Privea în gol. Își făcuse acest prost obicei de a privi în gol nu numai când era singură. Privea în gol mai ales când era împreună cu el. La un moment dat chiar i se atrăsese atenția. Dar pur și simplu nu se putea abține. Când îl auzea debitând clișee și idei profund ne-originale cu cadența neobosită a unei mitraliere verbale, o mână invizibilă apăsa comutatorul și se trezea în mica ei lume ideală. Acolo nimeni niciodată nu avea idei plate. Acolo toate ideile erau bine ascuțite iar sentimentele sensibil împărtășite. Acolo, și numai acolo, toți bărbații erau ideali.
Era aniversarea lor. Prima lor aniversare de când s-au mutat împreună, într-o casă modestă din suburbii. O casă ca toate celelate case de pe strada lor, o casă tip, cu verandă la intrare, bucătărie cu ieșire pe terasă, trei dormitoare cu dressing și o curte suficient de mică. Și rigipsul crăpat pe la colțuri. Dar era casa lor pentru care își vânduseră ea garsoniera, el apartamentul de două camere. Iar în ultima lună el și-a petrecut fiecare după amiază adăugând un plus de valoare proprietății prin construirea unui foișor. Ea ar fi preferat un leagăn. Dar i s-a explicat extrem de elocvent care sunt avantajele unui foișor și cât de puține foloase ar putea obține de pe urma unui leagăn. Subiect încheiat.
Se trezise hotărâtă să nu lase această zi să treacă neobservată. Un ”Să ai o zi bună” spus în timp ce ieșea preocupat pe ușă a încredițat-o că el a uitat cu desăvârșire. Sau poate că doar se preface nepăsător pentru a îi face o surpriză mai târziu…Ce frumos ar fi! Acum câțiva ani n-ar fi acceptat nimic mai puțin decât o cină romantică la cel mai scump restaurant din oraș. Iar formația le-ar fi cântat Melodia lor. Și atunci el ar fi invitat-o la dans și timpul s-ar fi oprit în loc. Și ar fi stat așa imobili sub privirile admirativ-invidioase a tuturor femeilor din restaurant.
Acum s-ar fi mulțumi și dacă ar fi așteptat-o acasă cu mâncare chinezească în foișorul cel nou. Cu un buchet de flori pe masă. Și melodia lor preferată. De fapt, nu. Nu s-ar fi mulțumit. Ar fi fost încântată.
”Ana, mai vrei ceva de băut?”. Glasul lui o făcu să tresară. ”Nu, mi-e bine așa.” Se săturase până peste cap de localul acesta, de mesele de lemn, de afișele cu pretenții intelectuale de pe pereți, du playlist-ul veșnic neschimbat, de prietenii veșnic gălăgioși. Aceiași prieteni cu care au sărbătorit ziua ei, ziua lui, Crăciunul, Anul nou. Și acum săbătoresc și aniversarea lor. Pentru un moment se gândi că este nedreaptă. Dacă nu ar fi fost ei, cu infinita lor afinitate pentru aniversări și zile de naștere, nu ar fi fost nici măcar atât. ”Să ai o zi bună” exact asta însemnase. O zi bună, ca oricare altă zi bună. Noroc că l-a sunat Mihai să-l întrebe ce a plănuit. Așa că au plănuit instantaneu o ieșire. Și o brățară. Exorbitantă și ostentativă.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Odată cu începerea primei ”povestioare” pe acest blog îmi anunț și înscrierea la acest Concurs de proză scurtă. Partea cu scurtă nu prea îmi iese mie întotdeauna. Dar promit că mă voi strădui.
Copilul în oraș 