Dedicat bijuteriilor mele

Ați stat vreodată să admirați frumusețea unei bijuterii? V-ați trezit vreodată că ați rămas pierduți pentru nu se știe câte minute în fața vitrinei unui bijutier contemplând felul în care metalul îmbracă și sărută pietrele ca un amant tandru și posesiv în același timp? Ați stat vreodată să vă gândiți câte ore de migală și măiestrie stau în spatele colierului pe care îl purtați cu nonșalanță o jumătate de zi, pentru ca apoi să îl aruncați nepăsătoare pe noptieră?

Poate că da. Poate că nu. Poate că într-o lume în care găsești ”bijuterii” și în chioșcul din stația de tramvai acestea și-au pierdut cumva semnificația. Și menirea. Menirea unei bijuterii este să fie frumoasă. Și mai mult decât atât: menirea unei bijuterii este să scoată în evidență frumusețea celei care o poartă. Un colier va atrage atenția asupra liniei delicate a gâtului

în timp ce o bijuterie neagră va sublinia și mai mult albețea și delicatețea unui ten de porțelan;

stropii de soare reflectați de zalele unor cercei supradimesionați se vor împleti perfect cu buclele unui păr castaniu rebel

pe când cristalele unui pandantiv delicat, cu modele florale complicate, vor atrage atenția asupra feminității celei care îl poartă.

Pentru că bijuteriile sunt o extensie a personalității unei femei. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Și tocmai din aceste motive eu personal nu sunt adepta bijuteriilor mici și discrete. Cum nu sunt adepta seturilor de bijuterii asortate. Pentru mine o singură piesă impecabil aleasă este singura podoabă de care o femeie are nevoie pentru a fi ea însăși. Pentru că bijuteria pe care o porți te reprezintă, îți reflectă gusturile, îți reflectă starea de spirit, îți reflectă personalitatea. Din fericire astăzi nu mai reflectă și situația financiară. Dacă acum o sută de ani diamantele și perlele cu montura de aur erau obligatorii pentru o femeie cu gusturi fine, astăzi există o multitudine de materiale din care poți alege: de la inox la rodiu, de la plexi la cristale.

A cumpăra bijuteria potrivită devine astfel un joc complicat și amuzant, ghidat exclusiv de imaginație. Eu personal îmi procur accesoriile personale aproape exclusiv de la artizani. Piese unicat, piese pe care le simt că îmi aparțin din momentul în care îmi cade privirea asupra lor. Piese de multe ori neconvenționale. Și întotdeauna supradimensionate, compensând austeritatea și tonurile terne ale hainelor preferate. Dar  completându-se perfect cu încălțările în culori îndrăznețe și cu posetele fantezie. O altă variantă, relativ recent descoperită de mine, o reprezintă Collection Couture propusă de Luxury Gifts. Aceasta, spre deosebire de artizani, are marele avantaj de a fi permanent acolo, la orice oră și în orice zi, chiar și la două noaptea când ai reușit să-ți termini sarcinile zilnice și simți nevoia unui răsfăț personal

Mă voi opri aici. Aș putea să vorbesc despre bijuterii pagini întregi. Aș putea să descriu, fără le avea în față, fiecare dintre bijuteriile mele. Aș putea să le descriu frumusețea. Dar mai ales pot descrie  felul în care frumusețea fiecăreia este dată de povestea pe care o spune, de puritatea liniilor, de felul în care materialele se completează între ele dansând un dans al culorilor și al voluptății…După părerea mea o bijuterie perfectă este ca un tango: tehnic, pasional, sublim

Articol scris pentru Etapa 17 a competiției SuperBlog 2012.

Sursa fotografii : http://www.luxurygifts.ro

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…

O cunoștea bine. Se întâlneau în vis în fiecare noapte. Ea era delicată ca o floare de cireș. Întotdeauna ajungea în situații disperate din care el, puternic și neînfricat o salva invariabil. Urca munți de gheață, se lupta cu vrăjitori malefici călare pe dragoni înfiorători, naviga printre galaxii pentru a se infiltra în organizații secrete de pe planete din celălat capăt al Universului…Și toate astea numai pentru a salva femeia delicată ce va rămâne pe veci alături de el. Singura lui problemă era că în fiecare noapte ea avea altă înfățișare. Dacă ieri fusese o roșcată cu părul lung până la talie și ochii verzi, astăzi era o brunetă tunsă băiețește cu ochi mari căprui, iar mâine…cine știe..

Îl cunoșteam bine. Ne întâlneam în metrou în fiecare dimineață. Eu urcam la Brâncoveanu el la Tinerutului. Amândoi coboram la Univestitate și o bucată de drum o parcurgeam împreună. Mergea hotărât, cu mâinile înfundate bine în buzunarele pardesiului, cam ponosit de altfel. După aceea o lua pe prima străduță la dreapta și drumurile noastre se despărțeam.

În dimineața aceasta era mai visător ca de obicei. Mai era o zi până la Ajunul Crăciunului. Abia aștepta să se facă a doua zi cînd urma să stea acasă și să împodobească pomul. Era o tradiție moștenită de la părinții săi. În fiecare Ajun se adunau cu toții și împodobeau cel mai frumos brad pe care îl puteau găsi. Doar că acum părinții săi nu mai erau, iar convingerile nu-i permiteau să cumpere un brad. Locul brazilor este în pădure. Asta nu-l împiedica însă să continue tradiția. Chiar dacă acum familia lui se reducea la un singur membru: cățelul Amic, salvat din spatele blocului în care locuia, iar bradul artificial era același de câțiva ani buni încoace.

În dimineața aceea nu eram nicicum. Toate discuțiile despre Crăciun, și cadouri și mâncare mi se păreau interminabile. Ca să nu mai vorbesc despre ipocrizia cu împăcarea și toleranța care îi cuprinde pe toți o săptămână pe an. Și toată lumea e plină de sentimente frumoase și se gândește la ce fapte bune să mai facă. O săptămână pe an. Așa că mă hotărâsem să recitesc ”La Nausée”. Dar de cum a urcat în metrou nu m-am putut abține să nu îl analizez. Același palton un pic ponosit, jeans..evident că iar are păr de câine pe el. Oare ce o citi? Nicodată nu reușesc să văd.

Era stația la care trebuia să coboare. Aglomerație ca de obicei la ora asta Și chiar în fața lui o domnișoară foarte grăbită alunecă pe treptele ude de la zăpada adusă de atâtea picioare citadine. La fix pentru a o putea prinde în brațele sale antrenate în atâtea nopți. Iar ea l-a privit jenată și i-a mulțumit sfioasă ca o floare de cireș. Și ochii ei l-au privit verzi, adevărate bijuterii cu cristale. Și atunci și-a dat seama că o cunoștea. O văzuse în fiecare zi de cîteva luni încoace. Și întotdeauna avea o carte în mână. Oare ce citea?

Am simțit ca piciorul meu drept o ia într-o direcție în care n-ar fi trebuit să o ia și tot corpul meu l-a urmat. Niște brațe m-au prins. M-am întors enervată de tot penibilul situației și când am vrut să-i mulțumesc cuvintele au rămas undeva în aer.  Era el, cel pe care îl așteptam să urce în fiecare dimineață la Tineretului. Am bânguit un mulțumesc înteligibil și am vrut să fug. Dar m-a oprit și mi-a spus că ne cunoaștem. Și atunci am aflat că îl cheamă Alex. Am mers împeună o bucată de drum. La despărțire m-a întrebat dacă fac ceva mâine. I-am răspuns că am liber și că vreau să stau acasă și să citesc. Atât a insistat că până la urmă am acceptat să merg să îl ajut să împodobească bradul. Sper să nu fie vreun psihopat.

A acceptat. Era plin de exaltare la acest gând până când și-a dat seama că nu are un cadou potrivit pentru ea. Și trebuia neapărat să fie și un cadou. Doar era Crăciunul. Ajuns la birou începu să caute frenetic un magazin online de unde ar fi putut cumpăra ceva deosebit. Și care să fie livrat până a doua zi. Și l-a găsit. LuxuryGifts. După ce parcurse cu nesaț paginile pline de cadouri de Crăciun se hotârâ să aleagă una dintre spectaculoasele, dar accesibilele, bijuterii couture. Un pandantiv delicat ca o floare de cireș. Și din noaptea aceea femeia din visele sale căpătă un nou chip. Un chip familiar care nu l-a mai părăsit niciodată.

Articol scris pentru Etapa 5 a competiției SuperBlog 2012.