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit! gândi Storcătorașul în sinea lui. Că, vezi dumneata, cu o domniţă frumoasă ca Sănătatea  şi c-o viață lungă și activă nu te prea întâlneşti la tot pasul!

Voinicul nostru porni cât mai degrabă spre dulapurile cu fructe și legume. Apoi se afundă în întunecimea lor şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare sertar până găsi toate fructele și legumele de care avea nevoie. Apoi începu din nou masticarea pe îndelete și presarea la rece până obținu o licoare fermecată cu care se înfățișă pe loc la împărat.

Mărite Împărate bea licoarea asta fermecată preparată de mine și într-un sfert de ceas, nici mai mult nici mai puțin, îți vei regăsi Sănătatea.

Împăratului nu-i prea venea a crede asemenea ispravă dar până la urmă, văzând și el inscripția de pe eticheta Sorcătorașului, își zise că nu e bine de glumit cu un asemenea viteaz și că oricum nu mai are ce pierde dacă încearcă. Așă că bău aromata licoare și se puseră cu toții pe așteptat.

Trecu sfertul de ceas și odată începu Împăratul să se simtă revigorat și energizat de credea că s-ar putea pune cu orice fiară și ar doborâ-o dintr-o lovitură. Și cum se minuna el de vigoarea miraculos dobândită apăru ca prin minune și Sănătatea.

Împăratul nu numai că se ținu de făgăduială dar îl puse pe Storcătoraș să se lege cu legământ că îi va face poțiunea fermecată în fiecare dimineață. Și uite așa s-a întâmplat că, Storcătorașul fermecat, din familia storcătoarelor cu presare la rece, rămase pe tronul împărătesc până la sfârșitul zilelor lui.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

1. Articol scris pentru Etapa II a competiției SuperBlog 2013.

Regina frumuseții

Ce este frumusețea fără forma în care să constrângă privitorul? Oare frumusețea este o stare, un fapt sau o expresie a personalității? De ce e Ea frumoasă? Ce îi conferă acest statut prea mult râvnit?

Acestea erau întrebările care nu îi dădeau pace în timp ce aștepta discretă lângă o rază de soare. Nimic nu îi trăda freamătul interior. De ce EA și nu alta?

Oglinda urma să fie dezvelită din clipă în clipă și Prințul ei drag va pune întrebarea.

Oglindă, oglinjoară cine este cea mai frumoasă din țară?

Cât îl iubea. Pentru el făcuse totul. Pentru el se născuse.  Pentru el știa să fie suplă și elegantă . Pentru el împrumutase liniile moderne dar păstrând o notă clasică în același timp. Stătuse mult pe gânduri înainte să își aleagă accesoriile cromate. Dar până la urmă hotărâse că era alegerea perfectă pentru un zâmbet de neuitat. Pentru că ea știa că un zâmbet frumos spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Nu îi fusese ușor să ajungă aici. În spatele aparentei naturalețe stăteau ani de muncă și inovație. Dublate de o disciplină strictă moștenită de la strămoșii săi. Perfecțiunea. Întotdeauna pe primul loc până la ultimul detaliu. De la prima alunecare a creionului pe hârtie până la ultimul strat de lac.

Dar oare era suficient? Oare pentru Oglindă să conteze numai aspectul exterior? Oare ea Oglinda nu privește în primul rând în suflet?

Pentru că atunci Oglinda ar ști că nimeni nu i-ar putea oferi lui mai mult confort. Nimeni nu i-ar mai sprijini cu tandrețele coatele așa cum ar face-o ea. Nimeni nu ar avea grijă să nu i se verse niciodată paharul. Și nimeni nu i-ar alinta degetele cu o atingere mai fină.

Ar ști să îi conducă pașii către casă. Zi sau noapte . Ținuta sa de drum va fi impecabilă.  Ploaie sau polei ea va fi acolo să se asigure că el nu va aluneca niciodată. Va fi atentă la fiecare oprire și va privi în față, în lateral, chiar și în spate pentru el. Se va interpune cu bucurie în fața celui mai mic pericol și îi va atenua impactul cu una, două,…cu nouă sărutări.

Va fi puternică pentru el. Va avea puterea unor 100 de cai. Ba nu. Mai bine puterea a 132 de cai. Știa că poate. Se antrenase pentru asta.

Și totuși va fi îndeajuns?

Acest gând nu îi dădea pace. Va face să fie îndeajuns. Îi va fi răcoarea zilelor toride și vara zilelor de iarnă. Va avea grijă să nu polueze aerul pe care el, Prințul ei drag, îl va respira. Pe care toți supușii regatului îl vor respira clipă de clipă, zi de zi.

Dar gândurile îi fură întrerupte brusc. Parcă și raza de soare se oprise din joc.

Oglindă, oglinjoară, cine este cea mai frumoasă din țară?

În sala mare răspunsul reverberă ca multiplicat de mii de ori de geamurile mari de cristal.

Noua Toyota Corolla, Măria Ta.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Articol scris pentru Etapa I a competiției SuperBlog 2013.

În Țara Hațegului (II)

A sosit momentul să ne continuăm călătoria prin Țara Hațegului. Deși intenția noastră a fost să vizităm cetățile dacice evident că nu puteam să ocolim celelalte obiective. Și am început cu Cetatea Deva. Din păcate acesta este o ruină transformată în șantier așa că vă mărturisesc cinstit că nu a meritat deplasarea. Și am înțeles că starea de șantier datează încă din 1996 și va mai continua cel puțin câțiva ani.

Orașul Deva pare totuși destul de frumos dar pe mine mă chinuia o durere de spate cumplită care mi-a făcut deplasarea imposibilă și a trebuit să ne întoarcem la pensiune.

A doua zi m-am simțit ceva mai bine și am pornit către Hațeg, la care nu am mai ajuns însă, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Prima oprire în drumul nostru a fost Castelul Corvinilor. Nu vă așteptați să vedeți fotografii spectaculoase cu magnificul edificiu din piatră și lemn pentru că nu veți vedea. Acelea le puteți găsi pe orice carte poștală.

Există trei moduri în care puteți vizita castelul: 1. fără nici un fel de ghid ( vă spun din start că este cea mai proastă alegere) ; 2. cumpărând un ghid audio pentru smartphone (este foarte ieftin și presupun că merită); 3. angajând unul din ghizii muzeului, așa cum am făcut noi. Suma este modică, doar 30 ron, și astfel ai ocazia de a înțelege cu adevărat ceea ce vizitezi. Probabil că nu sunt foarte solicitați pentru că doamna de la casierie ne-a întrebat de trei ori dacă știm că ne costă 30 de lei (noi fiind doar trei persoane). Ceea ce mi-a ridicat multe semne de întrebare în legătură cu turistul român. Din nou aceasta este o altă poveste pe care probabil o voi dezbate în alt articol.

Așa cum spuneam mai sus Castelul Corvinilor este o poveste. Desprins din legendă, martor a nenumărate lupte, victimă a unor incendii devastatoare, nu mai păstrează aproape nimic din fosta glorie.  Odată a fost o spectaculoasă reședință princiară decorată în stil baroc. Acum ne mai putem imagina doar fosta strălucire admirând puținele ornamente salvate și păstrate în muzeu.

Evident că nici mobilierul nu s-a păstrat și puținele piese rămase sunt expuse în câteva dintre numeroasele camere. Ca această superbă oglindă care împodobea cândva camera domnițelor.

Dar oricum nu mobila și decorațiunile sunt ceea ce impresionează la acest castel. Ci poveștile sale. Pentru că fiecare cameră, fiecare turn are povestea sa. După fiecare ușă se ascunde un crâmpei fascinat de istorie.

De mit. Cum ar fi povestea ostaticilor turci care au săpat puțul castelului și care au lăsat mărturie a supliciului lor această controversată inscripție.

De suferință.

Istoria castelului este la fel de zbuciumată ca și istoria acestui neam. Și mărturie stau armele expuse în magnifica Sală a armelor, construită în stil gotic.

Dar pentru mine locul preferat din tot castelul îl reprezintă această fereastră. Aș putea petrece o veșnicie stând pe una din băncuțele mici de piatră, ascunse în penumbra vitraliilor, și citind. Nu pare pur și simplu perfect?