De multe ori m-am întrebat care ar fi fost alegerile bunicii dacă ar fi fost contemporană cu noi? Ce fel de muzică ar fi ascultat, cum ar fi mirosit parfumul ei, i-ar fi plăcut să conducă și ce fel de mașină ar fi condus…
Aproape nu mi-am cunoscut bunica. Dar chiar și în puținele ocazii în care am văzut-o, și în ciuda vârstei înaintate, primul lucru care m-a frapat întotdeauna a fost frumusețea sa. O frumusețe înseninată de înțelepciunea acumulată de-a lungul unei vieți cu turnuri neașteptate. O frumusețe confirmată de portretele pe care i le făcuse bunicul de-a lungul timpului și în care arăta parcă desprinsă dintr-un film din epoca de aur a Hollywood-ului.
Chiar și atunci când am cunoscut-o își purta părul alb aranjat în bucle perfecte și nu ieșea niciodată din casă fără să se dea cu un ruj de un corai intens, culoare pe care nu am mai văzut-o să arate atât de bine pe buzele nimănui în afară de ea. Bunica era rafinată. Și îi plăcea să fie înconjurată de lucruri rafinate.
Dar bunica a fost mult mai mult decât o imagine frumoasă. A fost liantul care a ținut familia unită în vremuri grele, a fost mama care a crescut, uneori cu sacrificii enorme, doi băieți, a fost soția care a stat alături de soțul său atunci când poate mulți alții ar fi căutat o scăpare personală (și aici mă refer la anii tulburi de după 1945). Cred că în acele momente grele i-ar fi plăcut din când în când să se urce la volan și să conducă fără țintă, ascultând muzică redată impecabil de un sistem performant, așa cum fac și eu uneori când simt nevoia să îmi limpezesc gândurile.
În ciuda mult prea puținului timp petrecut alături de ea simt că o cunosc destul de bine. A fost și rămâne personalitatea feminină marcantă a familiei noastre. Și sunt sigură că ar fi adorat să conducă. O mașină puternică dar silențioasă, o mașină sigură dar sofisticată. O mașină care să iasă în evidență printr-un rafinament discret. O mașină remarcabilă așa ca ea.
Și în imaginația mea o văd dându-se jos de la volanul unei Toyota Avensis, a cărei vopsea albastru oțel metalizat îi pune perfect în evidență tenul alb și ochii albaștrii. Pentru că bunica știa că detaliile fac diferența.
Articol scris pentru SuperBlog 2012.
Copilul în oraș 